Cântarea Cântărilor.

Casnicie Dragostea de-a lungul timpului a fost examinată de filozofi, înfrumuseţată de poeţi şi înălţată de muzicieni, însă nimic nu se compară cu perspectiva pe care Biblia o dă acestui sentiment.

Felul în care privim dragostea diferă de la persoană la persoană. Mediul cât şi timpul în care trăieşte fiecare, precum şi experienţele de viaţă  influenţează felul în care privim dragostea şi, întocmai cum afirma un profesor de-al meu şansele de a întâlni cândva o persoană pentru care cuvântul „dragoste” să însemne acelaşi lucru ca şi pentru noi sunt cvasinule.

Chiar dacă există o varietate de perspective în cazul acestui sentiment, totuşi, Biblia oferă un etalon după care putem să ne conturăm percepţiile. Biblia este prin excelenţă Cartea Dragostei, iar Dumnezeu este… Dragoste.

Cea mai intimă relaţie este relaţia dintre un bărbat şi o femeie,  iar această relaţie trebuie să fie una caracterizată în mod profund de acest sentiment.  Biblia vede această relaţie materializată în căsătorie iar relaţia soţ –soţie concretizată pe respect si devotament.

Cartea Cântarea Cântărilor sau Cântarea lui Solomon ne ofera un model de dragoste, o perspectivă corectă a ceea ce ar trebui să fie dragostea în cuplu. Această carte este prima din colecţia Ketubim, Maghilot sau Sulurile Sfinte. Se citea în cadrul programului de sărbătorire a Paştelui, cea mai sacră sărbătoare mozaică.

Povestea de dragoste este între Solomon, Citește în continuare „Cântarea Cântărilor.”

Reverenta: Caracter si lucruri sacre. cap. 9

v

 

Duminica nu vei găsi să mănânci un ţâmp de pui sau altceva la nici unul din cele mai mult de o mie de restaurante Truett Cathy. Deşi considerată de critici lega­listă, şi luată peste picior de alţii care calculează o pierdere de cel puţin a şaptea parte din câştigul potenţial, totuşi având un succes deosebit în afacere, refuzul lui Cathy de a face afaceri în ziua de duminică a rămas neschimbat, spre stupefacţia Americii postmoderne.

Venitul brut anual al companiei Chick-fil-A este estimat la peste un miliard de dolari. Asta înseamnă că ei pierd anual cel puţin 166 milioane de dolari. De fapt, pierderea este probabil mult mai mare, din moment ce duminica este, în cele mai multe restaurante, una din cele mai aglomerate zile, în mod ironic tocmai din cauza mul­ţi­milor care ies de la biserici. Nimic din toate aceste argumente nu schimbă concepţia lui Cathy. Ea rămâne neclintită. Oficialii companiei Chick-fil-A sunt foarte clari: “E adevărat că închiderea tuturor restaurantelor noastre în fiecare duminică ne face o raritate în aceste zile şi în epoca noastră. Dar acesta este un obicei care ne-a adus mare câştig, aşa că avem de gând să-l păstrăm.”

Când şi-a deschis primul restaurant în 1946, Truett Cathy a hotărât ca acesta să fie închis în zilele de duminică. Un om iubitor, generos şi bun, Cathy nu-i condamnă pe cei ce fac afaceri sau mănâncă duminica. Decizia lui este personală, luată dintr-un sentiment de reverenţă.

Decizia lui Cathy n-a fost una rece, legalistă, ci una luată din respect faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Într-un veac în care lipsa de respect pentru lucrurile sacre este obişnuită, Cathy şi-a câştigat chiar şi respectul celor mai înverşunaţi critici. Un om de afaceri de succes, un filantrop generos şi iubitor de oameni, gigantul comerţului este şi un om al reverenţei tăcute. Cu bani sau fără bani, parcările restaurantelor Truett Cathy sunt duminica goale.

Truett Cathy “a vrut să fie sigur că fiecare angajat al companiei Chick-fil-A şi fiecare chelner de restaurant are oportunitatea de a se închina, de a petrece timp cu familia şi prietenii sau pur şi simplu pentru a se odihni după munca din cursul săptămânii. A avut sens atunci, şi încă are sens şi acum.”[i]

 

v

Reverenţa în viaţă… nu-i permite omului de ştiinţă să trăiască exclusiv pentru ştiinţă, chiar dacă acest lucru este foarte folositor… nu-i permite artistului să trăiască doar pentru arta lui, chiar dacă îi inspiră pe mulţi… Ea nu-l lasă pe omul de afaceri să‑şi imagineze că împlineşte toate dorinţele legitime în cursul activităţii lui de afaceri. Ea le cere tuturor să-şi sacrifice o parte a vieţii în folosul altora.

—DR. ALBERT SCHWEITZER

v

 

C

ARACTERUL ADEVĂRAT AL FIECĂRUI OM nu se vede atât din ce cunoaşte sau câştigă sau posedă, ci din lucrurile faţă de care are re­ve­renţă. Tot astfel, civilizaţii întregi sunt modelate de lucrurile faţă de care au reverenţă. O societate îşi modelează caracterul prin valoarea pe care o atribuie lucrurilor, persoanelor şi instituţiilor.

O societate care respectă mai mult pe ucigaşi decât pe doctori, de exemplu, va deveni cu siguranţă tot mai violentă. Totuşi, când contrastul este atât de izbitor ca acel dintre doctori şi ucigaşi diferenţa nu este deloc subtilă. Ea devine însă mai puţin evi­dentă când comparaţia se face între doctori care ucid (adică medicii “de succes” care practică avorturile) şi lucrătorii de la canalizare, care nu ucid.

Dacă virtutea este la cinste, ea va creşte. Dacă este preţuit mai presus de toate succesul fără virtute sau talentul fără caracter, caracterul se va eroda. Dacă starurile rock lipsite de pioşenie sunt admirate mai mult decât clericii pioşi, caracterul naţional este supus unei presiuni la limita distrugerii. Un pas periculos spre colaps este făcut atunci când ireverenţa ţipătoare este oferită ca virtute.

Umorul american modern este înfiorător de ireverenţios. În lumina întregii învăţături a lui Dumnezeu, trebuie să reînţelegem realitatea lucidă că nu putem glumi cu anumite lucruri. Ce este sacru la Dumnezeu nu poate fi subiect de distracţie pentru noi. Americanii tind să spună, “Acest film plin de blasfemie şi păcat şi oroare şi crimă şi pornografie, a fost însă atât de distractiv,” ca şi când aceasta ar scuza totul.

Într-un interviu, un anumit prezentator TV a explicat în cadrul unui show de comedie foarte popular succesul uriaş al programului. El a spus că acest succes se datorează în parte talentului oamenilor implicaţi. Apoi a explicat că succesul mai vine din faptul că au hotărât că nimic pe lume nu este sacru. Acest “nimic nu este sacru” ar putea fi foarte bine epitaful Apusului.

Există anumite lucruri care sunt sacre, anumite lucruri despre care nu trebuie să facem glume. A face haz de aceste lucruri care sunt înalte şi sfinte înseamnă a te băga periculos de mult peste lucrurile lui Dumnezeu.

Pentru promovarea unui film recent s-a lansat o campanie de reclamă masivă. Producătorii proclamau cu mândrie filmul ca fiind “sălbatic de ireverenţios, obliga­to­riu de văzut în această vară.” Este cumva destul de descurajant când încercăm să ne justificăm distracţiile, în ciuda ireverenţei lor, dar când aceasta este caracte­ris­tica ma­joră a unui film, atunci înseamnă că păcatul a devenit virtute şi virtutea a devenit păcat.

În timpul războiului din Iraq, o jucătoare din echipa de basket a unui liceu a refuzat să se întoarcă spre drapel în timpul intonării imnului naţional. Concepţia ei şi poziţia ei personală faţă de război fiind diferite, ea a refuzat să-şi cinstească emblema propriei naţiuni. Însăşi libertăţile care-i garantau dreptul să facă ce-a făcut fuseseră câştigate cu preţul sângelui vărsat pentru ca acel drapel să continue să fâlfâie. Nu politica ei era de condamnat, ci lipsa ei de reverenţă.

Lucrurile faţă de care o societate manifestă reverenţă şi felul în care această reverenţă este arătată sunt cruciale pentru caracterul unei societăţi. Cu alte cuvinte, ea trebuie să aleagă subiecte demne de respect şi reverenţă, şi acestora trebuie să li se atribuie valoarea pe care o merită. Apoi trebuie să găsească mijloacele, ceremonialul şi celelalte lucruri potrivite prin care să-şi demonstreze reverenţa.

 

REVERENŢA ŞI RESPECTUL

Ajungând să predau în şcolile africane, am descoperit că studenţii se ridică în picioare lângă bănci în momentul când profesorii intră în clasă. M-am întrebat de multe ori dacă un astfel de respect pentru profesori mai poate fi reînvăţat în şcolile din America.

În urmă cu mai mulţi ani am predat pentru o vreme în Washington, D.C. Acel loc de muncă mi-a dat ocazia nefericită de a însoţi un grup de elevi din ciclul doi la Galeria Naţională de Artă. Acea experienţă n-a fost cu nimic deosebită decât dacă aş fi participat la un bal al bobocilor la Îngerii Iadului. Motivul pentru care am fost pur şi simplu exasperat a fost nu doar purtarea urâtă a elevilor, ci sentimentul dureros de aruncare a mărgăritarelor înaintea porcilor.

Îi întrebam, “Nu înţelegeţi? Acesta este Renoir.” Ei răspundeau, “Eh, ce ne pasă nouă de Renoir? Nu au o secţiune de sport?”

Nu le păsa nici de Gaugain nici de Van Gogh. Michelangelo era un nimeni pentru ei. Doreau fotografii de acţiune cu stele din basket. Frumuseţea sau istoria diferitelor opere de artă era un nimic pentru ei. Mai grav era refuzul lor războinic de a învăţa, de a se lăsa învăţaţi sau de a lăsa să li se arate o măreţie şi o frumuseţe nouă pentru ei. Ce m-a iritat cel mai mult n-a fost faptul că aveam gusturi diferite, ci hotă­rârea lor categorică de a nu se lăsa schimbaţi sau iluminaţi sau măcar impresio­naţi.

Nu vreau să iau apărarea gusturilor artistice rafinate, ca fiind singurele valabi­le. Vreau însă să spun că în pierderea umilinţei necesare pentru a observa că un lucru este pur şi simplu minunat şi vrednic de remarcat este un mare pericol. Riscul de a fi obositor şi prea formal este real. Pe de altă parte, riscul pierderii respectului, demni­tăţii şi reverenţei este infinit mai mare. Reverenţa este direct legată de umilinţă. Nu este nimic mai respingător decât copiii lipsiţi de educaţie şi aroganţi care sunt plictisiţi de viaţă.

 

REVERENŢA ŞI MIRAREA

Societatea noastră a cultivat o stare deliberată de plictiseală, o rezistenţă fan­tas­tică la a te lăsa mirat, sau a te minuna de ceva. Mulţi americani îşi petrec toată viaţa în plictiseală referitor la orice lucru, şi astfel sunt ei înşişi monumental de plicticoşi. Există în viaţă anumite lucruri care pur şi simplu cer un răspuns. Este un lucru arogant şi egoist să stai pentru prima dată în viaţă la picioarele Muntelui Fuji şi să spui, “Eh, îmi închipuiam că va fi aşa.” Este infinit mai interesantă viaţa pentru cineva care nu se teme să afirme, “Nici n-am visat vreodată că este aşa de frumos!”

Eram odată cu nişte oameni de afaceri la un hotel de lux, unde urma să am un discurs. Hotelul era fantastic. În holul imens am văzut cel mai mare atrium pe care l‑am întâlnit vreodată, o adevărată pădure tropicală umedă. Mai mult, vizitatorii puteau hoinări prin el pe nişte alei ridicate, care permiteau privelişti minunate spre orice colţişor. A fost fabulos!

Într-o seară pe când ne plimbam pe acolo cu mai mulţi participanţi, eu îi lăudam cu glas tare calităţile. După câteva momente de oh-uri şi ah-uri ale mele, unul din prietenii mei mi-a spus stânjenit, “Ştii, Dr. Rutland, oamenii vor crede că n-ai mai văzut aşa ceva în viaţa dumitale.”

I-am spus, “N-am mai văzut! Sunt impresionat de ceea ce văd aici. Dar dumitale?”

Stângaci, după nişte priviri pe furiş aruncate pe ascuns în jur, a admis şi el că este impresionat.

Este ceva arogant în persoana care refuză să se lase impresionată de vreun lucru oarecare. Trebuie să-i învăţăm pe tinerii noştri sentimentul mirării. Există anu­mi­te lucruri în prezenţa cărora eu rămân uimit.

Părinţii unui băiat de unsprezece ani plictisit l-au dus la Grand Canyon. Nu pă­rea să fie impresionat de nimic. Stând într-un loc de unde priveliştea era uimitoare, băiatul şi-a exprimat în sfârşit uimirea la o remarcă statistică a ghidului.

“Este aproape un kilometru de aici până jos? Uau!” a exclamat băiatul.

“Da,” a răspuns ghidul răbdător.

“Sunteţi sigur?” l-a presat băiatul.

“Da. Până jos este cu puţin sub un kilometru, în cădere liberă,” l-a asigurat paz­ni­cul.

“Uau!” continua să exclame băiatul. “Uau!”

În aceeaşi seară după ce băiatul a adormit de-a binelea, fericiţii părinţi s-au strecurat în camera lui pentru a citi ce scrisese în mica lui agendă, impresiile lui din acea zi. Erau fericiţi că în sfârşit băiatul lor fusese impresionat de ceva. În agenda copilului au putut citi: “Uau! Astăzi am putut scuipa la aproape un kilometru distanţă.”

În folosirea clasică, antică, a limbii engleze, există verbul a revera, însemând a te pleca înaintea a ceva, a face o plecăciune, a aduce un omagiu. Este folosit de multe ori în sensul acesta în Vechiul Testament. A revera însemna a arăta respect, a acorda un statut înalt sau sacru. Acest respect poate fi la nivelul la care, depinzând de cultură, să necesite o înclinare sau un semn special, de exemplu în cazul salutului militar. Pentru cinstirea drapelului o persoană îşi pune mâna în dreptul inimii. Acordarea respectului cuvenit poate însemna în anumite cazuri ridicarea în picioare, în tăcere. Mai mult, reverenţa poate fi în anumite cazuri doar o atitudine interioară, fără să fie nevoie nevoie de o exteriorizare.

Faptul de a arăta reverenţă faţă de lucruri exterioare mie mă face să-mi iau ochii de la mine însumi. Când cultiv virtutea reverenţei, a estimării corecte, îmi retez tendinţa firească de a mă face pe mine însumi centrul tuturor lucrurilor. Perspectiva pe care mi-o dă reverenţa nu este doar importantă din punct de vedere spiritual, ci este şi crucială pentru bunăstarea emoţională.

O anumită femeie s-a dus la psihiatru în urma unei depresii. La sfârşitul a şase săptămâni de sesiuni costând fiecare 150 de dolari, doctorul i-a spus, “Vă voi da acum o reţetă care vă va vindeca.”

Şi pe hârtia specifică cu antet a scris: “Mergeţi la Cascada Niagara. Rezer­vaţi‑vă loc la un hotel. Lăsaţi-vă valiza acolo. Mergeţi la cascadă. Suiţi-vă pe platforma de observare şi priviţi la apele cascadei timp de cinci ore. Repetaţi această procedură timp de o săptămână, şi veţi fi vindecată.”

“Şarlatanule!” a urlat ea la el. “Îţi plătesc aproape o mie de dolari pentru şase sesiuni, şi tu-mi spui să merg să privesc la o cascadă. Ce crezi tu?”

“Doamnă,” i-a explicat el, “am stat cu dumneavoastră timp de şase săptămâni pentru 150 de dolari pe oră. V-am spus să-mi povestiţi tot ce doriţi. Mi-aţi vorbit doar despre dumneavoastră; visele dumneavoastră, coşmarurile dumneavoastră, îngrijo­rările dumneavoastră, temerile dumneavoastră, şi trecutul dumneavoastră. Singurul lucru de care aveţi nevoie pentru a fi bine este să vedeţi ceva mai mare decât dumnea­voastră.

Un factor care contribuie la nebunia culturii Apusene este declinul reverenţei. Pierderea caracterului în Apus, în mod deosebit pierderea reverenţei, este o nebunie subtilă. Aşezarea omului—cu toate nevrozele şi temerile sale, incapabil să-şi ia ochii de la sine însuşi—în centrul propriei sale vieţi, are ca rezultat colapsul emoţional şi spiritual. Omul singur nu-şi poate purta propria greutate.

 

ADMIRAŢIA ŞI VREDNICIA

Subiectul nostru este, evident, despre reverenţă. Omul de stat stăpâneşte arta conducerii statale. Omul bisericos este acela care ştie să gestioneze resursele în activi­tăţile bisericii. Tot aşa există o artă în a  atribui merite într-un mod corespunzător. Din atribuirea unei vrednicii şi valori unui lucru sau unei persoane se naşte închinarea. Când închinarea este lăsată la o parte, caracterul slăbeşte.

Modul în care oamenii şi societăţile consideră ceva ca fiind vrednic, modul în care-şi ordonează priorităţile şi îşi aleg valorile, le formează caracterul. “Vrednicia” se întinde de la expresia cea mai de jos, simplul respect, până la cea mai de sus, închinarea în faţa lui Dumnezeu.

Admiraţia faţă de anumite persoane este un aspect al reverenţei. Nu este rău să admiri anumite calităţi, abilităţi sau realizări ale indivizilor. Trebuie, totuşi, să fim vigilenţi pentru a nu ajunge să admirăm oameni ticăloşi.

Proverbe 17:15 spune, “Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.”

Cel ce admiră prea puţin dreptatea şi cel ce admiră prea mult nedreptatea sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. A-i avea drept idoli pe actorii imorali, pe cântăreţii rock dependenţi de droguri şi pe fotbaliştii lipsiţi de caracter înseamnă a arăta re­verenţă celor nelegiuiţi. Noi trebuie să arătăm respect faţă de realizările din orice domeniu, fără să uităm însă că a avea caracter este infinit mai important.

Cu ani în urmă, un jucător de baseball a obţinut nişte realizări notorii din punct de vedere statistic. Fiul meu, foarte tânăr pe atunci, a citit reportajul din ziar şi era stârnit la maxim. “Oh, tati, uită-te ce a realizat tipul ăsta! Mi-ar place să fiu ca el.”

L-am luat pe Travis în poală şi i-am explicat convingerile mele. “Travis, înţeleg ce spui. N-a fost vreodată vreun băiat care să nu fi vrut ca numele lui să fie scris mare la începutul rubricii de sport din ziar. Înţeleg acest lucru. Dar dacă creşti şi o să ajungi să fii ca el, eu nu ştiu cum o să pot rezista. N-o să pot suporta asta. Omul acela este imoral în relaţia cu femeile. Este mincinos, prefăcut, bea mult, înjură mult, este un stricat. El ştie să mânuiască bâta de baseball, dar ca om este o epavă. Viaţa lui nu mai este sub control. Biblia spune că un om care nu-şi mai poate controla viaţa este ca o cetate surpată şi fără ziduri. Travis, este OK să vrei să loveşti mingea ca omul acela, însă să nu-l admiri niciodată. Omul acela nu este vrednic de a fi admirat.”

Conversaţia aceea a rămas în inima fiului meu. Peste mai mulţi ani acelaşi jucător a fost implicat într-un scandal legat de jocurile de noroc, şi Travis şi-a amintit cuvintele mele. Când primele pagini ale ziarelor arătau scandalul urât, Travis a venit şi mi-a spus, “Îţi aminteşti când mi-ai spus despre acel om? Ai avut dreptate. Cu siguranţă ai avut dreptate.”

M-am bucurat. Orice tată se bucură de rarele momente când are dreptate în legătură cu un lucru. Mai mult de atât, m-am bucurat pentru Travis şi pentru societate.

Ne trebuie o perspectivă corectă pentru a discerne între lucrurile vrednice şi cele nevrednice. Trebuie să privim dincolo de popularitate, dincolo de mulţimile de admiratori în transă, dincolo de bogăţie.

Amintiţi-vă că acel ce admiră ce nu este vrednic de admiraţie şi acel ce stimează prea puţin neprihănirea sunt amândoi o scârbă înaintea lui Dumnezeu.

 

REVERENŢA, RĂZVRĂTIREA ŞI VRĂJITORIA

Un pasaj din Leviticul ne dă lămuriri minunate despre nivelurile de reverenţă.

 

Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori. Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii. Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort, şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul. Să nu-ţi necinsteşti fata, dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de curvie, şi să se umple de fărădelegi. Să păziţi Sabatele Mele, şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul. Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.

—LEVITICUL 19:26-32

 

Remarcaţi ordinea pasajului. Textul se referă la vrednicia alocată diferitelor lucruri şi la stabilirea nivelelor de reverenţă.

 

1.      Cinsteşte viaţa şi trupul tău. Să nu mănânci sânge. Să nu-ţi tai părul sau barba după modelele păgâne ciudate. Să nu-ţi faci tăieturi sau tatuaje pe trup.

2.      Cinsteşte reaţiile umane şi sexualitatea. Nu-ţi dezonora familia. Nu face din sexualitate ceva urât şi pornografic. Nu-ţi vânde trupul tău sau trupurile altora.

3.      Cinsteşte lucrurile lui Dumnezeu. Nu lua peste picior lucrurile care apaţin lui Dumnezeu.

4.      Cinsteşte vârsta înaintată. Nu te purta urât sau nerespectuos cu cei bătrâni. Înţelepciunea lor vine de la Dumnezeu, şi ei îţi pot arăta calea de urmat.

 

Remarcaţi în pasajul din Leviticul 19 faptul că multe din aceste îndemnuri se termină cu cuvintele “Eu sunt Domnul.” Cu alte cuvinte, trupul este important şi trebuie respectat fiindcă Dumnezeu l-a făcut. Respectă pe cei în vârstă fiindcă Dumnezeu este făcătorul şi judecătorul, şi fiindcă ei sunt, în ordinea stabilită de El, mai aproape de a intra în prezenţa Lui decât cei tineri.

Dispreţul postmodern şi chiar ura faţă de cei în vârstă este o monstruozitate şi o ireverenţă. Societatea care-şi dispreţuieşte bătrânii îşi urăşte atât trecutul cât şi viitorul. Generaţia care nu acordă celor în vârstă respectul cuvenit şi nu acordă celor nenăscuţi protecţia cuvenită, neagă dreptul de stăpânire al lui Dumnezeu asupra vieţii umane. Slăbiciunea şi fragilitatea se constituie în semnale de atac. Mame cu stare materială bună dau asasinilor plătiţi stăpânirea asupra rodului pântecelui lor, şi adolescenţi răzvrătiţi iau în bătaie de joc şi se strâmbă după bunici prin parcuri.

Priviţi din nou la pasajul din Leviticul. Care este rostul includerii unei referinţe la vrăjitorie plasată ciudat în mijlocul învăţăturii despre respect şi reverenţă? Există o conexiune între ireverenţa obişnuită, între lipsa de respect, şi vrăjitorie, care este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Mişcarea New Age nu este nimic nou. Filozofia New Age este pur şi simplu vrăjitoria antică născută din ireverenţa răzvrătirii. Mişcarea New Age este o încercare de a ocoli voia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Refuzul supunerii este răzvrătire, iar răzvrătirea este vrăjitorie.

Umilinţa şi mulţumirea sunt catalizatorii unui spirit de reverenţă adevărată. Când oamenii se văd într-o perspectivă corectă cu Dumnezeu şi cu lucrurile lui Dumnezeu, ei văd cine sunt ei în El şi au o evaluare corectă a lor înşişi. În relaţia corectă cu El, găsim umilinţa. Respectul faţă de bătrâni, faţă de demnitari şi autorităţi, nu este doar o chestiune socială, sau de maniere care se schimbă cu vremea. Este o chestiune spirituală. Spiritul de răzvrătire este vărul răuvoitor al vrăjitoriei.

Trebuie reînvăţat respectul faţă de cei în autoritate. Este important ca studenţii şi elevii să ştie că profesorii trebuie respectaţi. Directorul trebuie respectat, dar şi superiorii, preşedintele, poliţia, primarul şi membrii consiliilor alese. Respectul pentru funcţie, chiar dacă eu am alte păreri decât omul care deţine funcţia, acordă cinste funcţiei, care transcende personalitatea.

 

REVERENŢA ŞI SEXUL

Reverenţa care vine din recunoaşterea calităţii lui Dumnezeu de Făcător al nostru dă înţeles vieţii şi relaţiilor noastre. Dacă nu avem o înţelegere biblică a reverenţei, ajungem să acordăm lucrurilor superficiale şi cel mai puţin importante un respect deosebit, imens. În acelaşi timp, ajungem să călcăm în picioare lucruri, oameni, instituţii sau idei de importanţă monumentală, de parcă ar fi gunoaie. De multe ori problema este în a şti dacă o societate face prea important un lucru sau dacă socoteşte complet lipsit de importanţă un lucru.

De exemplu, reverenţa faţă de sex este un subiect total confuz. Chiar şi printre cei care se opun pornografiei şi prostituţiei, există mulţi care nu înţeleg totuşi motive­le pentru care acestea sunt rele. Unii zic, “Pornografia nu face sexul mai important decât Dumnezeu.” Aceasta este o interpretare greşită foarte obişnuită în legătură cu “filozofia” pornografiei. Dar nu asta e problema cu pornografia. Pornografia înjoseşte sexul atât de mult şi-l face atât de obişnuit şi animalic, încât putem face din el ce dorim. Pornografia porneşte de la premiza că sexul nu este important. Răspunsul că, după Biblie, sexul ar fi atât de murdar încât nu poate fi pomenit în biserici este neadevărat. Motivul pentru care pornografia este rea nu este pentru că sexul ar fi rău. Motivul pentru care pornografia este rea este pentru că desconsideră nepotrivit de mult sexul. Pornografia nu înalţă sexul. Biblia îl înalţă. Sexul este important fiindcă Dumnezeu l-a făcut. Sexul n-a fost inventat de Hugh Hefner. Dumnezeu l-a inventat, şi El era într-o dispoziţie de primă clasă în ziua aceea! Sexul este un lucru bun, sfânt, care nu trebuie folosit fără reverenţa pe care o merită.

Cartea Proverbelor ne spune că în Creaţia lui Dumnezeu există lucruri absolut minunate, ca de exemplu corabia ce brăzdează mările, figura aerodinamică a unui vul-tur şi mişcarea lipsită de efort a şarpelui pe o stâncă. Scriitorul se minunează de asemenea minuni făcute de Dumnezeu. După acestea el menţionează sexul: “urma omului la o fată” [sau relaţia unui bărbat cu o femeie] (Prov.30:19). Acest lucru, spune scriitorul Proverbelor, este tot atât de  minunat, tot atât de frumos, important şi curat, ca un vultur plutind pe cer.

 

REVERENŢA ŞI VIAŢA

Noi trebuie să cinstim şi să preţuim viaţa. Motivul pentru care avortul este un lucru rău este pentru că viaţa este creată de Dumnezeu. A renunţa la viaţă din motive egoiste, fiindcă perspectiva noastră despre valoarea vieţii nu este în regulă, înseamnă a ne atinge de lumina ochilor lui Dumnezeu. Viaţa trebuie preţuită indiferent şi mai presus de comodităţi, de finanţe, de reputaţie şi de relaţii. Viaţa este sfântă fiindcă Dumnezeu a creat-o. Când interesul propriu valorează mai mult ca viaţa, caracterul este pierdut în favoarea nebuniei.

Psalmul 89:7-11 ne face nişte descoperiri măreţe:

 

Dumnezeu  este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor, şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui. Doamne, Dumnezeul oştirilor, cine este puternic ca Tine, Doamne! Şi credincioşia Ta Te înconjoară. Tu îmblânzeşti mândria mării când se ridică valurile ei, Tu le potoleşti. Tu ai zdrobit Egiptul ca pe un hoit, ai risipit pe vrăjmaşii Tăi prin puterea braţului Tău. Ale Tale sunt cerurile şi pământul; Tu ai întemeiat lumea şi tot ce cuprinde ea.

 

În aceste cuvinte vedem că atunci când arătăm reverenţă faţă de Dumnezeu, de Creaţia Sa şi de întreaga lege naturală, avem o perspectivă corectă a întregului cosmos. Întreaga lume are acum sens, fiindcă este făcută de Dumnezeu. Şi eu am sens, fiindcă sunt făcut de Dumnezeu. Naşterea are sens. Moartea are sens. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi. Totul recapătă sens şi ordine. Cel plin de reverenţă vede în univers disciplină, creativitate şi ordine divină.

Când oamenii şi naţiunile alunecă în lipsa de reverenţă, îşi pierd orice motiv de a trăi. Până la urmă, acolo unde caracterul îşi pierde reverenţa, nebunia pândeşte la uşă. Când ştiu că Dumnezeu este întruchiparea vredniciei supreme, sentimentul meu de închinare îmi revine. Când îmi recâştig acest sentiment, îmi revine dorinţa de închinare. Dar dacă societatea consideră vrednic altceva decât Dumnezeu, reverenţa se schimbă în nebunie şi nebunia în disperare. Biblia este foarte clară. Lumea pe care o vedem şi cerurile pe care le vedem vor trece cu trosnet, vor pieri în foc. Dacă cinstesc ceea ce dispare, mă autolimitez, mă fac pe mine însumi temporar.

Cu câţiva ani în urmă eram cu familia într-o călătorie misionară în partea de nord a Mexicului. Pe când călătoream în timpul nopţii prin locuri singuratice, o turmă de vite a apărut brusc pe şosea. Am oprit pentru a le lăsa să traverseze, însă o altă maşină plină cu oameni a trecut glonţ pe lângă noi şi a intrat în plină viteză în animale. A omorât pe loc una din vite. Bărbaţii au sărit din maşină, s-au uitat la vita ucisă, apoi au urcat din nou şi au dispărut în noapte.

De pe scaunul din spate, băiatul nostru cel mic mi-a spus, “Tată, îţi aminteşti când eram în India cum se închinau oamenii la vite?”

“Da,” I-am răspuns, “îmi amintesc.”

El mi-a zis, “Eu nu doresc să am un dumnezeu care poate fi lovit şi omorât de o maşină.”

Dacă sunt ancorat în ceea ce este neclintit, iar tăria caracterului meu se bazează pe aşa ceva, atunci “Chiar toate de s-ar clătina, Hristos rămâne Stânca mea.”[ii]

 

v

 

Cazacii, mai mult plictisiţi decât supăraţi,  stăteau pe caii lor şi priveau la cerul neted, mormăind încet că zăpada—probabil zăpada multă—urma să vină în curând. Ei erau luptători, obişnuiţi cu bătălii aspre şi atacuri de cavalerie năvalnice, nu să păzeas­că o turmă de oameni, de evrei. Ţarul lor voia să mute gloata semitică de acolo, şi ei urmau să facă treaba asta, dar era un lucru plicticos, neplăcut, lucru nesoldăţesc, iar ei nu aveau de gând nici măcar să se preafacă, dar mai să le placă această slujbă.

“Tu, de acolo,” s-a auzit glasul sergentului Ivanovici, răsuflarea lui scoţând un nor de abur alburiu. “Grăbeşte-te. Chestia aia nu se rupe. Arunc-o în căruţă şi ai terminat treaba.”

“Nu,” a răspuns bătrânul rabin, “nu se rupe. Se poate rupe, dar nu se va rupe.”

Sergentul Ivanovici a tras o gură de vodcă şi a ridicat din umeri. De ce-i ura ţarul pe aceşti evrei? Ivanovici nu putea înţelege. Dar nu-i putea înţelege nici pe evrei. Se poate rupe, dar nu se va rupe. Ce nonsens.

“N-am timp de şarade, bătrân prost. Aruncă-le aici.”

Ignorându-l, rabinul a continuat să înfăşoare fără grabă sulurile lungi, lucrând cu ele de parcă ar fi fost de cristal. Dacă bătrânul era speriat de Ivanovici, asta cu sigu­ranţă nu se vedea. Ce era clar era că orice s-ar fi aflat în sulurile ca nişte ţevi, era de mare valoare pentru rabinul în vârstă.

“”De fapt, ce ai acolo?” l-a întrebat Ivanovici.

“Tora.”

“Ce?”

“Aici este Tora,” a repetat bătrânul, privindu-l pentru prima dată pe tânărul sergent cazac. “Ştii ce înseamnă asta… Tora?”

“Este ceva de valoare?”

“Nu, nu în sensul în care înţelegi tu de valoare. Pe sulul acesta vechi şi uzat n‑ai scoate nici câteva ruble. Ea, Tora, dă valoare la toate, însă ea nu are în sine mare valoare. Iată… am teminat.”

“Bine, arunc-o aici şi spune oamenilor tăi să se mişte.”

“O voi duce eu în braţe,” a spus rabinul.

“O vei duce în braţe cinci sute de kilometri?”

“Ea m-a dus în braţe şaptezeci şi opt de ani, şi pe poporul meu timp de mii de ani. O pot şi eu duce în braţe preţ de câteva sute de kilometri.”

Ivanovici a ridicat din umeri. “Fă cum crezi.”

“Niciodată…” a început rabinul, dar Ivanovici s-a făcut că nu aude. În schimb şi-a răsucit calul pe loc şi a pornit năvalnic în lungul şirului de căruţe prăpădite, încărcate cu puţinul pe care-l posedau evreii. Sergentul vânjos ştia în inima sa că ţarul greşeşte. Nu-i era de nici un folos să prigonească astfel de oameni care, deşi nu aveau nimic de valoare, erau gata să poarte pe braţe un sul zdrenţuit de parcă ar fi fost aur curat.

 

v

 

CAPITOLUL 9

REVERENŢA: CARACTER ŞI LUCRURI SACRE

 

[i] “Închis duminica. Este o parte din reţetele Chick-fil-A,” “Suntem aici pentru a sluji. Şi fără sandviciuri” şi “Realitatea la noi,” din situl Chick-fil-A. Luată de pe Internet la 24 iunie 2003, de la adresa http://www.chick-fil-a.com.

[ii] “Credinţa mea eu o zidesc” de Edward Mote. Domeniu public.