Mihail Neamtu: crima odioasă a dictată de o „rațiune” teologico-politică

La 15 august 1714, sultanul turc l-a ucis pe Constantin Brâncoveanu. De ce însă a trebuit ca trupul domnului creștin să fie târât pe străzile vechiului Constantinopol? De ce moartea violentă a venit însoțită de rușinea dezbrăcării de hainele domnești? Răspunsul meu e simplu: crima odioasă a fost dictată de o „rațiune” teologico-politică.

Cel mazilit la București a fost arestat și dus la Istanbul ca să fie interogat, anchetat și torturat, până la eliminare. Principele român era un om bogat, atât materialicește, cât și spiritualicește. Nu l-au iubit pe Brâncoveanu nici membrii familiei Cantacuzino, nici reprezentanții Înaltei Porți. Ahmet al III-lea i-a dorit arginții, dar a primit în schimb mărturia credinței.

Un tată demn și un soț îmbătrânit, la șaizeci de ani, a fost pălmuit cu dispreț. Un voievod rafinat, inteligent și poliglot, a fost înfometat. Un prinț îmbrăcat cu porfiră și vison și-a primit ocara. Dulceața s-a trezit adăpată cu fiere. Batjocorit precum Hristos pe Cruce, Constantin – cel cu numele primului împărat creștin – și-a văzut fiii executați cu sânge rece, înainte de-a pieri el însuși sub lovitura zdrobitoare a gâdelui. 

Ambasadorii occidentali din Anglia și Suedia au privit amuțiți la acest spectacol care n-ar fi atins cotele maxime ale atrocității fără imaginația sadică a sultanului. Și astăzi, Europa privește fără grai la decapitări sau torturi cu maceta. Ele s-au mutat de la Istanbul în centrul Parisului sau al Londrei. Iată de ce cred că istoria lui Constantin Brâncoveanu ar trebui spusă nu doar României dezbinate și lipsită de modele, ci și Europei seculare.

PS: Găsiți aici o lectură mai cuprinzătoare a vieții ctitorului Palatului Mogoșoaia.

Sursa: Facebook

Și torționarul poate fi iertat

     În trafic, în drum spre job, obișnuiesc să ascult predici. De câteva zile îl ascult pe Teofil Cotrău, un om deosebit pe care am avut plăcerea să-l cunosc în practica de Crăciun, acum câțiva ani, în Alba. Se ruga la începutul unui mesaj ca biserica să înțeleagă lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea dragostei lui Dumnezeu, accentuând și făcând o mică pauză după fiecare cuvânt, în așa fel încât mi-au rămas întipărite în inimă.

     Au ieșit însă la iveală, devenind vii în timp ce îl citeam într-o pauză pe Dan Puric. Inserează prestatorul de servicii cultural-artistice (așa se definește) următorul exemplu în discursul său despre neam și ciuma comunismului.

     „Arta eliberează omul din fiară, nu fiara din om”, spunea părintele Dumitru Stăniloae. Comunismul a făcut invers; ba, chiar mai mult: a mers dincolo de limitele naturii, căci fiara nu ucide de dragul de a ucide. „Eu nu pot să mă duc la Biserică”, spunea, firesc, un fost torționar, devenit între timp un simplu pensionar pașnic. „Nu mă duc pentru că pe mine nu mă poate ierta Dumnezeu! N-are cum să mă ierte! Eu omoram zilnic opt sau Citește în continuare „Și torționarul poate fi iertat”