Comunicarea eficientă în căsătorie

Iubirea şi respectul sunt esenţiale şi în alt domeniu al căsniciei: comunicarea
Soţul iubitor va comunica cu soţia sa despre activităţile ei, problemele ei, opiniile ei cu privire la diferite probleme. Soţia are nevoie de aceasta. Un soţ care îşi face timp pentru a sta de vorbă cu soţia sa şi care ascultă cu adevărat ceea ce spune ea demonstrează iubire şi respect faţă de ea:” Orice om să fie grabnic la ascultare…” (Iacov 1:19)
Unele soţii se plâng că soţii lor îşi petrec foarte puţin timp conversând cu ele.
Într-adevăr, în aceste timpuri grele, este posibil ca soţii să lucreze ore îndelungate departe de casă, iar situaţia economică poate impune ca unele soţii să deţină şi ele un loc de muncă, deşi au familii numeroase.
Însă un soţ şi o soţie trebuie să-şi rezerve timp unul pentru celălalt. Dacă s-ar simţi constrânşi să caute o companie înţelegătoare în afara căsătoriei, ei ar putea ajunge la probleme grave.
Modul în care comunică soţii şi soţiiile este important. „Cuvintele prietenoase sunt… dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase”. (Proverbe 16:24)
Fie că partenerul de căsătorie este credincios, fie că nu, se aplică următorul sfat al Bibliei:” Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare” (Coloseni 4:6)
Când unul dintre parteneri a avut o zi grea, câteva cuvinte binevoitoare, pline de compasiune, venite din partea celuilalt pot fi de mult folos.
„Un cuvânt spus la timpul potrivit este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (Proverbe 25:11)
Tonul vocii şi alegerea cuvintelor sunt foarte importante. De exemplu, unul i-ar putea spune celuilalt pe un ton plin de iritare, poruncitor:” Închide uşa!” Însă cu cât mai bine drese cu sare sunt cuvintele spuse cu o voce calmă şi plină de înţelegere:” Vrei, te rog, să închizi uşa?”
O bună comunicare prosperă acolo unde cuvintele sunt rostite cu blândeţe, unde există priviri şi gesturi binevoitoare, amabilitate, înţelegere şi tandreţe.
Depunând eforturi pentru a întreţine o comunicare eficientă, nici soţul şi nici soţia nu vor ezita să-şi facă cunoscute necesităţile, putând fi unul pentru celălalt surse de mângâiere şi ajutor în momentele de dezamăgire sau de stres.
„… să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi…” îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu în 1Tesaloniceni 5:14.
Vor exista momente în care soţul va fi descurajat şi momente în care soţia va fi descurajată. Ei îşi pot vorbi în mod consolator, întărindu-se unul pe celălalt:” Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora”. (Romani 15:2)
Partenerii de căsătorie care manifestă iubire şi respect nu vor privi fiecare neânţelegere ca pe o problemă majoră. Ei vor face tot posibilul să nu se umple de amărăciune unul împotriva celuilalt:” Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele” (Coloseni 3:19)
Amândoi trebuie să reţină că „un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbe 15:1). Fii atent să nu-l desconsideri sau să-l condamni pe partenerul tău când îţi dezvăluie sentimentele sale sincere. Dimpotrivă, consideră aceste exprimări drept o posibilitate de a dobândi o înţelegere profundă a punctului de vedere a celuilalt.
Încercaţi, şi unul şi celălalt, să aplanaţi neânţelegerile şi ajungeţi în final la un deplin acord.
Amintiţi-vă de ocazia în care Sara i-a recomandat soţului ei Avraam, o soluţie pentru o anumită problemă, soluţie care nu a corespuns cu ceea ce dorea el.
Cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus lui Avraam:” Ascultă glasul ei!” (Geneza 21:9-12). Avraam a ascultat şi a fost binecuvântat.
În mod asemănător, dacă o soţie sugerează altceva decât ceea ce dorea el- ceea ce intenţionează să facă soţul ei- el trebuie cel puţin să o asculte.
În acelaşi timp, o soţie nu trebuie să monopolizeze conversaţia, ci trebuie să asculte ceea ce are de spus soţul ei:” Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât să locuieşti într-o casă mare cu o nevastă gâlcevitoare” (Proverbe 25:24)
Fie că este vorba despre soţ, fie că este vorba despre soţie, faptul de a insista întotdeauna asupra propriei păreri demonstrează lipsă de iubire şi respect.
Comunicare eficientă este, de asemenea, în cadrul relaţiilor intime din cuplu. Egoismul şi lipsa stăpânirii de sine pot prejudicia grav această relaţie, cea mai intimă din cadrul căsătoriei.
Comunicarea deschisă, precum şi răbdarea, sunt esenţiale atunci când fiecare caută în mod neegoist bunăstarea celuilalt, problema intimă nu va deveni niciodată dificilă.
Atât în această privinţă, cât şi în altele „nimeni să nu caute folosul său ci al altuia” (1Corinteni 7:3-5; 10-24)
Ce sfaturi minunate oferă Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat, fiecare căsnicie îşi va avea bucuriile şi necazurile ei. Însă atunci când soţii se supun modului de gândire al lui Dumnezeu, aşa cum este acesta dezvăluit în Biblie, şi îşi întemeiază relaţia pe o iubire principală şi pe respect, ei pot avea încredere că vor avea o căsnicie durabilă şi fericită. Astfel, ei nu numai că se vor onora unul pe celălalt, ci Îl vor onora şi pe Creatorul căsătoriei, Dumnezeu.
În decursul anilor însă apar dificultăţi. În cuplurile cu probleme se constată un deficit în ceea ce priveşte dezvoltarea deprinderilor de comunicare, atât a celor expresive, cât şi a celor receptive.
Partenerii se plâng de lipsă de înţelegere, lipsă de atenţie, insuficientă ascultare, escaladarea conflictelor şi dificultăţilor în rezolvarea problemelor.
Deprinderile de comunicare expresivă se referă la faptul că vorbitorul îşi indetifică gândurile, sentimentele şi dorinţele şi le exprimă clar pentru celălalt (persoana I, nu aluzii!) De exemplu: „Mă bucur când vii de la serviciu şi mă întrebi cum m-am simţit azi!”
Deprinderile receptive includ ascultarea nonverbală (contact vizual, aprobare prin gesturi), empatizare, parafrazare şi alte expresii din care să rezulte faptul că subiectul ascultă şi îl înţelege pe celălalt.
Înainte de a-i învăţa pe parteneri deprinderile de comunicare verbală, terapeutul trebuie să definească clar rolul de vorbitor şi cel de ascultător.
La început acesta va lua parte activ la modelarea respectivelor deprinderi şi treptat, apoi, îşi va relua rolul de antrenor.

Exerciţii de dezvoltare a deprinderilor de comunicare

1. Terapeutul modelează modul negativ de ascultare nonverbală (se uită în altă parte, se mişcă pe scaun, caută ceva, răsfoieşte un ziar, formează un număr de telefon etc.) în timp ce fiecare soţ vorbeşte pe o temă neutră (de exemplu: cum şi-a petrecut ziua, să descrie în ce constă munca sa etc.). Apoi pacientul (fiecare, pe rând) este întrebat cum s-a simţit când el vorbea şi nu era ascultat.

Răspunsuri posibile: – supărat
– trist
– frustrat
– ridicol
– rănit
De asemeni, va fi invitat să mărturisească şi ceea ce a gândit când el vorbea şi nu era ascultat.

Răspunsuri posibile: – „ceea ce spun nu este important”.
– „niciodată nu voi atrage atenţia cuiva”.
– „nimeni nu mă va respecta”
– „nu ştiu să vorbesc”.
– „nu ştiu să mă port”.
– „ce am greşit?”
Apoi, fiecare partener trebuie să furnizeze exemple de ascultare nonverbală negativă.

2. Terapeutul, şi apoi fiecare pertener, practică ascultarea nonverbală pozitivă (stă în faţa celuilalt, are contact vizual, dă din cap în semn că este receptiv).
Fiecare partener este întrebat cum s-a simţit atunci când a fost ascultat.

3. Terapeutul abilitează modalităţi negative de recepţionare într-un mod exagarat şi plin de umor:
– întrerupe, eventual pentru o glumă bine plasată;
– încheie frazele celuilalt;
– abate cursul discuţiei.
Apoi fiecare partener este solicitat să dea un exemplu când a procedat aşa.

4. Terapeutul îi învaţă pe pacienţi (cuplul) să parafrazeze (ascultă ce spune partenerul şi parafrazează intenţionat într-o manieră interogativă).
Exemplu: „mi se pare că vorbeşti despre…”, „asta este ceea ce ai vrut să spui?” Acest lucru se poate realiza şi la nivelul comportamentului nonverbal, printr-o mimică interogativă. La început fiecare membru al cuplului îl parafrazează pe terapeut.
5. Apoi, fiecare partener învaţă să-l parafrazeze pe celălalt. Exerciţiile se vor continua acasă (specialiştii le spun chiar „teme pentru acasă”), exersând deprinderile de comunicare şi jucând pe rând rolurile de vorbitor şi ascultător.

Rezolvarea problemelor de comunicare în cuplu

I. Într-o primă fază la definirea problemei: unul dintre soţi începe prin a comenta pozitiv ce face celălalt soţ în legătură cu problema.

Urmează o descriere a problemei, apoi este prezentată reacţia emoţională a primului partener la problemă.
În spirit de colaborare, cel care a început, arată în ce măsură a contribuit el la producerea şi la menţinerea problemei.
Acest spirit de colaborare este absolut necesar:
 pentru a reduce şansele ca problema să fie definită în termeni acuzatori;
 îl ajută pe celălalt soţ să se simtă mai puţin atacat;
 îl stimulează pe acesta din urmă să se angajeze la rezolvarea problemei;
 evită situaţia ca unul dintre parteneri să fie considerat în totalitate responsabil de producerea problemei şi, mai apoi, de găsirea soluţiei.

II. Faza a doua constă în soluţionarea problemei

În această fază primul pas este „brainstorming”-ul (în traducere „asaltul creierului”) în urma căruia este generată o serie de soluţii posibile la rezolvarea problemei.
La început, toate soluţiile se acceptă şi nici unul dintre soţi nu trebuie să cenzureze soluţiile proprii sau pe ale partenerului. Terapeutul va veghea la aceasta! Poate participa şi terapeutul la furnizarea de soluţii, dar întâietate au cei doi.
Exemplu:
Problema constă în aceea că soţia se simte jignită şi ignorată când soţul vine supărat de la servici şi, în loc s-o întrebe cum s-a simţit, începe să-şi povestească necazurile lui de la locul de muncă.

Soluţii posibile:
1. Soţul să facă o plimbare înainte de a veni acasă, pentru a se detensiona.
2. Când se întoarce acasă, soţul va îmbrăţişa soţia şi cei doi vor discuta cinci-zece minute despre modul în care şi-a petrecut ziua.
3. Dacă soţul are nevoie de mai mult timp pentru a se plânge de necazurile lui de la locul de muncă, el o va întreba pe soţia sa dacă este dispusă să îl asculte şi îi va cere să îi acorde un timp limită pentru acest lucru. Dacă ea nu este dispusă să îl asculte (sunt motive întemeiate şi alte priorităţi presante) este bine ca soţul să apeleze la un prieten.
4. Soţul va contacta un consilier-psiholog cu care va discuta problemele sale profesionale.
5. Soţia îi va face semn discret să tacă şi va începe să vorbească despre problemele ei.
6. Soţul nu va discuta niciodată acasă problemele de la serviciu.
7. Soţia îi va solicita soţului un timp egal în cazul în care ea a acceptat să-i asculte plângerile, timp în care soţul să facă treabă în bucătărie, iar ea să se uite la televizor.
8. Soţia îşi va folosi abilităţile de ascultare atunci când soţul discută despre serviciu, iar acesta o va asculta la rândul său atent.
9. Soţul va renunţa la serviciu care îl stresează.
10. Soţul va discuta cu şeful despre modul în care serviciul său ar putea deveni suportabil.

După ce cuplul a generat lista de soluţii posibile, fiecare soluţie va fi testată după următoarele criterii:

1. Ea este absurdă?
2. Va ajuta respectiva soluţie la rezolvarea problemei?
3. Care sunt argumentele pro şi contra ale respectivei soluţii?

Calmul

O legendă povesteşte despre o dispută între zei. După cum se ştie fiecare zeu încarna virtuţile sau pasiunile omeneşti (ex: din mitologia romană şi greacă). Fiecare zeu pretindea că deţine taina fericirii supuşilor de pe pământ, şi, fiecare era convins de propria-i superioritate, chiar supremaţie.
Se povesteşte că se auzea de pa pământ cum vuia cerul de certurile lor fără sfârşit. Văzând că nici unul nu are totuşi nici un ascendent faţă de rivalii săi, au hotărât toţi împreună, să se prezinte superiorului lor pentru judecată. După ce şi-au prezentat păsul, toţi zeii de faţă, aşteptau verdictul. Deodată un fulger strălucitor brăzdă noaptea, iar bubuitul năpraznic a încremenit de groază pe toţi cei de faţă. O imensă prăpastie s-a deschis în faţa forţelor cereşti încât aceştia şi-au pus la îndoială propria invulnerabilitate. Tabloul se mai continuă cu furtuna, mare învolburată, cutremurul munţilor, după care totul se potoleşte, iar cerul este invadat de o muzică divină.
O voce se aude: „Puterea în manifestarea forţei-brutale distruge, nu creează. Puterea constă în arta de a supune oamenii şi de a-i menţine sub legea blândeţei, nu a violenţei”.
Muzica divină continuă până cuprinde şi subjugă tot spaţiul şi toate fiinţele prezente.
Demonstraţia a luat sfârşit şi fusese un succes. Unul, doar unul din cei prezenţi rămase însă indiferent la tot ceea ce se întâmplase.
Contrariat, Judecătorul Suprem al zeilor îl întrebă:
– Tu eşti surd, orb sau nesimţitor ca nemuritorul de rând de nu reacţionezi la nimic din ce ţi-am arătat?
– Nu. Eu sunt calmul, acela care ştie să-şi disciplineze impresiile. Gloria celorlalţi este condiţionată de emoţii, pentru că nu le stăpânesc. Ce fel de putere este aceea care se lasă moleşită de admiraţie sau tremură în faţa stihiilor?
Superiorul zeilor se pronunţă:
„Lui îi aparţine toată puterea. În el sălăşluieşte adevărata forţă. Stăpânind pasiunile, el se ridică mai presus de dominaţia naturii. Nu se dedă la demonstraţii inutile. Puterea lui nu şovăie în faţa unei forţe potrivnice. El rezistă tuturor sugestiilor zadarnice, nedemne de spirit. Totuşi, el percepe şi discerne emoţiile. Calmul este superiorul şi maestrul tuturor”.
Timpul şi experienţa au demonstrat înţelepciunea acestei legende.

Calmul este maestrul
Calmul este calitatea necesară zi de zi, în viaţa cotidiană, dar şi în situaţiile speciale.
Calmul cumpăneşte necazurile de zi cu zi şi nenorocirile ce marchează existenţa; înlătură efectele fascinaţiei moleşitoare şi vătămătoare. Se ştie că efervescenţa fizică sau psihică are ca efect dezorganizarea, are manifestări care depăşesc scopul propus şi victimele sunt aruncate în zone pe care nu le-au dorit, sunt înşelaţi de propria exaltare. (ex: de ajustat forma frazei!)
Este un furt în dauna forţelor vitale, care pentru a deveni afective trebuiesc supuse voinţei călăuzitoare a Celui de Sus, şi, deci, supuse tuturor fazelor de deliberare mintală. Calmul este regulatorul vieţii, iar dătătorul calmului real este unul singur, Isus Hristos! „Pacea Mea o las vouă, pacea Mea v-o dau vouă”. Frâul raţionamentului este de dorit să-l dăm Creatorului nostru, căci numai Cel ce l-a creat ştie cel mai bine să-l folosească. Calmul, pacea instaurate în noi înşine, putem auzi murmurele Duhului Sfânt care ne îndeamnă să acţionăm spre o altfel de viaţă decât cea obişnuită, cea lumească. Viaţa interioară a Duhului este geneza tuturor mijloacelor nobile de a la înfăptui. Duhul Sfânt sălăşluind înăuntrul nostru este Cel ce rămâne drept şi ţine piept tuturor împotrivirilor şi silniciilor vieţii. Doar El rezistă tuturor ispitelor de la fiecare cotitură de pe drumul parcurs de la naştere până la moarte. Sub scutul calmului Duhului Sfânt pasul este sigur şi scopul bine precizat. Omul capătă nobleţe divină tocmai pentru că în el vieţuieşte ca parte a dumnezeirii.

• Fără calm nu există o examinare sinceră şi corectă a motivelor de acţiune.
• Fără calm nu se pot îndepărta insinuările perfide şi speranţele deşarte.
• Fără calm nu este posibilă meditaţia.
• Fără calm nu se înlătură valurile devoratoare de entuziasm.

Calmul:
– cultivă tăria sufletească;
– dă posibilitatea gândirii de a servi inteligenţa;
– disciplinează emoţiile, dă raţionamentului precizie;
– acumulează energia prin eliminarea pierderilor inutile.

Entuziaştii sunt întotdeauna înşelaţi în ardoarea nestăpânită pe care o lasă să fiarbă în ei, şi, care ca un vin înşelător (băutură amăgitoare), turnat în pahar, le ia clara viziune a lucrurilor, înlocuind-o cu o logică special construită pe temelia iluziei. Cine se mai miră dacă hotărârile luate sub stăpânirea acestei exaltări dau loc la o serie de gesturi în dezacord cu naţiunea.
Se confundă mult prea des, şi mai ales în secolul nostru, activitatea cu agitaţia.
Activitatea este acţiunea soluţiei mentale, izvorâtă dintr-o deliberare judicioasă, înfăptuită în liniştea sufletelor sfinţite de voinţa divină.
Agitaţia corespunde unei nevoi instinctive, comună tuturor acelora care confundă deliberat, voit actul reflex (instinctiv) cu actul gândit.
Primul degradează vitalitatea funcţională, în timp ce al doilea este însăşi expresia vitalităţii în serviciul inteligenţei. Urmările agitaţiei sunt remuşcările şi uneori, lenea. Mulţi sunt cei ce pleacă fără scop, se opresc fără motiv, merg când într-o parte, când în alta, până cad de oboseală, iar întunericul nopţii le ascunde calea de intrare.
Din mijlocul eforturilor dureroase, o voce rău intenţionată îi aprobă însă şi-i îndeamnă să meargă mai departe că sunt pe calea bună. Fragilitatea spiritului lor îi împiedică să analizeze just: cui aparţine vocea? cui aparţine îndemnul? Deşi, sunt intim urmăriţi de zădărnicia eforturilor săvârşite, totuşi sunt mulţumiţi de a se autoînşela prin îndoielnica lor activitate, fac o concesie răului în propriile vieţi.
Omul de trăire sfântă, creştină, trebuie să fie totdeauna în stare de apărare. Mijlocul cel mai potrivit de rezistenţă victorioasă pe care Domnul ni-l pune la dispoziţie este calmul – generatorul de hotărâri apărătoare. Pe drumul vieţii, omul calm va întâmpina mai puţine ocazii de a deveni pradă, căci folosind acest talant preţios care este calmul Duhului Sfânt ale cărui şoapte binevoitoare acoperă tot vacarmul din afară. Omul calm va presimţi apropierea pericolului şi va putea evita sau va şti cum să se apese. Dar atenţie, pericolele pândesc şi pe cărările înflorite şi îmbietoare şi de aceea atenţia, vigilenţa trebuie menţinută trează chiar şi în acea linişte poate aparentă. De câte ori, că veni vorba de linişte, nu am admirat oglinda unui lac şi ne-am minunat de frumuseţea şi grandoarea pe care o dă calmul acelei întinderi de ape. Dar ce se întâmplă când valul nemişcat este tulburat? Toate resturile descompuse se ridică în mari cantităţi la suprafaţă, apa nu mai este limpede, reflectă imagini alterate de noroiul răscolit.
În acelaşi timp, apar la lumină numeroase murdării, nenumărate obiecte, vestigii îngrozitoare despre lucruri care au fost frumoase, sau înspăimântătoare resturi de forme şi mai groaznice, drame necunoscute sau şi mai rău, fericiri pentru totdeauna pierdute.
Conştiinţa nu mai este limpede şi este zadarnic de a se mai deosebi ceva în grămada de idei şi sentimente înverşunate. În acele momente noi am cedat controlul asupra propriei persoane acelor duhuri rele, necurate care vorbesc şi se zbat. Ce luciditate poate prezenta un suflet în prada unui astfel de tumult?
Disciplina este cucerirea cea mai de dorit, prin care voinţa o impune tuturor exuberanţelor, pentru că inteligenţa trebuie să radieze conştient asupra instinctelor obscure. Este bine de ştiut că orice emoţie, după un oarecare timp, sfârşeşte prin a se impune sufletului aceluia care o exteriorizează cu ajutorul gesturilor.
Influenţa dintre psihic şi fizic este adesea puţin studiată şi se face greşeală de a nu se vedea în această reciprocitate decât o manifestare a celor puţin evoluaţi. În realitate condiţionarea psihic-fizic condiţionează toate fiinţele omeneşti, în orice stadiu de evoluţie ar fi ele. Se ştie că oricât de evoluat ar fi un individ, nu poate scăpa de pericolul automatismului, care se produce şi acţionează în afara disciplinei ferm menţionată de o voinţă”.
Cu cât omul este mai evoluat, cu atât tendinţa spre automatism pierde din importanţă.
Superioritatea unui om se recunoaşte după uşurinţa cu care acesta îşi schimbă intenţia actului spontan în unul voluntar.
Atenţie: se vorbeşte de „intenţie”, deci acesta este nivelul unde se manifestă puterea disciplinei asupra automatismului. Cel ce s-a deprins să se supună disciplinei, voinţei înalte, venită de la Cel de Sus îşi va fixa gândurile şi-şi va intensifica dorinţele superioare pentru a nimici pe celelalte, fireşti.
Trebuie să dea şi dă întâietate totdeauna efortului Duhului Sfânt, micşorând continuu înclinarea spre o sensibilitate nedemnă de un creştin. A stăpâni gesturile, a poseda disciplina abţinerii, a impune tăcere vorbelor deşarte gata să scape, este o calitate a sufletelor mari, serioase, dedicate.
Ce naţiune clară putem avea despre propriile sentimente unele definite, altele în curs de definitivare?
Ce realizări se pot prevedea când aspiraţia interioară nu se conturează decât prin obscuritatea unor gânduri tulburi şi proiecte confuze?
Cum se mai poate recunoaşte vocea prielnică în mijlocul vacarmului mâniei?
Cum se deosebeşte adevărul sub falsa strălucire a poftelor care îl acoperă?
Cum suntem văzuţi în această revărsare necontrolată?
Iată de ce iertarea celor ce noi le-am greşit este cea mai grea! Stau faţă în faţă doi inşi: unul calm, altul mânios. Cel mânios îşi dezgoleşte toată nimicnicia, urâţenia sufletească, răutatea, necinstea, josnicia, grosolănia, perfidia şi alte păcate cu grijă acoperite sau crezute dispărute.
Iată o înfăţişare murdară şi ticăloasă pe care cel în cauză ori o ascunde, ori a crezut-o desfiinţată. Dar nu, în străfunduri răul există pentru că noi ne-am curăţat interiorul şi nu Duhul Sfânt, şi în camera crezută primenită am adus ca locuitor un duh de amăgire şi nu de zidire. Mare este ruşinea celui ce dezvăluindu-se are asemenea spectacol de oferit! Este nevoie de o mare putere sufletească pentru ca cineva să nu se simtă îngrozit văzându-se aşa cum nu şi-ar fi închipuit că este. Sunt oameni şi oameni, gânduri şi gânduri. Pentru cel obişnuit cu luciditatea obţinută prin calm de la Domnul de a privi adânc în el însuşi şi de a citi acolo adevărul despre sine, de a trăi în adevăr şi de a se consuma pentru adevăr. Sufletul omului calm se aseamănă cu o carte închisă cu trei zăvoare, nu se destăinuie decât celui care are cheia. Dar această cheie nu poate sta în mâini vulgare, căci stăpânul nu o dă altuia decât cu bună ştiinţă. De altfel, nici nu este un obiect tangibil pe care să-l poată mânui oricine. Este o cheie ideală: numai cei ai Domnului, cei ce au ales mântuirea au o judecată înţeleaptă şi puterea de a interpreta.
Sufletul celui calm, care a primit pacea şi odihna de la Hristos, Mântuitorul nostru, nu poate fi prădat şi rămâne neclintit în faţa tuturor încercărilor. Mai mult, această carte atât de temeinic ferecată lumii; chiar de s-ar deschide în faţa unei fiinţe superficiale, nu ar putea fi niciodată descifrată.
Raţiunea acestei taine stă în dificultatea pe care o întâmpină cei uşuratici, superficiali în perseverenţa studiului, singurul care mărturiseşte adevărul. Oamenii calmi nu sunt indiferenţi! Ei sunt ca şi entuziaştii pasionaţi de tot ce ţine de domeniul adevărului, dreptăţii şi frumosului. Ei au ardoare, dorinţe de mai bine, admiraţie, însă au şi un Stăpân care le sfinţeşte toate aceste trăiri interioare. Dar ce rol are graiul? Din punct de vedere ştiinţific vorbirea exteriorizează gândurile. Umoriştii au inversat, spunând că prin cuvinte oamenii îşi ascund adevăratele gânduri şi scot la iveală altele, irelevante.
Trecând dincolo de definiţii ştiinţifice sau hazlii să luăm aminte la ceva mult mai important decât disputele înţelepţilor lumii:
„Învaţă să asculţi tăcerea!”

A asculta tăcerea în noi înseamnă a apleca urechea spre a auzi vorbirea dumnezeiască a Duhului Sfânt, fiindcă tăcerea interioară este o sumă de şoapte, este vocea Celui ce locuieşte în templul nostru; ea nu se aude decât în tihna calmului. Prin cuvânt gândurile capătă un trup îmbrăcat în veşminte graţioase sau armură de războinic. Prin vorbe îi facem cunoscut Domnului gândul nostru de mulţumire, de laudă, de îngrijorare, de ajutor şi prin tăcere pioasă îi vom asculta răspunsul. Rugăciunea prin ascultare este de cel mai mare preţ pentru că prin ea ne vorbeşte Domnul nouă, copiilor Săi.
Sâmburele plin trebuie să fie în toate cele vorbite de noi şi Domnului şi lucrărilor însufleţite ale Sale. Domnului, pentru că El vede dacă vorbele noastre sunt pline de miez sau goale. Mai puţin sau chiar de loc îl interesează dacă sunt multe sau puţine, dacă am spus tot ce aveam în plan sau am sărit ceva. Dar miez să aibă vorbele noastre şi în contactul cu aproapele nostru căci fie că în el sălăşluieşte Duhul Sfânt şi deci nu ne putem adresa oricum, fie că sperăm să-l aducem în turma Păstorului şi iarăşi se cade a fi eficienţi în vorbire. Forţa care însufleţeşte pe ascultătorii tăcerii interioare, chiar şi pe vorbitorii eficienţi este Duhul Sfânt, parte a Treimii divine. Numai Duhul Domnului îi determină apariţia şi-i menţine ferm existenţa. A nu vorbi decât necesarul, a robi cuvintele care voiesc să evadeze din închisoarea brezelor e lucru grabnic de cerut şi de pus în practică.
Nu există nici o ocupaţie socială oricât de absorbantă, ca să nu-i permită cuiva câteva minute pe zi de revizuire a gândurilor. Este absolută nevoie de rezervarea unui timp proporţional cu necesităţile lăuntrice ale fiecăruia pentru a asculta în tăcerea creată, voită şi serios menţinută, sfaturile dumnezeieşti, care nu ni se oferă decât în cea mai desăvârşită reculegere.
În luptele vieţii, omul calm are asupra potrivnicilor un dublu avantaj, cu efecte prielnice pentru sine şi buimăcitoare pentru ceilalţi. Când fizionomia nu exprimă decât calm este cu neputinţă să se prevadă ce este în spate. De obicei, cel calm este perceput de celălalt drept indiferent sau slab şi cuprins de această eroare se înaintează năvalnic în dispută. Pilduitor în acest sens este dialogul dintre Isus şi femeia samariteană. Sfântul apostol Ioan ne prezintă această întâlnire (Ioan 4:4-12) ca pe un duel verbal. Hristos are în acest caz de înfruntat şi de biruit o fiinţă vie şi puternică, o femeie înfiptă, mândră, convinsă de valoarea ei de făptură înzestrată cu o inteligenţă vie şi o personalitate marcată. Domnul o acceptă la dialog aşa cum este, se supune tacticii, impetuozotăţii şi regulilor impuse de femeie. De aceea Domnul procedează mai întâi fără grabă, subliniind aspectul întâmplător al întâlnirii lor şi evaluându-şi în espectativă rivala.
Dialogul este strălucitor de la prima încrucişare de vorbe:
Hristos(scurt): Dă-mi să beau.
Samariteanca (mândră de originea sa, deci nu acceptă starea de inferioritate în care sunt puşi samaritenii de iudei; creează din start între ea şi interlocutor o distanţă care să-i permită să se apere): Cum, tu, iudeu, îmi vorbeşti mie?!
Hristos (atacă): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.
Samariteanca (se lasă păcălită de calmul şi pretenţiile nejustificate ale interlocutorului său şi îşi permite să devină inamică): Nici găleată nu ai… Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov?
Hristos (nu se sinchiseşte să se apere, să-şi justifice pretenţiile în faţa ei, ci o atacă dintr-o cu totul altă discuţie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată.
Samariteanca (pragmatică şi deşteaptă nu ratează şansa ce i se oferă): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.
Hristos (dă lovitura de graţie): Cheamă-ţi bărbatul.
Samariteanca (promptă şi sinceră): N-am bărbat.
Hristos (se arată a o cunoaşte aşa cum ea nu se aştepta): Ai spus adevărul… Ai avut cinci… .
Samariteanca (cu o sinceritate dezarmantă pentru amândoi, căci ea îşi recunoaşte starea reală, iar pe El îl face să se mărturisească a fi Fiul Celui ce este): Tu eşti prooroc!
Hristos (îi spune principiile credinţei): cui şi cum trebuie să te închini.
Samariteanca (sigură pe sine): Va veni Mesia.
Hristos (i se descoperă): Eu sunt!
Ca un trăznet din cer arzător de vară la amiază cade peste o muritoare declaraţia divină, bruscă, totală. Cu mâna cu care a dat, cu aceea a primit. A fost nereţinută, sinceră, deşteaptă şi curajoasă, mândră de neamul ei şi chiar de necazurile şi nevoile care i-au dat tărie de caracter şi putere de luptă. Nu s-a lăsat înduplecată că vorbeşte cu un bărbat, şi încă un iudeu. Nu a fost căldicică, căci Domnului nu-i plac căldiceii, a fost ea însăşi, fără ascunzişuri. O fire atât de puternică poate primi o mărturisire de talia celei ce i s-a făcut. În timp ce ea înainta impetuos în dialog, Hristos o cântărea să vadă dacă poate duce un adevăr aşa de mare… S-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter şi nu o mironosiţă.
Intenţie şi neprevăzut! Cu ce gânduri s-a produs acest dialog şi ce deznodământ neaşteptat a avut. Regulile dialogului dintre cel calm şi un interlocutor oarecare nu apar în acest exemplu scriptural foarte clare. Omul calm devine stăpân pe deciziile entuziastului, care în dorinţa obţinerii unui semn de aprobare, sfârşesc prin a uita de prudenţă. Verva sa secătuieşte. Vorbăreţul spune nu numai tot ce are de spus, ci lasă să-i scape şi argumentul care îl condamnă de fapt. Samariteanca îl provoacă pe Isus dacă tot are atâta apă să-i dea şi ei să nu se mai obosească. Dar de ce atâta osteneală, n-ai bărbat să te ajute?! Fără să vrea, vorbăreţul fără frâu ajunge să nu mai aibă nimic de ascuns.
În timp ce omul calm, sub înfăţişare indiferentă urmăreşte pe faţa celui vorbăreţ apariţia tuturor dorinţelor, îndoielilor, speranţelor şi notează cele mai ascunse mişcări ale sufletului. Apreciază situaţia şi la momentul potrivit apare neprevăzutul, neaşteptatul calmului. Când nu mai are nimic de aflat, calmul îşi dezvăluie forţa sa lăuntrică.
Calmul (sau lipsa acestuia) îl poate face pe om sclav sau stăpân. Sau, se mai poate spune că vorba, cuvântul este sclavul, iar, calmul, stăpânul. Fără o disciplină riguroasă în vorbire, cuvintele care par cele mai potrivite, pot fi comparate cu acei prieteni neîndemânatici care stăruie să contribuie la fericirea aceluia pe care cred că îl protejează, în timp ce de fapt lucrează inconştient dar sigur la pierzarea lui. Cuvintele, ca şi păsările nu-şi pot lua zborul în spaţiu fără consecinţă, fără să lase urma trecerii lor. Păsările, chiar când dispar pentru totdeauna lasă o amintire vizuală, o mărturisire; deşi aerul rămâne la fel, martorii îşi amintesc forma şi culoarea păsării care l-a străbătut. La fel e şi cu cuvintele.
Să nu uităm că aceştia sunt sclavi pe care trebuie să-i eliberăm numai cu bună ştiinţă, altfel ele vor inversa rolurile şi ne vom trezi noi ca fiind sclavii vorbelor spuse în deşert, şi chiar condamnaţi de ele.
Liberate fără chibzuinţă ele devin stăpâni tot atât de temut, căci nu mai există ordine, disciplină, control şi măsură.
Prin vorbe nesăbuite omul e de multe ori gata să se răzvrătească şi chiar să distrugă.
Şi iarăşi ajungem la Duhul Sfânt care dă omului calmul de a stăpâni aceşti supuşi nesupuşi! Cucerirea calmului este fructul a numeroase victorii repurtate asupra instinctului.
În memorabilul dialog al lui Isus cu samariteana, El a întruchipat calmul (omul calm), iar ea instinctul (tipul instinctiv). Victoria a fost a calmului, dar pentru că în cel învins, în samariteană, sămânţa Domnului a găsit pământ bun, înfrângerea ei s-a transformat într-o victorie. Plină de bucurie şi-a recunoscut înfrângerea şi a plecat să vestească şi altora ce i se întâmplase. Nobleţea ei este evidentă de felul în care-şi primeşte şi priveşte propria înfrângere: ca un câştig, cel mai mare câştig pe care îl poate avea cineva vreodată! Numai bunul Dumnezeu ştie de câte ori în viaţa noastră nu am jucat fără să vrem (sau…) rolul samaritenei. Dar de câte ori am răspuns ca ea? De câte ori înfrângerea noastră de către un superior în cele creştineşti a stârnit în noi, aidoma ei, bucuria câştigului şi nu dezamăgirea înfrângerii?
(material preluat)