O poveste adevărată despre un păstor din Nordul Londrei

În Croydon duminică, Revd. Bill McIlroy ne-a relatat o poveste extraordinară. Sper să ai răbdarea să o citești. Rar se întâmplă să aplauzi după o ilustrație însă cei ce am fost acolo nu ne-am putut reține mirarea.

Luca 6:38 Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.

O poveste din secolul trecut cu un pastor din Nordul Londrei. Omul s-a căsătorit, mai apoi a fost chemat de o biserică ca pastor. Biserica avea și casă pastorală și s-au mutat acolo. În timp ce slujeau, o femeie a început să frecventeze serviciile bisericii. Era în nevoie, cu multe probleme. Lua droguri, încercase de nenumărate ori săși ia viața. Pastorul a încercat de nenumarate ori să o ajute însă fără nici un rezultat. Mereu avea gânduri sinucigașe. Într-o zi a văzut-o sprijinindu-se de gardul bisericii. În ziua aia a luat-o în casa sa. A fost bolnavă 6 săptămâni și nici nu mânca. A chemat doctorul, a chemat un psiho-terapeut creștin. S-au rugat pentru ea, i-au fost alături și în final a ajuns să locuiască cu ei. A considerat-o ca pe fiica lor. Mai apoi pastorul a avut un băiețel și o fetiță însă au locuit împreună. A ajuns să stea la ei 11 ani.

După 11 ani au încurajat-o și i-au spus că este vremea ca ea să se încreadă în Dumnezeu și să încerce să fie pe picioarele ei. A găsit un apartament și a locuit acolo pentru mulți ani.

După mulți ani, pastorul urma să se retragă din pastorală, să se pensioneze, așa că au început să fie îngrijorați de locul unde vor locui. Ar fi vrut să ia o casă în rate așa că au mers la o societate de unde puteau lua împrumut însă au fost respinși. Nu se calificau. Aveau peste 60 de ani și nu-și permiteau să plătească ratele la o casă. Îngrijorarea i-a cuprins și mai mult.

Citește în continuare „O poveste adevărată despre un păstor din Nordul Londrei”

Viaţă pe nişte fire de aţă.

M-am întâlnit zilele astea cu nişte prieteni mai vechi. Era seară, veneam de la biserică şi am întrat într-o discuţie cu cei cu care altădată făceam cheta pentru ceva băutură pentru nopţile mai lungi de vară. Ei tot asta aveau de gând pentru noaptea următoare.

Vin de la X, îmi spune unul dintre ei. S-a spânzurat acum trei ore….

Ce-a facut ?

S-a spânzurat!, îmi spune.

Da, care X?, îl întreb.

X, îl ştii tu. Locuia la blocul cutare, etajul cutare. Avea Audi A6. A stricat săptămâna trecută 3.000 de Euro pe nimicuri. Îi trimitea taică-su lunar bani gârlă din Anglia. Avea tot ce-i trebuie. Să fii bătut în cap… Da na, drogurile astea l-au distrus. Noi făceam pronosticuri care îşi pune capăt zilelor primul. Credeam că va pleca Y, da uite că rezistă încă… Şi asta se droghează. Asta e. Da, nu-mi pare rău de X. Pe bune, nu-mi pare! Dacă-i prost! Îmi pare rău de Z.

Păi, ce-i cu Z ?!?, întreb mirat (Cu Z am fost coleg în clasele primare).

Păi nu ştii?!?

Ce să ştiu, am tot fost plecat!

S-a spânzurat acum două luni. L-a găsit seara frati’su cu venele tăiate, da’ l-a ameninţat că-l bate dacă spune la careva. Dimineaţa, l-au găsit spânzurat şi pe el. Pe Z îl înteleg. Pe bune… Sărăcia, nu mai avea ce mânca, era disperat, era vai de capul lui. Pe X nu-l înţeleg. Avea tot ce-i trebuie! Să fii prost să faci treaba asta. N-ai văzut, la fel şi Mădălina… Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia!!!

Măi, orice-ar fi, nu ai dreptul să-ţi iei viaţa!, îi răspund mai mult din inerţie…

Da…! Şi drogurile astea te termină. Acum nu mult timp, Q a luat o doză, prima lui doză şi a început să dirijeze traficu’ prin Bucureşti în fundul gol. Te termină astea! Te prostesc cu totul…

Am rămas cu totul pe gânduri… Nu-mi mai găseam cuvintele. Când i-am povestit Laurei… mi-a reamintit şi ea că dacă nu era Dumnezeu, probabil ajungeam şi eu în starea asta. De multe ori m-am gândit la viitorul meu fără Dumnezeu. M-am imaginat închis, în orice fel dar nu cu ştreangul la gât. E adevărat însă că eram şi eu pe un drum asemănător. Cine ştie?!? Da, cine ştie… Viaţa fără Isus Hristos te aduce în cele mai negre unghere.

Am plecat acasă cu o părere de rău că băieţii au plecat prematur fără să guste din Hristos. Dacă ar fi făcut-o ar fi celebrat viaţa. M-a copleşit un profund sentiment de recunoştinţă pentru viaţă, viaţa care vine din Dumnezeu, împreună cu o dorinţă vie să nu mi-o irosesc pe nimicuri ci să mi-o dedic pentru a comunica mai mult, mai bine şi mai pasionat altora că Isus Hristos este viaţa. Şi chiar dacă nu vor crede în El, cum spunea cineva, să creadă cel puţin că noi credem. Aşa să trăim si să mărturisim despre această viaţă, care, odată însuşită, nu se va stinge la mormânt, ci va răsări în veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu.