Posts Tagged ‘romani’

Hello! M-am gandit foarte mult daca sa impartasesc aceasta poveste, dar dat fiind ca inca ma gandesc, inseamna ca ma macina. Pentru a elimina orice posibilitate de defaimare, voi incepe cu un clasic, in opinia mea. De asemenea, cu totii avem dreptul la libera exprimare, iar eu consider ca fiind jurnalist e de datoria mea sa spun adevarul cand consider ca trebuie sa fie stiut. 

Ieri l-am intervievat pe domnul ambasador al Romaniei la Londra, Dan Mihalache pentru reportajul despre efectele presei negative asupra romanilor. Pentru ca sunt profesionista, am luat trei camere si trei trepiede cu mine (sunt extrem de grele) pentru a putea avea trei unghiuri diferite. De obicei cand iei un interviu video si vrei mai multe unghiuri, rogi persoana sa raspunda la intrebari de 2-3 ori. Dar stiam ca domnia sa are un program incarcat, fapt pentru care am si ajuns cu 30 de minute mai repede pentru a ma asigura ca imi asamblez camerele fara sa iau din timpul dumnealui. Din nefericire, am reusit sa fac asta abia la 4 fara 5 minute cand o doamna a venit si m-a dus intr-un sfarsit in biroul domnului Mihalache. 

Domnia sa m-a intampinat tragand ostentativ din tigara in timp ca se legana pe scaunul de la birou. In Anglia nu este legal sa fumezi in astfel de institutii. Chiar daca Ambasada Romaniei beneficiază de imunitate, imobilul misiunii diplomatice se afla, totusi, sub jurisdictia legislativa a statului acreditar si de altfel nici in Romania nu se mai fumeaza in institutiile publice. La tine acasa faci ce vrei, dar oriunde altundeva, se presupune ca respecti legea. Dar e ok, domnia sa parea ca e deasupra legii. Poate sa faca ce vrea. Mi-a zambit smechereste si fara sa ma intrebe nimic, am inceput sa ii spun in detaliu despre proiectul meu cu romanii si despre interviul pe care urma sa il avem. Nu cred ca l-a interesat prea tare, sau cel putin asta a fost impresia mea. Nu parea sa stie despre ce e vorba, desi eu i-am trimis anterior intrebarile. (fapt ce nu se face de obicei)

La ora 4 fara 2 minute el inca tragea din tigara, iar eu asamblam ultima camera (timp record) moment in care mi-a spus: “La ce ai nevoie de atatea camera? De ce e video? Daca ai putea sa te misti mai repede ca nu am juma de ora pana iti asamblezi tu camerele.” L-am anuntat ca e 4 fara 2 minute si ca interviul va incepe la ora 4, cum a si fost programat. L-am rugat sa ma anunte exact cat timp are la dispozitie pentru interviu si l-am asigurat ca ma voi incadra in acele minute. “E ok acuma, daca tot am acceptat sa fac interviu. Da nu inteleg la ce-ti trebuie trei camere.” I-am explicat ca in astfel de interviuri putem avea trei unghiuri – unul pe el, unul pe amandoi si unul pe mine. De asemenea, cand am mai multe unghiuri, pot sa folosesc mai mult din ce zice domnia sa in montaj. “Da pe tine de ce pui camera ca nu tu esti importanta?” Daca aveam putin cojones, ma luam si plecam. Dar sunt o lady, asa ca m-am uitat putin la el si am decis sa renunt la a treia camera pentru a nu-i mai lua din timp. Aveam doua unghiuri si asta era.

La inceputul interviului, la ora 4 fix, i-am spus, cum spun absolut oricui, ca in timpul interviului sa se uite la mine si nu direct in camera. Total revoltat m-a intrebat de ce. “Eu sunt obisnuit sa ma uit fix in camera. Eu vorbesc cu poporul. Le transmit un mesaj si ma uit exact la ei.” I-am explicat ca ce facem acum este un interviu despre o alta problema. Nu este o conferinta de presa in care el sta pe un piedestal si isi spune speechul in timp ce se uita fix in camera. Ce fac eu nu e propaganda politica, ci acum discutam despre efectele presei negative asupra romanilor din UK. I-am explicat ca timp de trei ani la aceasta facultate plus din ce am invatat singura, asa se fac astfel de interviuri. “Inseamna ca am invatat lucruri diferite la scolile noastre. Eu iti spun doar ca invatatura de minte. Sa stii si tu.” (Nu stiam ca domnia sa a studiat si jurnalism.) Dupa ce mi-a mai explicat el cat de mult nu am dreptate, i-am spus doar ca in situatia aceasta asa vom face, si ca pe viitor voi tine minte ce mi-a spus. 

Interviul a fost… cum n-a fost. Nivelul de limba engleza a domniei sale este echivalent cu a unui elev de clasa a 8 a. Plin de greseli gramaticale si o continua frica de exprimare,  incoerent si lipsit de concizie. Desi intrebarile mele erau diferite, raspunsurile lui au fost aceleasi. Intre timp tot cum a vrut domnia sa a facut – s-a uitat in camera, s-a balanganit pe scaun, i-a sunat telefonul, iar scrumiera plina de tigari era tot pe masa. 

Totul a durat exact 10 minute. La sfarsit i-am multumit si i-am explicat ca pentru a putea sa il introduc celor care se uita la acest documentar, am nevoie de anumite scene in care el face actiuni ce-i definesc jobul. L-am rugat sa se aseze la birou si sa scrie ceva pe o foaie. Urmatoarea scena era sa dau mana cu el si atat. Dar intre timp i-a aruncat niste priviri asistentei si aceasta grabita m-a anuntat ca “mai filmam partea cu datu de mana si dupa aia cred ca putem sa incheiem.” Asta era si planul meu pentru ca voiam sa fug de acolo mancand pamantul. 

Mi-am luat cele trei camere in brate, i-am multumit pentru timpul acordat si am incercat sa ies pe usa. Dar la naiba, ca nu s-a putut abtine si mi-a mai spus o data, ca sa stiu ca el are dreptate cand trebuie sa se uite fix in camera. “Nu stiu ce va invata pe voi, dar eu asa am fost invatat.” Iar eu nemaistiind ce sa-i raspund, i-am spus simplu: “o-i fi eu proasta atunci.” “Pai nu, iti spun doar sa stii. Ca de exemplu pe mine nu ma intereseaza de cine esti tu. (In timp ce-si aprindea o tigara) Tu esti doar mesagerul. Nu esti importanta. Nu ma intereseaza catusi de putin ce vorbesc cu tine. Eu vorbesc cu oamenii.” “Da, dar fara acest “mesager” nu ati putea sa va transmiteti mesajul politic mai departe.” “Eh, s-au gasit si alte modalitati.” “Eu nu le-am vazut pana acum.” 

Imi pare foarte rau ca nu am filmat toata scena. Imi pare rau ca nu imi aduc aminte cuvant cu cuvant ce mi-a mai spus, dar ce mi-am adus aminte v-am relatat. 

Dupa ce s-a terminat interviul, am iesit din ambasada si m-am dus la coltul strazii ca sa pot sa plang in liniste. M-am intrebat cine l-o fi trimis pe omul acesta sa reprezinte Roamnia si daca el e asa, cum or fi cei ce conduc Romania? Uite-ma, aici sunt eu… Primul contact personal cu un politician roman in Londra, incercand sa fac o schimbare, visand sa ajut cat mai multi romani, si ma lovesc de oameni precum domnul Mihalache. Oameni indolenti, aroganti, dar la putere care ne conduc si ne reprezinta. Mi s-a rupt sufletul de rusine si groaza. As vrea sa ma uit peste interviul cu domnia sa, dar inca nu pot… trebuie sa-mi fac curaj.

Principala trasatura de caracter a unui ambasador este diplomatia.  Juramantul acestuia la investire incepe cu” Jur sa promovez si sa apar interesele Romaniei si ale cetatenilor romani în relatiile internationale”. Nu am inteles de ce ambasadorul Romaniei la Londra nu ar vrea sa sustina un astfel de proiect in favoarea romanilor din Anglia. Nu am inteles de ce in momentul in care te intalnesti cu cineva, trebuie sa te asiguri ca ei iti stiu pozitia prin faptul ca ii privesti de sus in timp ce tragi din tigara, spunandu-i explicit ca el nu are nici un rol important prin ceea ce face. Nu am inteles niciodata rautatea omeneasca fara motiv. Si nu, nu inteleg cum o astfel de persoana poate fi numita ambasador al Romaniei.

Nici o avere sau pozitie pe lumea asta nu iti poate justifica aroganta, nesimtirea, indolenta si lipsa de respect. Oricat de bogat ai fi, ca esti regina, sau un ambasador, trebuie sa ramai umil si respectuos, in special fata de oamenii tai.

Sursa: Facebook Maia Bondici

Laura și tuși Livia se gândeau să iasă miercuri în Londra. Ar fi fost ultima lor zi în vizită la noi și pentru că nu au reușit să treacă și prin zona Westminster, Big Ben etc., vroiau să o bifeze Miercuri. Slavă Domnului că s-au răzgândit repede.

Eu trec pe acolo aproape zilnic cu bicicleta. Săptămâna asta am fost mai obosit și se anunța ploaie și am luat metroul. 

Cât de fragilă este viața.

M-am gândit si eu că romanii accidentați pot fi dintre aceia cu alba-neagra, cei ce mai vând alune pe acolo sau fac alte chestii interesante. Pe același pod, observându-i în acțiune, am chemat politia de vreo două ori. Și chiar și așa mi-a părut rău pentru ei. O tragedie. 

Se pare însă că cei accidentați sunt de felul cumnaților mei, în vizită, bucurându-se de Londra, de UK.

​Doresc ca Stăpânul să vă direcționeze inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Cristos.

2 Tesaloniceni 3:5

​Te voi lăuda cu inimă neprihănită când voi învăţa legile dreptăţii Tale.

Psalmul 119:7

image

Acum, dacă ești astăzi prin Londra, ai șansa ta la un ipad gratis, dacă îți faci timp să mergi la biserică.

Singura grijă a bisericii respective ar fi ca cei care frecventează în mod obișnuit să nu cumva să se deghizeze și să beneficieze ei înșiși de un ipad, care, în mod normal în mîinile „celorlalți”, i-ar putea scăpa de la moarte și pierzare.

Și se pare că nu, nu este o glumă de April Fools Day. Diferite biserici apelează la tot felul de strategii de genul ăsta.

De pildă, chiar și noi, tot astăzi, la conferința cu Prof. Dr. Emil Bartoș oferim o cafea bună de tot, atît celor care ne frecventează în mod obișnuit, celor care vin doar de Paște si de Crăciun, cît și celor pe care nu i-am văzut în viața noastră. Și bineînțeles ceai. Ceai englezesc. Și poate ceva fursecuri, biscuiți. Atît.

AICI pentru detalii.

image

“The play is autobiographical. It is based on my personal story and explores my identity as a Roma woman. It features monologues written by me and parts from my personal journals. I always knew myself as a person who makes light of hard moments, so I tried to give a positive tone to my ups and downs in life and show how they made me who I am. I wanted the play to express my viewpoint on what is happening in society, to be truthful to myself and to allow myself to be vulnerable in front of people, saying „This is who I was, look where I am from, and who I am now.” I worked on this play with director David Schwartz, dramatist Alice Monica Marinescu, composer and performer Catalin Rulea, and scenographer Adrian Cristea.”

– actress Alina Șerban about ‘I Declare at My Own Risk’, presented @ RCI London on Thursday 24 March, 7pm. Come along!

Free tickets at: www.eventbrite.co.uk

image

image

Astăzi cei de la London Underground au avut grevă. Am schimbat vreo 2 bus-uri și anevoios, am ajuns cu bine în King’s Cross. Și acolo, un lucru ciudat. Încă nu m-am obișnuit.  O mulțime de oameni formau o coadă foarte lunga, asteptandu-si rândul pentru a lua un Taxi.
În România, în comunism, n-am văzut(eram micuț) însă mi s-a spus că a sta la rând era parte din activitățile cotidiene zilnice. Vedeai o coadă, undeva, hop și tu acolo. Săreai în rând chiar dacă nu știai dacă se dă ceva sau nu.
Dacă nu m-a educat comunismul cu statul la rând, am învățat aici. The British art of queuing. Corectitudine. Elegant. Fără nervi, țipete, înjurături, îmbrânceli, jigniri, bătăi, priviri ucigătoare, ci într-un mod chiar relaxat, politicos, chiar dacă străzile sunt blocate și ele și nu se mișca ceva.
Nu toți românii învață însă. Avem niște prieteni care au avut ceva treabă la ambasadă și ne avertizau de ce se întâmplă acolo. Vom merge și noi săptămâna viitoare și ne este groază. Mamele cu copiii nu au prioritate, programările nu sunt respectate, înghesuială, bădăranie, prost gust. Urât. Poate a doua generație,  sau a treia de români vor învăța arta asta.
Dar, ce zic eu…
A doua sau a treia generație de români în țara asta, vor fi deja englezi. Și englezii știu să stea la coadă.

image

Pe la prânz. …s-a îngroșat rândul.
image