Posts Tagged ‘viata’

​Aș vrea să vă împărtășesc povestea unei mame, este povestea unei jertfiri extraordinare, o poveste tristă, aproape incredibilă, dar totuși adevărată.

Primăvara anului 1992, într-un sat de lângă Iași, o fată tânără, necăsătorită, avea să rămână însărcinată cu un bărbat care nu era soțul ei. 

La aflarea veștii despre sarcină, familia fetei a fost revoltată. Au alungat-o de acasă. 

Fără vreun sprijin de nicăieri, un viitor greu îi stătea în față. 

O boală cumplită îi amenința viața și o stingea cu fiecare zi: fata aceasta tânără avea SIDA. 

O contactase, probabil de la vreun client, căci se prostitua. 

A dus o luptă cumplită, îmi imaginez. Timp de 9 luni de zile, a dus sarcina, fiind fără casă, fără să aibă pe cineva aproape, fără familie. 

Opțiunea avortului părea să fie cea mai scurtă cale de scăpare. 

Mai ales că exista posibilitatea ca bebele ce se năștea să fie purtător al flagelului ucigător ce-l avea mama. 
Totusi, această mamă eroină nu a avortat.
Ceva extraordinar, mai presus de înțelegerea oricui, i-a dat puterea să ducă sarcina la un bun sfârșit. 

Pe data de 9 Februarie 1993, ea avea să aducă pe lume o fetiță. Însă, din nefericire, în urma testelor făcute de către medici, s-a constatat că era și ea, ca și mama, purtător al flagelului.

Fetița i-a fost luată și dusă la Spitalul Guliver din Iasi, acolo unde erau toți copiii seropozitivi. 

Doi ani mai târziu, mama fetiței avea să se stingă din viață. Boala o răpusese.
Fetița însă, a supraviețuit. 

Ba mai mult. La vârsta de trei ani, în urma unor teste noi făcute, medicii au constat cu surprindere că fetița devenise seronegativă. 

Au urmat multe teste și multă vâlvă. Cadrele medicale si academice de la acea vreme erau uimite de rezultate.

O minune avusese loc în corpul acelei fetițe, care creștea și se dezvolta ca un copil normal.
A fost transferată la un alt centru de copii, Centrul Emanuel din Iași. 
__________________
4 ani mai târziu, într-o biserică se făcea un apel către congregație, pentru a merge si a înfia copilași orfani. 

„Mergeți, și luați câte un copil și Domnul se va îngriji să-l creșteți”, așa le-a spus Genovieva Sfatcu Beatie. 

O familie din biserică, deja părinți a 3 copii, au simțit îndemnul de a merge si a lua un copilaș spre adopție. 

Au ales-o pe fetița care fusese cu boala. 

Îi știau povestea, îi aflaseră istoria ei medicală, totusi, au îndrăgit-o si au luat-o să o crească ca pe a lor. 
__________________
Au trecut 24 de ani de la nașterea acelei fetițe.

A crescut mare, a devenit o doamnă frumoasă, sănătoasă, este căsătorită, și este ea însăși o mamă acuma. 

Prețuiește viața, iar despre boala ei își amintește foarte rar: „A aruncat-o Dumnezeu în marea uitării…”
Numele fetiței din povestea noastră este Bianca Alexandra.
Ea este soția mea.

Viorel Popescu

În ultimele luni am văzut filmul Disney, The Lion King (Regele Leu) de vreo două ori întreg. Și bucăți din el aproape în fiecare săptămână. Însă nu cred că Maya e motivul real. Am o bănuială că Laura este de fapt la butoane.
Hmm…

Pe lângă partea de început cu piesa pe care Maya dansează de fiecare dată, îmi mai place o scenă foarte importantă în desfășurarea acțiunii.

Regele Mufasa este ucis de fratele său, Scar. Simba a fugit și scapă cu viață. Scar devine rege cu ajutorul hienelor. Iar Simba, adoptat de Timon și Pumba, își trăia viața în felul său, se bucura de viață cum știa mai bine. Fără griji, fără complicații. Cum știau prietenii săi, mă rog…
Hakuna Matata!
Asta până când Rafiki, un mandril shaman, îi arată lui Simba că tatăl său e viu. Mufasa, Regele Mufasa îi apare lui Simba apoi pe cerul nopții și îi spune…”Simba, tu m-ai uitat.” Iar Simba îi răspunde…”Nu, cum aş putea?”

Iar Mufasa: „Ai uitat cine ești și de aceea m-ai uitat și pe mine. Ești fiul meu. Ești mai mult decât ai devenit. Amintește-ți cine ești.” El repetă fraza asta iarăși și iarăși. „Amintește-ți Simba, amintește-ți Simba.”
O scenă grozavă, momentul în care totul în film se duce în altă direcție. Momentul trezirii lui Simba. Acum își aduce aminte de tatăl său, de faptul că tatăl său era „viu”. Își aduce aminte că Mufasa a murit pentru ca el să trăiască și că el, Simba, este regele de drept în Pride Rock, fiind parte a familiei regale. Că e responsabil să își trăiască viața într-un fel anume. Că este momentul să își depășească frica și să dovedească curaj.
O excelentă ilustrație a vieții cu Dumnezeu. Uităm și noi cine suntem de multe ori. Ne uitam calea, fiind de nenumărate ori anchilozați în propria frică.

Curaj însă! Amintește-ți cine ești!

​Într-un articol ce a apărut inițial în Family Circle, poeta și autoarea americancă Maya Angelou descrie nașterea lui Guy, primul și singurul ei copil.

„Când aveam 16 ani, unui băiat din liceu îi plăcea de mine și am făcut sex cu el – doar o dată. După ce am ieșit din camera aia, m-am gândit, ‘Doar despre asta este vorba? Dumnezeule, nu voi mai face asta iarăși!’ Apoi, când am aflat că sunt însărcinată, am mers la băiat și i-am cerut ajutorul, însă el a spus că nu e copilul său și nu vroia să se implice în treaba asta.

Eram înspăimântată. Atunci, dacă aveau bani, unele fete puteau avorta însă nu m-am împăcat cu ideea asta. O, nu. Nu. Știam că este cineva în mine. Așa că am decis să păstrez copilul.

[După ce am încercat să ascund sarcina de mama mea], nu voi uita vreodată ce m-a întrebat: „Acum spune-mi asta – îl iubești pe băiat?” I-am răspuns că nu. „El te iubește pe tine?” I-am răspuns că nu.

„Atunci nu are sens să ruinăm trei vieți. Vom avea copilul nostru!” Ea era foarte iubitoare. Foarte îngăduitoare. Nici un minut de învinuire. Și nu m-am simțit rușinată vreodată.

Îți spun, cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată a fost să păstrez copilul! Da, absolut. Guy a fost o plăcere de la început – atât de bun, atât de sclipitor și nu-mi imaginez viața fără el. 

La 17 ani m-am angajat într-o bucătărie și apoi am fost chelneriță… Mama mea… mi-a spus, „Tine minte: Întotdeauna te poți întoarce acasă.” A ținut ușa aceea deschisă. Și de fiecare dată când viața mă lovea, mă întorceam acasă pentru câteva săptămâni.

Sigur, nu mi-a fost ușor. Trăiam de pe o zi pe alta. Guy a avut parte de dragoste, râs și de multă lectură și poezie în copilărie. Fiul meu a scos ce e mai bun din mine și mi-a îmbogățit viața. Orice i-ar fi lipsit, el însuși este un tată formidabil astăzi… Ani mai târziu, când m-am căsătorit, am vrut să mai am copii, însă nu am mai putut. Nu este minunat că am avut un copil la 16 ani? Slavă Domnului!”

Povestea frumoasă a unei tinere ce a ales să fie mamă. În ciuda lipsurilor, a încercărilor de tot felul, ea a ales viața, a ales să fie mamă.

Îți mulțumesc și eu doamnă Mariana Gherasim pentru că ai avut curaj și suficientă dragoste pentru a-mi da naștere. Slavă Domnului! 

La mulți ani mama!

Joanne Simpson și o poveste despre Viață 

Posted: 16/02/2017 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , ,

​Nu cred că numele Joanne Simpson îți spune ceva. În 1955, pe când era studentă, Joanne a rămas însărcinată.
Surpriză!
Tatăl copilului nu a vrut să audă de treaba asta. Rușine. Frică.
Ea…

Studentă.

Singură.

Responsabilitate.

Complicații.
Și de obicei oamenii încearcă să se descotorosească de complicații.

La fel a dorit să se dezbare de „problemă” românca din Manchester. După ce a născut un copil perfect sănătos în toaleta spitalului, l-a pus într-o pungă neagră de gunoi și l-a aruncat într-un coș. Copilul a fost găsit însă. A fost resuscitat iar acum e perfect sănătos.
Ca și această tânără din Manchester, Joanne nu putea fi mamă în acel moment. Însă spre deosebire de aceasta, Joanne a ales viața. A ales să nu ucidă copilul ci să-l nască și să-l dea spre adopție.
Paul și Clara au adoptat micuțul.

Oameni simpli, din California, fără studii superioare. Nici măcar cu liceul terminat. Mama a fost cam dezamăgită, vroia ceva mai deosebit pentru băiețelul ei, însă copilul a găsit o familie ce l-a iubit și l-a îngrijit.

Cred că numele acestui copil îți spune totuși ceva.
Steve Jobs.
Da, acel Steve. Fondatorul Apple. S-ar putea să citești textul ăsta de pe un iPhone, iPad etc. N-ar fi fost posibil dacă mama sa l-ar fi aruncat.
Și chiar dacă Steve Jobs n-ar fi avut un asemenea impact în lume, chiar dacă ar fi trăit anonim în California, nimeni să nu fi auzit de el, viața sa tot merita salvată. Viața sa precum și viața acelui copilaș din Manchester și viețile atâtor copii nenăscuți sau născuți merită salvată și prețuită.
Pentru ca este vorba despre viață.

Viață.

Dar mai mult, 

Pentru că este vorba despre El,

Domnul Vieții.

image

image

Milioanele de kilometri parcurși, cărțile și broșurile scrise, licențele și diplomele, botezurile și oamenii botezați, misiunile transculturale, numărul de membri din biserica lor, cresterea rapidă a bisericii precum și a celorlalte 3, 4 în care s-au mai implicat, bisericile construite dar și cele demolate de prigonitori, numărul de urmăritori pe social media, vizualizările mesajelor lor de pe youtube. Chiar familia model pe care o au.
Cu siguranță, gândesc unii slujitori (professionals, după termenul lui Piper) în inima lor,… sunt mari în împărăția lui Dumnezeu. Da. Fără nici o îndoială. Sunt speciali. Deosebiți. Puțini au realizat ce au realizat ei. Puțini au mers pe cărarea asta. Au mâinile pline. Coșul le este plin. Paharul, plin de dă peste. Trebuie să fie vorba de o chemare mai specială, un har mai ascuns, mai unic.
Nu o spun răspicat, dar au grijă să-ți arunce pastilele astea și să-ți sugereze în mii de moduri treaba asta la întâlniri și conferințe. Locul propice unde parcă Hristos dispare, eclipsat fiind de „imperiul spiritual”, clădit de aceștia, în Numele Lui. Iar dacă mai ești și fraged, tinerel, fără vreo fărâmă din „experiența” asta, ești o țintă perfectă.
Nu generalizez. Sunt slujitori cu adevărat mari. La umbra lor nu te usuci. Însă oamenii mari înțeleg că nu este vreun lucru pe care să nu-l fi primit. Înțeleg harul. Și ei, oamenii ăștia mari se smeresc. Se smeresc pentru că au ochii îndreptați spre adevărata răsplătire. Cea care vine din mâna Lui. În ziua aceea. Aceștia detestă răsplata ce și-o pot lua de la oameni, pentru că primind-o, înțeleg că e posibil ca acea comoară de mare preț, ascunsă, hoții o pot fura.
Și nu-i așa? Nu-i evident? El doară cunoaște faptele lor, osteneala lor, răbdarea lor.
Ceilalți însă, până și un pahar cu apa dat unui om însetat îl dau în slow motion, ca să fie observat cum trebuie, de cine trebuie, având grijă să-l insereze bine și în următoarea predicuta.
În The Hiding Place, biografia acestei femei extraordinare, Corrie ten Boom, este menționat un moment sensibil. Tante Jans, mătușii lui Corrie, o femeie foarte activă, implicată, slujind în multe feluri, i se dă vestea că nu mai are mult de trăit.
Toată familia era adunată în jurul ei, iar cumnatul ei, tatăl lui Corrie începe această discuție grea. Redau fragmentul integral:

„Draga mea cumnata ,” a început tata blând,  „este o călătorie plină de bucurie în care pornesc toți copiii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Și, Jans, unii trebuie să se duca la Tatăl lor cu mâinile goale, dar tu vei alerga la El cu mâinile pline!”
„Toate cluburile tale…,” Tante Anna a îndrăznit.
„Scrierile tale…,” a adăugat mama.
„Fondurile pe care le-ai strâns…,” a spus Betsie.
„Discursurile tale…,” am început eu.
Însă cuvintele noastre bine intenționate erau de prisos. În fața noastră fața mândră s-a șifonat; Tante Jans și-a pus mâinile la ochi și a început să plângă. „Goale, goale!” s-a înecat la final cu propriile lacrimi. „Cum am putea aduce noi ceva lui Dumnezeu? Ce mult îi pasă Lui de micile noastre jonglerii și fleacuri?”
Și apoi, în timp ce ascultam fără să credem ce auzeam, și-a coborât mâinile și cu lacrimile ce încă îi curgeau pe față a șoptit,  „Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru că trebuie să venim cu mâinile goale. Îți mulțumesc pentru că Tu ai făcut totul – totul – la Cruce, și că tot ce avem nevoie în viață sau moarte este să avem această siguranță.”
Mama și-a aruncat mâinile în jurul ei și s-au îmbrățișat. Însă eu am stat înrădăcinata în locul meu, știind că tocmai am văzut un mister.*

Într-adevăr, cine ar putea spune că va veni în ziua aceea, înaintea Lui, cu mâinile pline. Că are siguranța că boabe-n spic el are. Că nu va fi numai un pai. Nu. Singura noastră siguranță este Isus. Crucea Sa. În viață sau moarte.
În rest, vom sta cu toții, cu mâinile goale înaintea Sa. Însă El, în harul Său, pe unele le va umple.

*pasaj tradus din The Hiding Place, The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.

Viața lui A.W Tozer, În urmărirea lui Dumnezeu. Biografie.
de James L. SNYDER

image

ioan 6

Europa se transforma intr-un continent straniu. A legiferat uciderea copiilor nenascuti. A abolit pedeapsa cu moartea, fara a lua in seama severitatea crimei, daca ucigasul ucide unul sau, simultan, zeci de oameni, ori daca crima e premeditata, facuta cu cruzime, ori din ura pentru cei ucisi. Unele tari europene au legiferat eutanasia si suicidul asistat, practici care deja rezulta in uciderea intentionata a multor bolnavi si varstnici fara ca autoritatile sa intervina. In ultimii ani se vorbeste tot mai des despre o obligatie a varstnicilor sa accepte eutanasierea voluntara la 75 de ani pentru a nu deveni o povara pentru norocosii lor copii pe care nu i-au avortat si carora le-au permis sa vada lumina zilei.

Si tot in ultimii ani se cere insistent recunoasterea unui nou drept, dreptul la moarte. Dreptul la moarte nu trebuie confundat cu “dreptul” la eutanasiere ori la siucid asistat care, cel putin in teorie, e disponibil in unele tari occidentale doar la cerere si cu acordul expertilor medicali. E vorba de un “drept” la moarte in sine pentru toti cei care o cer cu sau fara motiv. In alte cuvinte, daca cineva cere sa i se ia viata, societatea trebuie sa-i implineasca doleanta si sa-l ucida. Un caz recent care exemplifica acest trend bizar parvine din Belgia, tara mortii care anul trecut a legalizat eutanasierea copiilor. Un detinut belgian, condamnat la inchisoare pe viata pentru omor, a cerut sa i se permita sa fie eutanasiat iar tribunalele belgiene i-au admis cererea. Bizar, nu? Adica, Europa, socotindu-se civilizata, a abolit pedeapsa cu moartea pentru omor, dar permite ucigasului sa fie, intr-un fel, executat la cerere. Astfel de anomalii si aberatii in numele “drepturilor omului” pot apare doar in Europa zilelor noastre, in Europa declinului moral si al confuziei valorice de inceput de Mileniu Trei.

Comentariul de astazi, insa, nu are nimic de a face cu pedepsa cu moartea, ci e desemnat sa informeze privind geneza si evolutia, in gandirea si practica Europei, a unui presupus “drept” la moarte. Anticipam ca e doar o chestiune de timp pina cind Curtea Europeana a Drepturilor Omului va recunoaste acest drept in Convetia Europeana a Drepturilor Omului. Ne asteptam deasemenea ca unele din tarile “progresiste” ale Europei (a se citi Scandinavia ori Beneluxul) sa enunte, in constitutiile lor, un “drept” la moarte iar apoi, prin metode neocoloniale si constrangere economica, sa-l exporte in restul Europei si in tarile sarace. Au facut-o deja privind alte maladii occidentale, printre ele avortul, casatoriile homosexuale, si transgenderismul. De ce nu, deci, si “dreptul” la moarte?

Declaratia Universala a Drepturilor Omului
(mai mult…)

Coca Cola Life (Viata)

Viata bate filmul nu-i asa? Totul e atat de usor in filmul Armageddon. Focalizeaza-te pe asteroid, aterizeaza pe el si apoi arunca-l in aer cu o bomba nucleara.
Poate fi facuta chestia asta pe bune? Nu! La concluzia asta au ajuns studentii de la Universitatea Leicester. Bomba ar trebui sa fie de un miliard de ori mai puternica decat cea mai mare arma detonata vreodata pe pamant.

from my BlackBerry…