Maica Tereza: „Ai făcut asta pentru Mine!“

Reclame

Leul Aslan, Regele, este periculos. Dar este bun

Preotul anglican Ed Hird scrie: 

În 1954, C.S. Lewis a scris unor elevi de clasa de a cincea din Maryland: „Nu mi-am zis: „Hai să îl reprezentăm pe Isus aşa cum este el în lumea noastră ca fiind un leu în Narnia”; mi-am spus „să presupunem că ar exista un tărâm ca Narnia şi că Fiul lui Dumnezeu, devenit om în lumea noastră, acolo devine un leu şi apoi să ne imaginăm ce s-ar întâmpla””.
În scrisoarea trimisă unui copil în 1961, Lewis scrie că „întreaga poveste narniană este despre Hristos”. „Din moment ce Narnia este o lume a animalelor vorbitoare, m-am gândit că acolo ar deveni un animal vorbitor, după cum aici a devenit om. Mi l-am imaginat ca leu pentru că a) se presupune că leul este regele animalelor şi b) Hristos este numit în Biblie „Leul din seminţia lui Iuda.””

Frate, păstrează copilul

Mă schimbam de plecare aseară. Câțiva compatrioți erau chiar lângă mine. Discuții de vestiar. Unul însă primise vestea că prietena/soția îi este însărcinată. Vorbea cu ea la telefon. Îl știam pentru că jobul este mare. N-am mai avut ocazia să povestesc cu el însă. Părea îngândurat și o întreabă dacă păstrează sau nu copilul. 
„…bine, dar dacă nu mai poți rămâne apoi?

Bine, hai că vorbim mai încolo. Te iubesc!“

Un prieten de-al lui se întoarce spre el zâmbind: „Acum o iubești, da?…Păstrezi deci copilul sau nu?“

A început și el să râdă mai forțat: „Nu știu frate. Nu știu. Lasă-mă.“

Eram deja pe picior de plecare, însă mi-am făcut puțin curaj. Urma să mă bag într-o chestie destul de sensibilă, dar nu am putut să nu-i spun…

„Frate, nu mă cunoști. N-am mai vorbit. Vroiam doar să te felicit. Felicitări! Este foarte fain să primești o asemenea veste. O viață de om!

Te încurajez să-ți asumi responsabilitatea. Fii bărbat. Păstrează copilul! Știu că poate ți-e teamă. Și mie mi-a fost teamă. Este o mare schimbare, dar este așa de fain să fii tată, să-ți ții în brațe copilul.

Doamne ajuta!“

Era roșu tot. Aceleași gene ca și mine probabil. Nu poți ascunde nimic. Îți apar pe față.

Mi-a mulțumit în timp ce se schimba. Și a precizat că nu, nu este speriat. 

„Ok, te las. Doamne ajută!“ Și am plecat…
Cred că sunt mulți bărbați speriați de gândul că vor deveni tătici. 

Tu însă încurajează, felicită, celebrează când îi auzi povestind. Amintește-le că viața este sacră și prețioasă. Cine știe, poate că făcând așa vei salva una.

Liniile subțiri ale dragostei și vindecării

Viața împreună în Hristos presupune dedicare față de frații și surorile noastre. Suntem chemați să îngrijim unii de alții. Fără acte simple de dragoste, bunătate, generozitate, acest tip de comunitate nu este posibilă.

Charles E. Moore în prefața cărții „Called to Community – The Life Jesus Wants for His People“, îl menționează pe Dr. Paul Brand, care s-a dedicat eliminării leprei și care lucra odinioară singur într-un pod când a dat de niște cutii cu schelete care au fost săpate de la o mănăstire. El și-a adus aminte de o prelegere pe care a auzit-o la antropologul Margaret Mead, care și-a petrecut o mare parte din viață cercetând popoarele preistorice.

Ea își întreba publicul:

„Care este cel mai vechi semn al civilizației? Un vas de lut? Fier? Uneltele? Agricultura? „Nu, afirma ea, este un os de picior vindecat.“

Ea explica faptul că astfel de vindecări nu au fost găsite niciodată în societățile competitive, sălbatice. Acolo au apărut indicii de violență: temple străpunse de săgeți, cranii zdrobite de pumni. Dar femurul vindecat arată că cineva a trebuit să aibă grijă de persoana rănită – a vânat pentru ea, i-a adus mâncare și a fost dispusă de sacrificiu personal. Societățile sălbatice nu și-au putut permite o asemenea milă.

„Am găsit dovezi similare despre vindecare la oasele din cimitir. Mai târziu, am aflat că un ordin de călugări a lucrat printre victime: preocuparea lor a apărut la lumină după cinci sute de ani în liniile subțiri ale vindecării, unde oasele rupte sau zdrobite au fost lipite apoi împreună.“
Nu este altă cale decât calea dragostei în Biserica lui Hristos. Singurul mod de a construi o comunitate sănătoasă care să-L reprezinte.

Vă dau o poruncă nouă, spunea Mântuitorul. „Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v‑am iubit Eu, tot așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.“ Ioan 13:34‭-‬35 NTR

Povestea lui Jim Davidson. Cuvintele ce aduc viață


În iunie 1992, Jim Davidson și Mike Price au urcat pe Muntele Rainier. La întoarcere, cei doi alpiniști au căzut 25m printr-o punte de zăpadă, într-o crevasă glaciară: o fisură întunecată în ghețarii masivi ce acoperă muntele.

Mike Price a murit. În cartea sa „The Ledge“, Jim Davidson povestește despre supraviețuirea sa miraculoasă și urcarea curajoasă din crevasă. Pe parcursul cărții Jim își amintește de propria copilărie, descriind relația cu tatăl său. Tatăl avea o încredere aproape nesăbuită în el.

Jim a lucrat pentru tatăl său, vopsind acoperișuri abrupte și turnuri înalte, chiar de la vârsta de 12 ani. Munca aceasta o îngrozea pe mama sa însă tatăl lui Jim continua să-și încurajeze fiul, crezând că el ar putea realiza lucruri minunate dacă ar putea depăși diferitele adversități din viața sa.

În timp ce Jim stătea rânit și învins, pe o margine de zăpadă de doi metri lângă corpul partenerului său de alpinism, a auzit vocea încurajatoare a tatălui său.

Cu unelte minime și fără experiență în alpinismismul pe gheață la acel nivel, Jim a petrecut următoarele cinci ore urcând afară, luptându-se cu oboseala, cu gheața și zăpada care se fărămița și care amenința să-l îngroape.

De-a lungul luptei sale Jim a continuat să-și amintească cuvintele tatălui său. Cinci ore extenuante mai târziu, datorită cuvintelor tatălui său, Jim a ieșit în siguranță din acea crevasă.

Cuvintele noastre au putere. Pot oferi la propriu viață sau moarte. Iar acest lucru e cu atât mai evident și adevărat în privința cuvintelor pe care părinții le rostesc. Puțini părinți își vor avea testate cuvintele în felul acesta. Însă să nu ne înșelăm că ele nu vor fi trecute prin tot felul de situații reale din viața copiilor noștri.

Viorel Popescu împărtășește o poveste extraordinară 

​Aș vrea să vă împărtășesc povestea unei mame, este povestea unei jertfiri extraordinare, o poveste tristă, aproape incredibilă, dar totuși adevărată.

Primăvara anului 1992, într-un sat de lângă Iași, o fată tânără, necăsătorită, avea să rămână însărcinată cu un bărbat care nu era soțul ei. 

La aflarea veștii despre sarcină, familia fetei a fost revoltată. Au alungat-o de acasă. 

Fără vreun sprijin de nicăieri, un viitor greu îi stătea în față. 

O boală cumplită îi amenința viața și o stingea cu fiecare zi: fata aceasta tânără avea SIDA. 

O contactase, probabil de la vreun client, căci se prostitua. 

A dus o luptă cumplită, îmi imaginez. Timp de 9 luni de zile, a dus sarcina, fiind fără casă, fără să aibă pe cineva aproape, fără familie. 

Opțiunea avortului părea să fie cea mai scurtă cale de scăpare. 

Mai ales că exista posibilitatea ca bebele ce se năștea să fie purtător al flagelului ucigător ce-l avea mama. 
Totusi, această mamă eroină nu a avortat.
Ceva extraordinar, mai presus de înțelegerea oricui, i-a dat puterea să ducă sarcina la un bun sfârșit. 

Pe data de 9 Februarie 1993, ea avea să aducă pe lume o fetiță. Însă, din nefericire, în urma testelor făcute de către medici, s-a constatat că era și ea, ca și mama, purtător al flagelului.

Fetița i-a fost luată și dusă la Spitalul Guliver din Iasi, acolo unde erau toți copiii seropozitivi. 

Doi ani mai târziu, mama fetiței avea să se stingă din viață. Boala o răpusese.
Fetița însă, a supraviețuit. 

Ba mai mult. La vârsta de trei ani, în urma unor teste noi făcute, medicii au constat cu surprindere că fetița devenise seronegativă. 

Au urmat multe teste și multă vâlvă. Cadrele medicale si academice de la acea vreme erau uimite de rezultate.

O minune avusese loc în corpul acelei fetițe, care creștea și se dezvolta ca un copil normal.
A fost transferată la un alt centru de copii, Centrul Emanuel din Iași. 
__________________
4 ani mai târziu, într-o biserică se făcea un apel către congregație, pentru a merge si a înfia copilași orfani. 

„Mergeți, și luați câte un copil și Domnul se va îngriji să-l creșteți”, așa le-a spus Genovieva Sfatcu Beatie. 

O familie din biserică, deja părinți a 3 copii, au simțit îndemnul de a merge si a lua un copilaș spre adopție. 

Au ales-o pe fetița care fusese cu boala. 

Îi știau povestea, îi aflaseră istoria ei medicală, totusi, au îndrăgit-o si au luat-o să o crească ca pe a lor. 
__________________
Au trecut 24 de ani de la nașterea acelei fetițe.

A crescut mare, a devenit o doamnă frumoasă, sănătoasă, este căsătorită, și este ea însăși o mamă acuma. 

Prețuiește viața, iar despre boala ei își amintește foarte rar: „A aruncat-o Dumnezeu în marea uitării…”
Numele fetiței din povestea noastră este Bianca Alexandra.
Ea este soția mea.

Viorel Popescu

„Hakuna Matata” …însă „Amintește-ți cine ești!”

În ultimele luni am văzut filmul Disney, The Lion King (Regele Leu) de vreo două ori întreg. Și bucăți din el aproape în fiecare săptămână. Însă nu cred că Maya e motivul real. Am o bănuială că Laura este de fapt la butoane.
Hmm…

Pe lângă partea de început cu piesa pe care Maya dansează de fiecare dată, îmi mai place o scenă foarte importantă în desfășurarea acțiunii.

Regele Mufasa este ucis de fratele său, Scar. Simba a fugit și scapă cu viață. Scar devine rege cu ajutorul hienelor. Iar Simba, adoptat de Timon și Pumba, își trăia viața în felul său, se bucura de viață cum știa mai bine. Fără griji, fără complicații. Cum știau prietenii săi, mă rog…
Hakuna Matata!
Asta până când Rafiki, un mandril shaman, îi arată lui Simba că tatăl său e viu. Mufasa, Regele Mufasa îi apare lui Simba apoi pe cerul nopții și îi spune…”Simba, tu m-ai uitat.” Iar Simba îi răspunde…”Nu, cum aş putea?”

Iar Mufasa: „Ai uitat cine ești și de aceea m-ai uitat și pe mine. Ești fiul meu. Ești mai mult decât ai devenit. Amintește-ți cine ești.” El repetă fraza asta iarăși și iarăși. „Amintește-ți Simba, amintește-ți Simba.”
O scenă grozavă, momentul în care totul în film se duce în altă direcție. Momentul trezirii lui Simba. Acum își aduce aminte de tatăl său, de faptul că tatăl său era „viu”. Își aduce aminte că Mufasa a murit pentru ca el să trăiască și că el, Simba, este regele de drept în Pride Rock, fiind parte a familiei regale. Că e responsabil să își trăiască viața într-un fel anume. Că este momentul să își depășească frica și să dovedească curaj.
O excelentă ilustrație a vieții cu Dumnezeu. Uităm și noi cine suntem de multe ori. Ne uitam calea, fiind de nenumărate ori anchilozați în propria frică.

Curaj însă! Amintește-ți cine ești!

Maya Angelou și curajul de a fi mamă

​Într-un articol ce a apărut inițial în Family Circle, poeta și autoarea americancă Maya Angelou descrie nașterea lui Guy, primul și singurul ei copil.

„Când aveam 16 ani, unui băiat din liceu îi plăcea de mine și am făcut sex cu el – doar o dată. După ce am ieșit din camera aia, m-am gândit, ‘Doar despre asta este vorba? Dumnezeule, nu voi mai face asta iarăși!’ Apoi, când am aflat că sunt însărcinată, am mers la băiat și i-am cerut ajutorul, însă el a spus că nu e copilul său și nu vroia să se implice în treaba asta.

Eram înspăimântată. Atunci, dacă aveau bani, unele fete puteau avorta însă nu m-am împăcat cu ideea asta. O, nu. Nu. Știam că este cineva în mine. Așa că am decis să păstrez copilul.

[După ce am încercat să ascund sarcina de mama mea], nu voi uita vreodată ce m-a întrebat: „Acum spune-mi asta – îl iubești pe băiat?” I-am răspuns că nu. „El te iubește pe tine?” I-am răspuns că nu.

„Atunci nu are sens să ruinăm trei vieți. Vom avea copilul nostru!” Ea era foarte iubitoare. Foarte îngăduitoare. Nici un minut de învinuire. Și nu m-am simțit rușinată vreodată.

Îți spun, cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată a fost să păstrez copilul! Da, absolut. Guy a fost o plăcere de la început – atât de bun, atât de sclipitor și nu-mi imaginez viața fără el. 

La 17 ani m-am angajat într-o bucătărie și apoi am fost chelneriță… Mama mea… mi-a spus, „Tine minte: Întotdeauna te poți întoarce acasă.” A ținut ușa aceea deschisă. Și de fiecare dată când viața mă lovea, mă întorceam acasă pentru câteva săptămâni.

Sigur, nu mi-a fost ușor. Trăiam de pe o zi pe alta. Guy a avut parte de dragoste, râs și de multă lectură și poezie în copilărie. Fiul meu a scos ce e mai bun din mine și mi-a îmbogățit viața. Orice i-ar fi lipsit, el însuși este un tată formidabil astăzi… Ani mai târziu, când m-am căsătorit, am vrut să mai am copii, însă nu am mai putut. Nu este minunat că am avut un copil la 16 ani? Slavă Domnului!”

Povestea frumoasă a unei tinere ce a ales să fie mamă. În ciuda lipsurilor, a încercărilor de tot felul, ea a ales viața, a ales să fie mamă.

Îți mulțumesc și eu doamnă Mariana Gherasim pentru că ai avut curaj și suficientă dragoste pentru a-mi da naștere. Slavă Domnului! 

La mulți ani mama!

Joanne Simpson și o poveste despre Viață 

​Nu cred că numele Joanne Simpson îți spune ceva. În 1955, pe când era studentă, Joanne a rămas însărcinată.
Surpriză!
Tatăl copilului nu a vrut să audă de treaba asta. Rușine. Frică.
Ea…

Studentă.

Singură.

Responsabilitate.

Complicații.
Și de obicei oamenii încearcă să se descotorosească de complicații.

La fel a dorit să se dezbare de „problemă” românca din Manchester. După ce a născut un copil perfect sănătos în toaleta spitalului, l-a pus într-o pungă neagră de gunoi și l-a aruncat într-un coș. Copilul a fost găsit însă. A fost resuscitat iar acum e perfect sănătos.
Ca și această tânără din Manchester, Joanne nu putea fi mamă în acel moment. Însă spre deosebire de aceasta, Joanne a ales viața. A ales să nu ucidă copilul ci să-l nască și să-l dea spre adopție.
Paul și Clara au adoptat micuțul.

Oameni simpli, din California, fără studii superioare. Nici măcar cu liceul terminat. Mama a fost cam dezamăgită, vroia ceva mai deosebit pentru băiețelul ei, însă copilul a găsit o familie ce l-a iubit și l-a îngrijit.

Cred că numele acestui copil îți spune totuși ceva.
Steve Jobs.
Da, acel Steve. Fondatorul Apple. S-ar putea să citești textul ăsta de pe un iPhone, iPad etc. N-ar fi fost posibil dacă mama sa l-ar fi aruncat.
Și chiar dacă Steve Jobs n-ar fi avut un asemenea impact în lume, chiar dacă ar fi trăit anonim în California, nimeni să nu fi auzit de el, viața sa tot merita salvată. Viața sa precum și viața acelui copilaș din Manchester și viețile atâtor copii nenăscuți sau născuți merită salvată și prețuită.
Pentru ca este vorba despre viață.

Viață.

Dar mai mult, 

Pentru că este vorba despre El,

Domnul Vieții.