Posts Tagged ‘relatie’

„Tânar ambițios, cu intenții vădite după călăuzire(după cum fierul ascute fierul), dornic de a clădi cu sârg pe-o temelie veche , caut modele vrednice de urmat, urme pe care să pașesc în vale, cărări drepte care duc spre vindecare.”

De-aș pune anunțul în tribuna evanghelică nu m-ar năpădi decât sentimente de dezamagire. Nu pentru că nu s-ar găsi, ci pentru că, dacă sunt, astfel de oameni sunt mult prea ocupați, preocupați, aglomerați. Pur și simplu nu au timp. N-au timp de pilduire, de împleticire în pașii unui novice.

Oameni care stau în spatele altor oameni. Pastori care stau în spatele altor păstori. Întotdeauna a fost și mereu va fi așa. Nu este accidental strigătul meu și al multora dintre cei ca mine.

Ce regret mai mult decât orice din timpul petrecut la seminar?! Învățătură… s-a dat, sfaturi…da, practică…și asta. Mi-a lipsit totuși un timp real petrecut în compania profesorilor mei. Acea dare de socoteală înaintea cuiva, cu voia și nesilit de nimeni, pornită din (mai mult…)

m&lCum aș putea descrie relația dintre mine și Laura?!?! Well… în noaptea dinaintea nunții nu prea am avut somn. E și normal… 🙂 Și, cum mă gândeam eu…mi-am zis că da, relația dintre noi mereu a fost la acest grad, superlativ absolut. În toate aspectele…

De pildă…

–          Cea mai mare încredere. A mea. Atunci când m-am rugat specific pentru viitoarea mea soție. Nu știam cine și cum va fi. Doream însă să fie blondă.

–          Cea mai mare revelație. Atunci când am observat-o,tot la o nuntă în urmă cu 5 ani. Binențeles, era mai frumoasă decât mireasa. Numai la ea m-am uitat. Într-un final nu m-am mai mulțumit cu atât și am abordat-o. Și da, era o blondă frumoasă.

–          Cea mai bună comunicare. Pe când încă nu era (mai mult…)

rc_sproulCând ucenicii mergeau pe drumul spre Emaus cu douăzeci de secole în urmă, Isus Și-a ascuns identitatea pentru ca ei să nu-L recunoască pe „străinul” de lângă. Acești oameni nu erau în grădină. Nu erau trandafiri acoperiți cu rouă. Însă ei au mers și au vorbit cu Christos cel înviat. Cum a fost experiența lor? Când ochii lor în cele din urmă s-au deschis și L-au recunoscut pe Isus, El a dispărut dintr-o dată și și-au spus unul altuia,  „nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?””

Aceasta este reacția umană normală în (mai mult…)

blogDan Kimball într-un articolaş succint Do It, Don’t Blog It, povesteşte câteva experienţe de ale sale, ridicând problema bloggingului despre misiune, evanghelizare etc, fără vre-o implicare reală în astfel de lucruri. Dezbatem mult, scriem mult, însă când vine vorba de lucruri concrete, de responsabilitatea noastră, ne fâstâcim, căutăm scuze penibile.

Pentru unii viaţa este aici, în online. Aici şi-au creat o identitate, un nume, însă in the real life nu ştii de unde să-i iei.

Blogurile sunt încurajatoare. Am învăţat mult (mai mult…)

Iubiri nepotrivite. Dezamăgiri.

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , ,

     „Pentru majoritatea adolescenţilor a face o pasiune este ceva tot la fel de obişnuit ca şi guturaiul”- scria de curând o revistă.
    Aproape toţi tinerii trec prin aşa ceva şi aproape toţi reuşesc să supravieţuiască până la maturitate şi să-şi păstreze intacte mândria şi simţul umorului. Totuşi, când eşti prins în mrejele unei pasiuni nu-ţi prea mai vine să râzi.
     Un tânăr îşi reaminteşte:”Mă simţeam frustrat fiindcă nu puteam face nimic. Ştiam că era prea în vârstă pentru mine, dar îmi plăcea de ea. Pur şi simplu îmi pierdusem capul”.
     Nu este nici un păcat să ai sentimente puternice faţă de cineva, cu condiţia ca ele să nu fie imorale sau nepotrivite, cum ar fi cele pentru o persoană căsătorită.
    „Bea din fântâna ta şi din izvoarele puţului tău. Ce, vrei să ţi se verse izvoarele afară… . Lasă-le să fie numai pentru tine şi nu pentru străinii de lângă tine. Izvorul tău să fie binecuvântat şi bucără-te de nevasta tinereţii tale… fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei… pentru ce fiule ai fi îndrăgostit de o străină şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute”(Proverbe 5:15-20).
    Când eşti tânăr însă „poftele tinereţii” îţi stăpânesc deseori gândurile şi acţiunile:”Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea… împreună cu cei ce cheamă pe Domnul” (2Timotei 2:22).
    În timp ce învaţă să-şi controleze noile şi puternicele sentimente declanşate de pubertate/ adolescenţă, un tânăr ar putea fi copleşit de sentimente romantice exagerate şi să nu aibă faţă de cine să le manifeste. În plus, fetele devin echilibrate şi degajate mai devreme ca băieţii.
    Ca urmare ele îi consideră pe colegii lor de clasă imaturi şi neinteresanţi în comparaţie cu profesorii sau cu alţi bărbaţi mai în vârstă şi mai inaccesibili.
     O fată ar putea deci să-şi imagineze că un profesor favorit sau o cunoştinţă mai matură reprezintă bărbatul ideal.
Băieţii se îndrăgostesc, adesea, în acelaşi mod. Totuşi, iubirea simţită pentru astfel de personaje de neatins îşi are rădăcinile mai mult în fantezie decât în realitate.
    Cu toate că o pasiune are în general o viaţă uimitor de scurtă, ea îi poate provoca o mulţime de daune unui adolescent. În primul rând mulţi dintre cei iubiţi de adolescenţi nu prea sunt demni de consideraţie:”Nebunia este pusă în locuri înalte”(Eclesiast 10:6). Astfel, un cântăreţ sau un actor este idolatrizat pentru vocea sa sau pentru aspectul său exterior. Dar trăsăturile morale sunt ele demne de laudă? Este persoana respectivă „în Domnul”, adică un creştin veritabil?
    Biblia mai avertizează:”Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu”(Iacov 4:4).
„Nufărul de pe lac îşi înfige rădăcinile dincolo de suprafaţa de mocirlă şi noroi şi prin tulpina lui poroasă îşi trage acele substanţe care îl ajută la creştere şi scot la iveală floarea lui nepătată (…) Putem să luăm învăţătură de la nufăr. Deşi împresuraţi de influenţe care ar ţinti să facă să decadă moralitatea şi să mineze sufletul, noi ne putem feri de stricăciune şi putem să luăm astfel de măsuri încât tovărăşiile rele să nu ne ticăloşească inima. Fiecare tânăr trebuie să caute prietenia cu aceia care se luptă hotărât să meargă în sus”
    Nu ţi-ar periclita prietenia cu Dumnezeu dacă ţi-ai îndrepta inima spre o persoană a cărei conduită este condamnată de Dumnezeu?
   De asemenea, Biblia cere:”Feriţi-vă de idoli!” în 1Ioan 5:21.
    Cum vei numi tu faptul că un tânăr îşi decorează pereţii camerei cu fel şi fel de postere? Nu cumva „idolatrie”? Cum ar putea acest lucru să-i placă lui Dumnezeu?
    Unii tineri permit chiar ca fanteziile să le întunece raţiunea. O tânără spune:”De fiecare dată când îl întreb ce simte faţă de mine, neagă întotdeauna faptul că ţine la mine. Însă din felul în care mă priveşte şi acţionează pot spune că nu-i adevărat”. Tânărul în discuţie a încercat cu tact să o facă să înţeleagă că nu ţine la ea, însă ea nu vrea să accepte că răspunsul este „nu”.
    O altă fată scria despre pasiunea ei despre un cântăreţ la modă:”Vreau să fie prietenul meu şi m-am rugat ca să mi se îndeplinească dorinţa! Obişnuiesc să mă culc cu caseta lui deoarece acesta este modul în care pot să fiu cel mai aproape de el”.
    Ar putea o astfel de pasiune total lipsită de raţiune să placă lui Dumnezeu care ne cere să-I slujim cu o „judecată sănătoasă”?
    Biblia spune:”O speranţă (nădejde) amânată îmbolnăveşte inima”. Cultivarea unor speranţe romantice cu privire la o legătură imposibilă este deci un lucru nesănătos, iubirea neâmpărtăşită fiind citată de medici drept cauza „depresiei, neliniştii şi a tulburărilor generale… a insomniei sau a apatiei, a durerilor în piept sau a lipsei de aer”. O fată îndrăgostită mărturisea:”Nu pot mânca… Nu mai pot învăţa… Îl visez cu ochii deschişi… Sunt cea mai nefericită”.
Gândeşte-te la dezastrul pe care îl provoci dacă-i permiţi unei fantezii să-ţi domine viaţa.
    Dr. Bauman a remarcat faptul că unul dintre primele semne ale unei pasiuni este „scăderea interesului faţă de şcoală”.
O altă consecinţă frecventă este şi izolarea de prieteni şi de familie. Mai poate interveni şi umilirea:”Mi-e ruşine să recunosc, dar mă comportam ca un bufon cât timp am fost îndrăgostit de X”.
    Poţi roşi încă mult timp după ce dragostea s-a stins, amintindu-ţi de insistenţele tale, de scenele în public şi alte lucruri pe care le-ai făcut şi care prizau ridicolul. Regele Solomon, unul dintre cei mai înţelepţi oameni care au trăit vreodată s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată.
    El a compus pentru ea una dintre cele mai frumoase poezii care s-au scris vreodată, spunându-i:”frumoasă ca luna, curată ca soarele”. Dar, s-ar părea că nu a obţinut nimic de la ea!
    „… dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor”. În cele din urmă, Solomon a renunţat la încercările sale de a o cuceri.
Cum ai putea să devii şi tu stăpân pe sentimentele tale? „Cine se încrede în inima lui este un nebun!”
    Aceasta este deosebit de adevărat când cazi pradă unei fantezii romantice.
Totuşi, „cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Aceasta înseamnă că trebuie să vedem lucrurile aşa cum sunt.
Cum poţi deosebi o speranţă întemeiată de una lipsită de fundament? Simplu! Analizând lucrurile cu atenţie şi în mod realist.
    Gândeşte-te: ce şanse există de a stabili cu această persoană o relaţie de iubire adevărată?
Dacă persoana respectivă este o celebritate, nu prea ai şanse să-l întâlneşti vreodată.
Şansele tale sunt la fel de scăzute şi când este vorba de persoane mai în vârstă, cum ar fi un profesor.
Mai mult decât atât, persoana de care îţi place a arătat până acum vreun interes faţă de tine? Dacă nu, ai vreun motiv real de a crede că lucrurile se vor schimba în viitor?
    Sau nu cumva tu eşti cel sau cea care interpretează cuvintele şi gesturile sale banale drept un semn de interes sentimental?
    În treacăt fie spus, în multe părţi ale lumii este obiceiul ca bărbaţii să ia iniţiativa în ce priveşte înfiriparea unei legături.
   O tânără s-ar putea umili copleşindu-l cu insistenţele ei pe un băiat total indiferent faţă de ea.
În plus, ce ai face dacă persoana respectivă ar răspunde la sentimentele tale?
Eşti pregătit pentru responsabilităţile unei căsătorii?
Dacă nu eşti „îndepărtează nemulţumirea din inima ta” refuzând să mai stărui în fantezii.
„Iubitul îşi are timpul lui” şi acest timp poate că va veni peste câţiva ani când vei fi mai mare.
De obicei, când eşti îndrăgostită, idealizezi persoana respectivă, condiderând-o perfectă, înzestrată cu toate calităţile visate.
    Şi totuşi, o asemenea persoană nu există şi ştim foarte bine lucrul acesta:”Căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). De aceea, întreabă-te: cât de bine cunosc persoana spre care mi-am îndreptat inima?
Sunt îndrăgostit de o închipuire? Închid ochii la defectele acestei persoane? O privire obiectivă asupra iubirii tale din vis ar putea fi suficientă pentru a te trezi din letargia romantică. Ţi-ar putea fi de folos şi dacă ai analiza felul de iubire pe care o nutreşti faţă de persoana respectivă. De ce? Pentru că iubirea copilărească poate apărea şi dispărea într-o clipă.     Nu te preocupi decât de tine şi eşti, pur şi simplu, îndrăgostit de ideea că eşti îndrăgostit.
   Iubirea copilărească este obsedantă, egoistă şi geloasă… Iubirea copilărească cere perfecţiune… .
   Trebuie să recunoaştem că în pofida tuturor argumentelor din lume, nu vei putea alunga complet din inimă ceea ce simţi. Însă poţi evita să agravezi problema. Citind romane de dragoste tulburătoare, vizionând filme de dragoste la televizor sau ascultând un anume gen de muzică, îţi poţi accentua sentimentul de singurătate. Aşa că, refuză să te mai complaci în această stare. „Când nu mai sunt lemne, focul se stinge” spun Proverbele.
    O pasiune iluzorie nu îi poate înlocui pe cei care te iubesc cu adevărat şi se interesează de tine. De aceea, nu te retrage în singurătate. S-ar putea să descoperi că părinţii îţi pot fi de mare ajutor. Cu toate încercările tale de a-ţi ascunde sentimentele, ei au simţit probabil că ceva te macină. Ce-ar fi să-i abordezi şi să-ţi deschizi inima faţă de ei? Un creştin matur se poate dovedi şi un bun ascultător.
    Găseşte-ţi mereu o ocupaţie! Nu este uşor să-ţi revii dintr-o pasiune, dar cu trecerea timpului durerea se va atenua. Între timp vei învăţa multe despre tine şi vei deveni mai bine pregătit să întâmpini iubirea adevărată pe care ţi-o va aduce, probabil, viitorul.

(material preluat)

Iubirea in familie

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , ,

      Cineva odată întreba: „Ştii unde pot căpăta definiţia omului? Răspunsul pe care l-a găsit după o viaţă de aproape un secol era: În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Doar comportându-se cu Creatorul său omul capătă calitatea sa esenţială: sunt ca Tatăl, deci sunt etern. Veşnicia este doar a copiilor lui Dumnezeu. Acest adevăr doar Dumnezeu îl poate releva celor care i se supun de bunăvoie, celor care simt nevoia de Tată, Îl caută, Îl descoperă, Îl cunosc, Îl iubesc, Îl urmează. Cum putem lua contact cu cel ce ne e Tată dar în acelaşi timp Creatorul a ceea ce mintea noastră nu poate să cuprindă. Zicem, şi cu câtă uşurinţă o facem: „Creatorul universului”, „Creatorul cerului şi pământului”.
     Dar există sau a existat vreodată o minte omenească care să cuprindă acest infinit al creaţiei divine? Nu! Doar Isus Hristos şi asta după botez „când Se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”(Luca 3:21-22). Abia începând din acel moment Isus a aflat despre existenţa Sa preumană şi să realizeze grandoarea infinită a creaţiei Tatălui Său divin.
     Ei bine, Cel făr’ de’nceput şi făr’ de sfârşit, al cărui Fiu este Hristosul ne are ca fii şi pe noi. Prin rugăciune au descoperit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune am trăit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune rămânem în Tatăl şi El în noi şi prin credinţă. Prin rugăciune am ajuns la credinţă şi prin rugăciune rămânem neclintiţi în credinţă. Rugăciunea este contactul direct, nemijlocit, nemeditat între Dumnezeu şi copii Săi de pe pământ; este singura umilinţă care nu înjoseşte, ci înnobilează, care nu coboară pe om, ci îl urcă până la tronul de har al Tatălui. Din tot ce a făcut Dumnezeu numai noi oamenii suntem chemaţi la asemuire cu El şi contopire cu Fiul.
     Toate cele făcute de Domnul sunt „foarte bune”(Geneza 1:31) dar numai omul a fost făcut „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească…”(Geneza 1:26). 

    Iertată fie-mi expresia profană, dar eu îndrăznesc a spune că dragostea este cordonul ombilical dintre Părintele nostru şi noi: El este autorul şi dătătorul acestei stări ce nu poate fi descrisă nici în limbi omeneşti, nici în limbi îngereşti. În 1Corinteni 13 ne sunt descrise câteva forme prin care se manifestă dragostea, câteva repere care să ne fie de folos aici pe pământ, când cunoaştem „în parte” şi prin care, când vom fi faţă în faţă cu Cel de Sus, vom cunoaşte pe deplin. Vom cunoaşte şi vom trăi dragostea deplin: infinitatea sentimentului în veşnicia timpului dumnezeiesc. Dragostea e cauza şi efectul. Credinţa şi nădejdea sunt trepte necesare, dar intermediare. Prin şi pentru dragoste veşnicia dăruită omului de Dumnezeu are sens.
Aici pe pământ dragostea începe cu 1+1(un bărbat şi o femeie) „dragostea adevărată este drumul în doi spre lumina unui ideal comun”(definiţie dată de dicţionar). Deci două sunt condiţiile care constituie dragostea adevărată:
• să fie doi(cuplu)
• să se manifeste în lumină şi spre lumină.

    Nu mai există drumuri proprii, interioare, parcurse în penumbra egoismului.
Suntem imperfecţi şi propriile imperfecţiuni sunt mai suportabile, chiar acceptate de unul singur, dar în cuplu trebuie pus în bătaia reflectoarelor totul.
    Omeneşte şi de bun simţ este să ne ruşinăm de propriile nedesăvârşiri, dar ţinându-le ascunse la perpetuăm, îl minţim pe celălalt şi ne minţim şi pe noi. Cămara sufletului nostru în loc să o curăţim temeinic şi să o luminăm puternic, ascundem ceva gunoi sub covor… Cu siguranţă Duhul Sfânt nu poate locui în asemenea condiţii, iar cel ce face aşa ceva nu a dobândit calitatea de Templu al Domnului.
    Cei care procedează în acest mod prezintă de obicei anumite trăsături de personalitate, nepregătite pentru acest mod de comuniune completă şi matură, sunt inapţi din punct de vedere relaţional să se angajeze într-un parteneriat conjugal.
    Doresc să menţionez faptul că în asemenea cazuri nu este vorba de anormalitate, patologie sau altceva de acest gen, ci de forme imature sau incomplete ale iubirii reale. Este ceea ce numim iubirea aparentă.
    Iubirea aparentă, înşelătoare şi autoînşelătoare, are multe manifestări. Să trecem în revistă unele dintre acestea.
O formă ar fi „iubirea tranzitorie” sau „sindromul Don Juan”. Sunt persoane deosebit de sensibile la stimulii erotici din mediu. Şi sunt destui căci să nu ne amăgim că dacă e vorba de dragoste şi dragostea e Dumnezeu, Satana stă cu mâinile încrucişate şi ne lasă în pace.
    Dacă în timpurile trecute mai era ruşine, iar stimulii erotici erau mai mult desimulaţi, acum, la vremea sfârşitului, atacă din toate părţile şi sub toate formele. Aşa cum am afirmat mai sus sunt oameni cu o sensibilitate afectivă vibrantă şi sinceră. Există şi e bine că există, însă această disponibilitate deosebită de a iubi trebuie pusă la picioarele Domnului spre a o sfinţi şi canaliza altminteri o ia pe căi greşite. Aici capătă stabilitate, constanţă şi profunzime.
   Rămasă în lume această calitate se transformă în defect, sensibilitatea afectivă vibrantă, debordantă dă naştere oricum, oricui, oricând, este sinceră şi entuziastă, este foarte stabilă „veşnică” pentru o clipă, constantă ca vântul şi profundă cât e caimacul pe lapte.
    Mai sunt şi iubirile egoiste. Partenerul care iubeşte în acest mod manifestă o remarcabilă tendinţă de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt. Dragostea creşte direct proporţional cu supunerea celuilalt. Unul este dispus să iubească exact cu măsura în care celălalt este dispus să i se supună. Cu alte cuvinte, cam aşa ar suna o declaraţie de dragoste făcută de un asemenea ins: „Te iubesc atât de mult că te-aş face plastilină!” Doreşte cu străşnicie să absoarbă şi să dilueze personalitatea celuilalt în conformitate cu propriile dorinţe şi expectaţii(aşteptări). În asemenea cazuri întrebarea de bun simţ care se poate pune este: Oare pe cine iubeşte cu adevărat? Pe sine? Pe o altă persoană care nu-i este accesibilă? Pe cel(cea) în cauză sigur nu din moment ce doreşte să-l transforme într-un cu totul alt fel, din temelii. Nu de defecte este vorba, ce firesc este să fie distruse sau folosite anumite valenţa şi li se dă o altă coloratură şi un alt drum. O femeie vorbăreaţă poate deveni o femeie sfătoasă, o bună misionară. Niciodată nu va deveni o tăcută. Poate, şi e mai sigur aşa, o refulată, o frustrată, o neînţeleasă. Şi un dar rămâne needucat şi neroditor! Deci, iubirea egoistă apare urmării autorităţii excesive a unuia din soţi. Şi nu e doar cazul bărbaţilor! Sunt şi femei autoritare şi dornice de a-şi impune dominaţia. Sunt însă şi cupluri vădit inegale. Un bărbat de exemplu, foarte inteligent şi instruit poate avea o soţie mai puţin dotată intelectual. Nu este cazul nici să se ruşineze, dar nici să-şi concentreze eforturile de a o transforma în intelectuala rafinată pe care şi-ar fi dorit-o. Dacă Domnul i-a dat doar doi talanţi de unde să scoată mai mult? Dar ea poate fi harnică, o femeie gospodină, ordonată, o bună mamă şi o soţie iubitoare. De asta este bine să se cunoască temeinic cei doi viitori soţi, pentru a nu-şi crea imagini eronate unul despre celălalt ca ulterior să încerce să transforme realul în imaginar.Femeia este „slava bărbatului”, iar bărbatul este capul lui Hristos. Asta suntem de la Dumnezeu şi aşa trebuie să ne privim unul pe altul.
   Un alt tip de iubire ce apare în cuplu este iubire-compromis. Sunt mai multe situaţii care determină o iubire să se transforme în compromis. Honore de Balzac a spus: „Căsătoria trebuie să lupte fără încetare cu acel monstru care distruge totul: obişnuinţa” Din laşitate sau din comoditate mulţi nu luptă, nu luptă permanent cu obişnuinţa, cu rutina. Este uşor şi dibaolic de amăgitor să te laşi dus de viaţă pentru că orice am face totul se repetă, devine plicticos şi indiferenţă, obişnuinţa nu-i bună şi plăcută, dar nu te osteneşte măcar.
Toate culorile vii, pastelate, care dădeau atâta farmec vieţii în doi îşi pierd treptat din strălucire şi când vin anii marilor aniversări(15,20,25…) tabloul este de necunoscut: totul e cenuşiu! Se mai dă cu puţin fard în prezenţa copiilor, când sunt musafiri, când se iese în lume. În doi, însă, nu mai este vibrare, nu mai este trăire. Semnul ieşirii din viaţa de cuplu apare atunci când nu mai este cu putinţă atingerea. Ochii pot să se întâlnească, dar privirile să nu se atingă. Cei doi trec unul pe lângă altul cu mare grijă… să nu se atingă!
     De aceea, nu numai că este bine şi de dorit, este imperios necesar ca cei doi să nu neglijeze să-şi întărească vorbele cu gesturi şi atingeri care vor menţine mereu trează atenţia şi dragostea unul faţă de celălalt. Iubirea compromis mai apare şi în cazurile celor care sunt necăsătoriţi. Un eventual nou eşec(sau aparenţa unui eşec) îi determină să recurgă rapid la soluţia cea mai comodă: „Iar am greşit. Nu mă mai pot despărţi. Va fi un compromis. Măcar din greşelile făcute dacă ar învăţa câte ceva şi nu se ajunge la soluţia compromisului.
     Adevărul este că evadarea în compromis este cea mai comodă soluţie: se depun armele şi căsnicia îşi urmează cursul în virtutea inerţiei. Fără nici un efort, fără nici o bucurie.
     Compromisul mai apare şi în căsniciile întemeiate în virtutea unor împrejurări, altele decât cele fireşti: o sarcină, intervenţia familiei. În asemenea cazuri căsătoria se face în pripă ori pentru a scăpa de sâcâielile celor din jur şi temelia nu este bine consolidată: dragostea nu este coaptă.
    Dar cel mai mare producător de compromis rămâne infidelitatea conjugală.
În asemenea cazuri sunt două soluţii: despărţirea sau menţinerea căsătoriei. În cazul în care se optează pentru cea de-a doua variantă armonia conjugală se păstrează, dar este doar o aparenţă. De obicei concesia afectivă şi relaţională este făcută de femeie(soţie) pentru a păstra(salva, mai bine spus) imaginea tatălui în faţa copiilor. Copii sesizează raporturile afective alterate dintre părinţi, dar nu au maturitatea necesară de a analiza în profunzime resorturile pe cât de intime, pe atât de complexe ale unor astfel de situaţii. Poate fi o lecţie pentru ei, copiii, când vor fi mari şi vor înţelege: cât costă un pas greşit! cât durează în realitate o clipă de rătăcire! Bilanţul amar îi va face să reflecteze matur la „costurile” păcatului. În toate situaţiile însă enumerate până acum toate au ca numitor comun copiii. Ei sunt cei care îi ţin pe părinţi împreună, menţin familia şi de multe ori sacrificiul făcut pentru ei dă roade nesperate, crezute pierdute iremediabil.
     Un alt tip de iubire întâlnită în cuplu este iubirea incompletă. În categoria iubirilor incomplete intră cazul persoanelor cerebrale, care se armonizează în plan raţional şi mai puţin sau de loc în plan afectiv sau erotic. Deşi acest tip de iubire este incompletă este totuşi de durată. Dacă cei doi se înţeleg perfect în planul ideilor, căsnicia poate fi mai reuşită decât în cazul celor afective. Inteligenţe păşeşte cu siguranţă, detaşare şi eleganţă peste piedicile în care se împotmolesc de regulă alţii.
    Mai sunt şi acele iubiri preponderente afectiv erotice(cu accentul pe latura erotică), iubiri ce ajung sigur la saturaţie.
Dar nici aici nu este vorba de lipsă de stabilitate. Cei doi chiar după saturaţia de un anume fel pot să găsească noi resurse de revigorare a dragostei lor. Dacă cei cerebrali ştiu să uite capcanele crizelor conjugale, afectivii de regulă sunt clienţii unor asemenea disfuncţionalităţi, dar dragostea îi ajută să găsească noi resurse şi să-şi continue drumul în doi.
     Tot incomplete sunt şi iubirile fictive, iluziile imaginare. Un bărbat matur iubeşte o tânără care poate să-i fie legal fiică. E dragoste? E iluzie? E ficţiune? Situaţia apare mai rar, dar apare şi invers: o femeie matură iubind un tânăr de seama fiului său. Sigur că nu putem fi de acord cu asemenea anomalii, dar ele există şi noi asistăm de multe ori neputincioşi la desfăşurarea unor asemenea evenimente nedorite.
    Un cercetător în problematica familiei, Robert Sernberg, în 1988 a afirmat că dragostea este un triunghi format din pasiune(o latură), intimitate(a doua latură), obligaţie(a treia latură). Dragostea completă are toate cele trei laturi: pasiunea, intimitatea şi obligaţia. Dar mai sunt posibile şi alte asocieri care dau alte tipuri de dragoste:
    1. Dragostea asociativă formată din intimitate şi obligaţie. E simplu de văzut că lipseşte pasiunea. Cei doi sunt împreună, se simt bine, se înţeleg bine, îşi asumă de comun acord obligaţiile familiale, dar viaţa lor e lipsită de vibraţia iubirii, de restul pasiunii.
    2. Dragostea romantică are în componenţă pasiune şi intimitate. Acest tip de dragoste este fie de domeniul trecutului, e o amintire, fie un vis de viitor. În prezent e greu de prins momentul. Cei doi îşi consumă pasiunea în intimitate fără a şti de nici o obligaţie. Din aceste motive acest tip este şi cel mai efemer. Dacă îşi asumă obligaţiile ce revin fiecărui cuplu, dragostea romantică se transformă în dragoste completă; dacă nu, pur şi simplu trece în albumul cu amintiri.
    3. Dragostea completă este cea de care aminteam mai sus ca fiind singura care formează triunghiul din pasiune, obligaţie, intimitate. Aceasta este singura soluţie de nezdruncinat.
    4. Dragostea naivă este formată din pasiune şi obligaţie. În această categorie poate fi încadrată foarte bine iubirea iluzorie. În cadrul cuplurilor forţate(în care sunt diferenţe de vârstă considerabile) este dragostea, şi încă pasiune, partea matură a cuplului e capabilă să-şi asume obligaţii cât pentru doi, dar intimitatea e greu de realizat din simplu motiv că e jenantă.
    5. Dragostea golită este chiar cea mai goală: are doar obligaţie. Dragoste nu! Intimitate nu! Doar obligaţie fie din interese materiale, fie din cauza copiilor, fie din cauza unor boli sau infirmităţi prelungite(prelungire cu care am ucis dragostea şi dorinţa de intimitate lăsând doar obligaţia fadă).
    Un alt cercetător, de astă dată John Alan Lee (1988) a identificat trei stiluri primare de dragoste: pasiune, joc şi prietenie, Aşa cum se combină culorile primare, tot aşa se combină şi aceste trei elemente primare rezultând stiluri secundare de manifestare a dragostei. Din toate combinaţiile posibile cea care are o strălucire aparte este prietenie + pasiune. Celelalte manifestări(joc + prietenie, pasiune + joc) au o oarecare doză de infantilism, de imaturitate din cauza componentei ludice. Dar pasiunea dublată de prietenie dă rezultate scânteietoare.
    Chiar şi după căderea în păcat Părintele nostru ceresc nu a încetat a ne iubi. El a continuat a se revărsa în noi prin iubire, revărsare care a culminat în momentul, crucial pentru omenire, al Golgotei. Dragostea nu este un sentiment care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nu ştiu unde. Trăim în epoca înlocuitorilor: înlocuitori de piele, înlocuitori de cauciuc, înlocuitori alimentari etc.
    Satana a găsit şi pentru dragoste înlocuitor: puţină plăcere, puţin instinct, puţină poleială şi amăgirea-i gata!
De aici această goană turbată după dragoste şi oricâtă ar avea, ar primi sau ar oferi un om nu se simte niciodată sătul. Nu! Nu e dragostea divină izvorul. Cine ia dragoste de la Tatăl simte că e sănătoasă, adevărată şi ţine de soţ. Are şi pentru el şi dă şi la alţii cu mână largă. Această dragoste să o revărsăm şi noi unii în alţii.
(material preluat)

Abordarea sistemică se bazează pe conceptul că familia este un sistem de personalităţi care se interacţionează, descoperind relaţiile de interdependenţă dintre atitudinile şi comportamentele celor ce constituie grupul familial, modul concret şi personal în care-şi îndeplinesc rolurile, precum şi autopercepţia rolului
• marital
• parental
• filial se supun principiului – homeostaziei
– homeodinamiei.
Interacţiunea dintre soţi care se formează în cadrul căsătoriei oferă posibilitatea satisfacerii necesităţilor Eului de a realiza satisfacţie emoţională din acordarea+primirea de sens şi importanţă în relaţia cu o altă persoană.
Relaţiile sociale, în general, au darul de a satisface, relativ corespunzător nevoile Eului, dar rolul familiei este de neschimbat. Schimbul afectiv, permanent, nu se poate realiza plenar decât în familie între soţ+soţie şi părinţi+copii.
Multe teorii au apărut în favoarea tezei ce prevede dispariţia familiei, dar necesităţile, nevoile Eului ce se cer satisfăcute combat prin simpla lor existenţă aceste teorii. În acest sens s-au reliefat două elemente semnificative pentru importanţa satisfacerii necesităţilor Eului:
1. Creşterea continuă a populaţiei adulte căsătorite
2. Descreşterea ratei divorţurilor.
Motivaţiile pentru căsătorie şi pentru a avea copii sunt în continuare deosebit de puternice, chiar şi în cazul celor divorţaţi care recurg în majoritatea cazurilor la recăsătorire. Divorţaţi „puri” nu există decât în foarte puţine cazuri, oficial sau neoficial majoritatea bărbaţilor şi femeilor trăiesc în cuplu. Prin aceasta se dovedeşte că nu instituţia căsătoriei ca atare deluzionează ci, mai curând, un partener care nu corespunde satisfacerii necesităţilor personale.

Factorii de atracţie care acţionează în direcţia vieţii de cuplu sunt:
• stima şi afecţiunea reciprocă
• dorinţa soţilor de a duce o viaţă comună
• existenţa unei locuinţe proprii
• potrivirea intimă
• nivelul – instruirii
– venitului
– ocupaţiei.

Mai există şi o altă categorie de factori care se opun desfacerii cuplului:
1. existenţa copiilor
2. sentimentul de respect faţă de contractul încheiat
3. afilierea la acelaşi grup de relaţii(rude, prieteni) care se opun.

Un rol deosebit de important în cadrul sistemului interacţional care este familia îl are cunoaşterea. În acţiunea de cunoaştere reciprocă cei doi se evaluează unul pe celălalt şi, în baza acestei evaluări are loc evoluţia relaţiei maritale printr-o succesiune permanentă de feed-back-uri corectoare şi adaptative.
Din această perspectivă de cunoaştere interacţională în cuplu un rol aparte îl are ansamblu de trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relaţiile de cooperare cu alţii şi în primul rând, cu propria familie.
În acest sens, se poate aprecia că respectul pentru identitatea proprie trebuie să ducă la respect pentru identitatea şi nevoile partenerului şi ale celorlalţi.
Acest respect pentru sine trebuie să se constituie într-o frână a pornirilor cu caracter destructiv sau a impulsurilor nepermise. O identitate frumos şi bine conturată favorizează o interacţiune sănătoasă în cuplu, contribuind la rezolvarea situaţiilor de criză ce apar în cadrul relaţiilor interumane în general, şi a celor de familie în special.
Pe această idee s-a dezvoltat teoria dinamică asupra cuplului conjugal. Iată ce susţine, în mare, această teorie: încă de la constituire există în cuplu într-o anumită măsură potenţe conflictuale. Acesta necesită în mod obligatoriu modificări fără de care cuplul nu poate fi menţinut. Se are în vedere faptul că în societatea modernă, în care alegerea partenerului este relativ liberă, fiecare din cei doi îşi bazează selecţia pe anticiparea că celălalt este cel mai indicat să-i satisfacă o serie de necesităţi, este cel mai potrivit pentru sine.
Acest lucru se întâmplă cu ambii parteneri, fiecare îl alege pe celălalt pentru sine, în speranţa că-l va păstra o viaţă întreagă. Ulterior însă, în cadrul vieţii în doi, fiecare aşteaptă ca celălalt să-l satisfacă pe el, fără să înţeleagă că şi el trebuie să dea, în aceiaşi măsură un răspuns la anumite aşteptări.
Aşteptările partenerilor în cuplu sunt convergente
divergente, când speranţele fiecăruia investite în celălalt pentru sine pot să nu corespundă cu ceea ce este în fond acesta.
De aici rezultă sursa neânţelegerilor, mai ales când partenerii nu se pot adapta la viaţa în comun.
Menţinerea relaţiilor maritale normale este primordial condiţionată de capacitatea partenerilor de a trece de la orientarea spre sine la mutualitate, la orientarea spre interesele grupului familial. În cadrul aceleiaşi teorii se cuvine a se aduce în discuţie rolul modificărilor ce apar în interiorul diadei în relaţiile dintre soţi odată cu apariţia primului copil. Apariţia copilului, trecerea acestuia de la o vârstă la alta, apariţia altor copii, fluctuaţii materiale sau ocupaţionale, duc la dificultăţi în adaptarea reciprocă a soţilor, datorată necesităţii modificării modelelor de comportament ale ambilor soţi aflaţi într-o nouă situaţie interpersonală tatăl-mama.
Tot privit din perspectivă interacţională s-a demonstrat existenţa unor corelaţii între personalătăţile diferite ale soţilor şi caracteristicile căsătoriei. Modul în care are loc interacţionarea dă naştere tipologiei marietale. Vom trece în revistă cele mai cunoscute dintre ele.
Între primele apărute, în 1947, este tipologia lui Kunkel care este bazată pe conduita interacţională a partenerilor.

1. Tipul căsniciei furtunoase.
Ritmul în care are loc acomodarea celor doi în acest tip de căsătorie a fost caracterizat ca „spasmodic”. De ce? Pentru că alternează fazele de camaraderie, afecţiune, contopire cu cele de împietrire şi gol. Aceste crize pot fi de lungă durată, întinzându-se uneori de-a lungul câtorva ani. În acest tip de căsătorie frustrările se resimt mult mai puternic decât cedările. Partenerii dau dovadă de rigiditate în procesul de adaptare, pur şi simplu, nu se pot „mula” unul pe celălalt.
Ceea ce le lipseşte acestor cupluri este curajul şi forţa unei revoluţii interioare care să schimbe cursul căsniciei, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. De regulă, aceste tipuri de căsnicii nu se destramă. Ele îşi consumă viaţa de cuplu prin oscilaţii afective cu mare consum tensional.

2. Tipul căsniciei molatice.
După autor, această căsătorie se bazează pe menţinerea reciprocă de egoisme, prin investirea doar a laturii comode, liniştite, plate, lipsite de vlagă şi fără efortul neliniştitor şi emoţional al simţirii celuilalt. Unitatea cuplului este o iluzie, aceasta nefiind o căsnicie, ci o pseudocăsnicie, bazată pe supraaprecieri şi cedări menite să evite criza Eului. Practic, însă, distanţa afectiv-cognitivă dintre cei doi se menţine.
Fiecare partener „trece astfel greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”.

3. Tipul căsniciei dure.
Acest tip de căsătorie reuneşte două caractere împietrite, cu un comportament relaţional rigid. Comunicarea este redusă, cei doi parteneri suspectându-se reciproc, menţin distanţa dintre ei percepându-se şi valorizându-se ca posibili agresori la integritatea celuilalt. La o primă privire acest comportament lasă impresia de putere, dar în realitate este vorba de fragilitate interioară, frica de angajare în parteneriat cu riscul unei modificări a propriei personalităţi. Partenerii care se antrenează în tipul acesta de relaţie maritală au o conduită relaţională rezervată. De regulă, sunt împotriva duioşiei, şi intimităţii, mângâierile le apar ca ceva copilăresc, nu se potrivesc cu „statura” unui adult, orice încercare de a se deschide şi apropia sufleteşte de celălalt este privită ca o ofensă sau un pericol. Cei doi se cunosc puţin; gândurile sentimentele, visurile le ţin doar pentru sine.
Nimic nu se dezvăluie, nimic nu se împarte!
Gradul scăzut al comunicării conduce, de regulă, la criză, iar căsnicia devine o arenă a răzbunărilor reciproce ce se repetă permanent.
Meritul tipologiei stabilite de Kunkel este că a deschis dinamica acomodării şi asimilării în cuplu conjugal, pericolele cu care se confruntă cuplul, precum şi disfuncţionalităţile ce generează aceste pericole.
O tipologie mai completă, care descrie cinci moduri de acomodare (cinci concepţii asupra căsătoriei) este cea a lui Cuber.

1. Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele.
Conflictele sunt dese, „la ordinea zilei”, aproape niciodată ascunse copiilor, însă, faţă de prieteni, vecini, rude aproape de loc exteriorizate. Cuplurile de genul acesta nu prea se destramă: vine criza, trece criza! Totul reintră în normal ca şi cum nimic nu ar fi fost. Acesta este de fapt modul de existenţă al însăşi căsniciei, o modalitate uşoară de a scăpa de analize, cauze, explicaţii: criza rezolvă totul prin conflictul în sine!

Unii psihiatrii de vocaţie psihanalistă merg cu explicaţiile mult mai adânc ajungând la concluzia că un astfel de comportament se justifică prin „nevoia” profundă a soţilor de a lupta unul cu altul, acesta fiind de fapt adevăratul liant al căsniciei: nevoia de luptă şi satisfacerea ei. Oricum, un lucru este sigur: siguranţa cu care sunt mânuite conflictele (tensiunile devenite conflicte) precum şi permanentul joc al disimulărilor (care au voie să ştie şi care nu au voie nici să bănuiască) îi dau, paradoxal, acestui tip de căsnicie o existenţă îndelungată.

2. Tipul căsniciei devitalizate.
Problema descrisă aici este cea a discrepanţei dintre primii ani de căsnicie şi ceea ce urmează. Caracteristic acestor căsnicii este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se uzează treptat. Cei doi stau puţin timp împreună (nu mai simt nevoia de a fi alături), intimitatea este puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile o pornesc pe drumuri separate. Singurul interes comun: creşterea copiilor. Ar mai fi un interes comun, dar de mai mică intensitate: pentru evoluţia profesională a celuilalt (legată intim de „imaginea publică” oferită de cuplu!).
Dimensiunea emoţională se diminuiază până la dispariţie, iar căsnicia este un „vid dureros”. Tensiunile nu se văd, dar există, sunt latente dar bine ţinute în frâu din cauza copiilor. Atmosfera de indiferenţă îi satisface însă pe ambii parteneri care nu doresc să se despartă şi, de aceea, ajung să o prefere unei despărţiri. Confortul deprinderii de a fi împreună, de a profita de acel „acasă” îi face să evite cu grijă conflictele. Ştiu că „ceva” major nu merge, dar, văd limpede, că se poate şi aşa.

3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare).
Puncte comune cu tipul descris mai sus sunt multe, dar deosebirea esenţială este că această căsătorie aşa a fost de la început. Aceste căsnicii nu au ca bază sentimentul, vibraţia, ci confortul bun-înţeles de amândoi încă din faza de asociere ca fundament al căsătoriei.
Angajarea se face, deci, deliberat, intenţionat, cei doi aşa zis „parteneri” având interese opuse, dar se susţin reciproc: bărbatul profesional, femeia casnic. Nu au nevoie de complicaţii sentimentale penrtu a trăi alături fiecare în felul lui propriu: se susţin unul pe celălalt „la rece”. Independenţa personală este factorul cel mai important şi păzit cu străşnicie: nici unul din soţi, atâta timp cât păstrează înţelegerea şi respectă regulile jocului, nu este un inconvenient pentru celălalt.

4. Tipul căsniciei vitale.
Citind descrierea unui asemenea tip de căsnicie, nu se poate să nu exclami:”Asta, da!” Relaţia dintre cei doi este o relaţie de empatie autentică, esenţială pentru viaţa lor. Satisfacţia în cămin este dată de prezenţa celuilalt. Faptul de a fi împreună, de a simţi împreună, de a regăsi o nouă bucurie în tot ce se face pentru casă şi în casă este esenţa vitală. Tot ceea ce face unul fără celălalt este doar o obligaţie. Sensul vieţii celor doi nu este unul alături de altul, nu este unul pentru altul, ci unul prin altul. Aceasta este dimensiunea dominantă! Şi nici nu-şi pierd propria identitate. Ştiu să facă faţă unui conflict, unei competiţii şi nu lasă nici un dezacord nerezolvat total.
Un conflict apărut este în aşa manieră rezolvat încât sunt şanse minime să mai reapară. Conflictul este un accident şi nu o regulă, un „modus vivendi” al căsniciei.

5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală.
Este o altă variantă a „căsniciei vitale” mai solidă. Cei doi sunt în acelaşi timp „soţi, prieteni şi pareteneri”. Am putea spune că acesta este punctul culminant la care poate ajunge „căsnicia vitală” după un număr considerabil de ani. Zonele de tensiune practic nu au mai apărut de mult în viaţa lor, deci practic nu mai există, iar diferenţele de opinie nu se rezolvă după principiul „cine are dreptate” ci în aşa fel ca să nu le afecteze deloc relaţia. Dreptatea unuia sau a celuilalt este un fapt minor faţă de sentimentul de unitate.
De menţionat este faptul că aceste cinci stiluri de viaţă familială, deşi au o stabilitate în timp, pot suferi modificări, un cuplu putând să-şi modifice stilul marital de mai multe ori pe parcursul unei căsnicii. Tipologia maritală defineşte în primul rând relaţia şi nu individul (şi personalitatea sa); acelaşi individ poate să se manifeste într-o relaţie ca fiind vitală, iar în alta ca fiind pasiv-cordială.
Tot la fel de posibil este ca o persoană să aibă „acasă” o relaţie pasiv-cordială sau devitalizată, în timp ce extraconjugal întreţine o relaţie vitală. Sau, alţii, nu îşi exprimă „vitalitatea” în cuplu, ci în profesie sau, alţii, în ocupaţii extraprofesionale (hobby-uri).
Infidelitatea conjugală poate apărea în toate tipurile de căsnicii, mai puţin ultima, „căsătoria totală”. Cauzele care o produc sunt, însă, diferite. Astfel, la cei „conflictuali” infidelitatea este o cale de manifestare a atitudinii oscilante faţă de partener, un simbol al resentimentului faţă de acesta.
La „pasivi-cordiali” infidelitatea este tipică, mai ales la bărbatul „în cădere liberă” (vârsta mijlocie).
La „devitalizaţi” şi „vitali” este mai rară.
Sluzki şi Beavin elaborează prin anii 1970 o foarte interesantă tipologie structurată în diade maritale, cuprinzând şapte posibile stiluri de intercomunicare, care dau naştere la patru grade posibile de satisfacţie sau insatisfacţie în cadrul cuplului.

1. Diada bazată pe simetrie stabilă.
Între A. şi B. este o comunicare permanentă care duce la stabilirea unei relaţii simetrice plină de satisfacţii. Cei doi sunt numiţi atât de frumos „gemeni celeşti”.

2. Diada bazată pe complementaritate stabilă.
Comunicările dintre cei doi definesc rolul unuia ca dominant şi a celuilalt ca supus.
Şi aceasta este o relaţie care conferă o satisfacţie maritală stabilă, iar cei doi sunt numiţi „genii colaboratoare”.

3. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre dominare.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale deoarece fiecare din cei doi doreşte să ocupe poziţia dominatoare cu scopul de a-şi impune punctul de vedere, de a direcţiona în sensul dorit viaţa cuplului.
Aşa se face că au loc adevărate „bătălii” pentru stabilirea a ceea ce urmează de făcut.

4. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată pe supunere.
Comunicările dintre A. şi B. sunt conflictuale prin solicitarea unei poziţii de supunere de către fiecare. Fiecare în parte doreşte să lase în seama celuilalt sarcina deciziilor ce privesc cuplul, nevoind să-şi asume răspunderea pentru ambii. Refuzul fiecăruia dintre ei de a-şi asuma conducerea, generează energii negative.
Satisfacţia maritală în astfel de cazuri este instabilă.

5. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare şi simetrie.
Între A. şi B. există comunicări, dar, conflictuale. Unul din soţi solicită poziţia de dominare vis-a-vis de cererea simetrică a celuilalt soţ. De unde rezultă certuri interminabile şi sâcâietoare. Satisfacţia maritală este inexistentă, putându-se vorbi de o insatisfacţie maritală instabilă.

6. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale, fiecare din parteneri dorind o poziţie de supunere simetric cu celălalt partener. Periodic partenerii au menifestări de protest şi respingere a celuilalt deoarece aşteptările unuia în privinţa celuilalt fiind înşelate.
Insatisfacţia marietală este instabilă.

7. Diade fluctuante (fluide).
Comunicările au un caracter flotant şi imprevizibil. Climatul afectiv este de coloratură negativă, supratensional, iar insatisfacţia maritală este stabilă. Viaţa de familie este caracterizată de autori ca „infern în doi”: gelozie, agresivitate, ostilitate, suspiciuni reciproce.
O altă tipologie interesantă este cea a lui Lederer şi Jakson. Această tipologie a fost numită tipologia categoriilor paralele şi cuprinde trei modalităţi interacţionale.

1. Relaţii maritale bazate pe interacomodarea (acomodare reciprocă) în vederea atingerii scopurilor comune. Impasurile şi neânţelegerile sunt minimalizate cât mai mult cu putinţă.

2. Relaţii maritale bazate pe compatibilitate temporară. Ambii soţi acceptă de comun acord scopurile imediate şi mai îndepărtate ce le stau în faţă ca familie.

3. Relaţii maritale vectoriale. Comportamentele ambilor soţi sunt schimbate în sensul sincronizării, a acţiunilor de colaborare.

(material preluat)

Iubirea şi respectul sunt esenţiale şi în alt domeniu al căsniciei: comunicarea
Soţul iubitor va comunica cu soţia sa despre activităţile ei, problemele ei, opiniile ei cu privire la diferite probleme. Soţia are nevoie de aceasta. Un soţ care îşi face timp pentru a sta de vorbă cu soţia sa şi care ascultă cu adevărat ceea ce spune ea demonstrează iubire şi respect faţă de ea:” Orice om să fie grabnic la ascultare…” (Iacov 1:19)
Unele soţii se plâng că soţii lor îşi petrec foarte puţin timp conversând cu ele.
Într-adevăr, în aceste timpuri grele, este posibil ca soţii să lucreze ore îndelungate departe de casă, iar situaţia economică poate impune ca unele soţii să deţină şi ele un loc de muncă, deşi au familii numeroase.
Însă un soţ şi o soţie trebuie să-şi rezerve timp unul pentru celălalt. Dacă s-ar simţi constrânşi să caute o companie înţelegătoare în afara căsătoriei, ei ar putea ajunge la probleme grave.
Modul în care comunică soţii şi soţiiile este important. „Cuvintele prietenoase sunt… dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase”. (Proverbe 16:24)
Fie că partenerul de căsătorie este credincios, fie că nu, se aplică următorul sfat al Bibliei:” Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare” (Coloseni 4:6)
Când unul dintre parteneri a avut o zi grea, câteva cuvinte binevoitoare, pline de compasiune, venite din partea celuilalt pot fi de mult folos.
„Un cuvânt spus la timpul potrivit este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (Proverbe 25:11)
Tonul vocii şi alegerea cuvintelor sunt foarte importante. De exemplu, unul i-ar putea spune celuilalt pe un ton plin de iritare, poruncitor:” Închide uşa!” Însă cu cât mai bine drese cu sare sunt cuvintele spuse cu o voce calmă şi plină de înţelegere:” Vrei, te rog, să închizi uşa?”
O bună comunicare prosperă acolo unde cuvintele sunt rostite cu blândeţe, unde există priviri şi gesturi binevoitoare, amabilitate, înţelegere şi tandreţe.
Depunând eforturi pentru a întreţine o comunicare eficientă, nici soţul şi nici soţia nu vor ezita să-şi facă cunoscute necesităţile, putând fi unul pentru celălalt surse de mângâiere şi ajutor în momentele de dezamăgire sau de stres.
„… să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi…” îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu în 1Tesaloniceni 5:14.
Vor exista momente în care soţul va fi descurajat şi momente în care soţia va fi descurajată. Ei îşi pot vorbi în mod consolator, întărindu-se unul pe celălalt:” Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora”. (Romani 15:2)
Partenerii de căsătorie care manifestă iubire şi respect nu vor privi fiecare neânţelegere ca pe o problemă majoră. Ei vor face tot posibilul să nu se umple de amărăciune unul împotriva celuilalt:” Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele” (Coloseni 3:19)
Amândoi trebuie să reţină că „un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbe 15:1). Fii atent să nu-l desconsideri sau să-l condamni pe partenerul tău când îţi dezvăluie sentimentele sale sincere. Dimpotrivă, consideră aceste exprimări drept o posibilitate de a dobândi o înţelegere profundă a punctului de vedere a celuilalt.
Încercaţi, şi unul şi celălalt, să aplanaţi neânţelegerile şi ajungeţi în final la un deplin acord.
Amintiţi-vă de ocazia în care Sara i-a recomandat soţului ei Avraam, o soluţie pentru o anumită problemă, soluţie care nu a corespuns cu ceea ce dorea el.
Cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus lui Avraam:” Ascultă glasul ei!” (Geneza 21:9-12). Avraam a ascultat şi a fost binecuvântat.
În mod asemănător, dacă o soţie sugerează altceva decât ceea ce dorea el- ceea ce intenţionează să facă soţul ei- el trebuie cel puţin să o asculte.
În acelaşi timp, o soţie nu trebuie să monopolizeze conversaţia, ci trebuie să asculte ceea ce are de spus soţul ei:” Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât să locuieşti într-o casă mare cu o nevastă gâlcevitoare” (Proverbe 25:24)
Fie că este vorba despre soţ, fie că este vorba despre soţie, faptul de a insista întotdeauna asupra propriei păreri demonstrează lipsă de iubire şi respect.
Comunicare eficientă este, de asemenea, în cadrul relaţiilor intime din cuplu. Egoismul şi lipsa stăpânirii de sine pot prejudicia grav această relaţie, cea mai intimă din cadrul căsătoriei.
Comunicarea deschisă, precum şi răbdarea, sunt esenţiale atunci când fiecare caută în mod neegoist bunăstarea celuilalt, problema intimă nu va deveni niciodată dificilă.
Atât în această privinţă, cât şi în altele „nimeni să nu caute folosul său ci al altuia” (1Corinteni 7:3-5; 10-24)
Ce sfaturi minunate oferă Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat, fiecare căsnicie îşi va avea bucuriile şi necazurile ei. Însă atunci când soţii se supun modului de gândire al lui Dumnezeu, aşa cum este acesta dezvăluit în Biblie, şi îşi întemeiază relaţia pe o iubire principală şi pe respect, ei pot avea încredere că vor avea o căsnicie durabilă şi fericită. Astfel, ei nu numai că se vor onora unul pe celălalt, ci Îl vor onora şi pe Creatorul căsătoriei, Dumnezeu.
În decursul anilor însă apar dificultăţi. În cuplurile cu probleme se constată un deficit în ceea ce priveşte dezvoltarea deprinderilor de comunicare, atât a celor expresive, cât şi a celor receptive.
Partenerii se plâng de lipsă de înţelegere, lipsă de atenţie, insuficientă ascultare, escaladarea conflictelor şi dificultăţilor în rezolvarea problemelor.
Deprinderile de comunicare expresivă se referă la faptul că vorbitorul îşi indetifică gândurile, sentimentele şi dorinţele şi le exprimă clar pentru celălalt (persoana I, nu aluzii!) De exemplu: „Mă bucur când vii de la serviciu şi mă întrebi cum m-am simţit azi!”
Deprinderile receptive includ ascultarea nonverbală (contact vizual, aprobare prin gesturi), empatizare, parafrazare şi alte expresii din care să rezulte faptul că subiectul ascultă şi îl înţelege pe celălalt.
Înainte de a-i învăţa pe parteneri deprinderile de comunicare verbală, terapeutul trebuie să definească clar rolul de vorbitor şi cel de ascultător.
La început acesta va lua parte activ la modelarea respectivelor deprinderi şi treptat, apoi, îşi va relua rolul de antrenor.

Exerciţii de dezvoltare a deprinderilor de comunicare

1. Terapeutul modelează modul negativ de ascultare nonverbală (se uită în altă parte, se mişcă pe scaun, caută ceva, răsfoieşte un ziar, formează un număr de telefon etc.) în timp ce fiecare soţ vorbeşte pe o temă neutră (de exemplu: cum şi-a petrecut ziua, să descrie în ce constă munca sa etc.). Apoi pacientul (fiecare, pe rând) este întrebat cum s-a simţit când el vorbea şi nu era ascultat.

Răspunsuri posibile: – supărat
– trist
– frustrat
– ridicol
– rănit
De asemeni, va fi invitat să mărturisească şi ceea ce a gândit când el vorbea şi nu era ascultat.

Răspunsuri posibile: – „ceea ce spun nu este important”.
– „niciodată nu voi atrage atenţia cuiva”.
– „nimeni nu mă va respecta”
– „nu ştiu să vorbesc”.
– „nu ştiu să mă port”.
– „ce am greşit?”
Apoi, fiecare partener trebuie să furnizeze exemple de ascultare nonverbală negativă.

2. Terapeutul, şi apoi fiecare pertener, practică ascultarea nonverbală pozitivă (stă în faţa celuilalt, are contact vizual, dă din cap în semn că este receptiv).
Fiecare partener este întrebat cum s-a simţit atunci când a fost ascultat.

3. Terapeutul abilitează modalităţi negative de recepţionare într-un mod exagarat şi plin de umor:
– întrerupe, eventual pentru o glumă bine plasată;
– încheie frazele celuilalt;
– abate cursul discuţiei.
Apoi fiecare partener este solicitat să dea un exemplu când a procedat aşa.

4. Terapeutul îi învaţă pe pacienţi (cuplul) să parafrazeze (ascultă ce spune partenerul şi parafrazează intenţionat într-o manieră interogativă).
Exemplu: „mi se pare că vorbeşti despre…”, „asta este ceea ce ai vrut să spui?” Acest lucru se poate realiza şi la nivelul comportamentului nonverbal, printr-o mimică interogativă. La început fiecare membru al cuplului îl parafrazează pe terapeut.
5. Apoi, fiecare partener învaţă să-l parafrazeze pe celălalt. Exerciţiile se vor continua acasă (specialiştii le spun chiar „teme pentru acasă”), exersând deprinderile de comunicare şi jucând pe rând rolurile de vorbitor şi ascultător.

Rezolvarea problemelor de comunicare în cuplu

I. Într-o primă fază la definirea problemei: unul dintre soţi începe prin a comenta pozitiv ce face celălalt soţ în legătură cu problema.

Urmează o descriere a problemei, apoi este prezentată reacţia emoţională a primului partener la problemă.
În spirit de colaborare, cel care a început, arată în ce măsură a contribuit el la producerea şi la menţinerea problemei.
Acest spirit de colaborare este absolut necesar:
 pentru a reduce şansele ca problema să fie definită în termeni acuzatori;
 îl ajută pe celălalt soţ să se simtă mai puţin atacat;
 îl stimulează pe acesta din urmă să se angajeze la rezolvarea problemei;
 evită situaţia ca unul dintre parteneri să fie considerat în totalitate responsabil de producerea problemei şi, mai apoi, de găsirea soluţiei.

II. Faza a doua constă în soluţionarea problemei

În această fază primul pas este „brainstorming”-ul (în traducere „asaltul creierului”) în urma căruia este generată o serie de soluţii posibile la rezolvarea problemei.
La început, toate soluţiile se acceptă şi nici unul dintre soţi nu trebuie să cenzureze soluţiile proprii sau pe ale partenerului. Terapeutul va veghea la aceasta! Poate participa şi terapeutul la furnizarea de soluţii, dar întâietate au cei doi.
Exemplu:
Problema constă în aceea că soţia se simte jignită şi ignorată când soţul vine supărat de la servici şi, în loc s-o întrebe cum s-a simţit, începe să-şi povestească necazurile lui de la locul de muncă.

Soluţii posibile:
1. Soţul să facă o plimbare înainte de a veni acasă, pentru a se detensiona.
2. Când se întoarce acasă, soţul va îmbrăţişa soţia şi cei doi vor discuta cinci-zece minute despre modul în care şi-a petrecut ziua.
3. Dacă soţul are nevoie de mai mult timp pentru a se plânge de necazurile lui de la locul de muncă, el o va întreba pe soţia sa dacă este dispusă să îl asculte şi îi va cere să îi acorde un timp limită pentru acest lucru. Dacă ea nu este dispusă să îl asculte (sunt motive întemeiate şi alte priorităţi presante) este bine ca soţul să apeleze la un prieten.
4. Soţul va contacta un consilier-psiholog cu care va discuta problemele sale profesionale.
5. Soţia îi va face semn discret să tacă şi va începe să vorbească despre problemele ei.
6. Soţul nu va discuta niciodată acasă problemele de la serviciu.
7. Soţia îi va solicita soţului un timp egal în cazul în care ea a acceptat să-i asculte plângerile, timp în care soţul să facă treabă în bucătărie, iar ea să se uite la televizor.
8. Soţia îşi va folosi abilităţile de ascultare atunci când soţul discută despre serviciu, iar acesta o va asculta la rândul său atent.
9. Soţul va renunţa la serviciu care îl stresează.
10. Soţul va discuta cu şeful despre modul în care serviciul său ar putea deveni suportabil.

După ce cuplul a generat lista de soluţii posibile, fiecare soluţie va fi testată după următoarele criterii:

1. Ea este absurdă?
2. Va ajuta respectiva soluţie la rezolvarea problemei?
3. Care sunt argumentele pro şi contra ale respectivei soluţii?

Multe căsnicii eşuează din cauza blocajelor de comunicare. Deşi vorbesc aceiaşi limbă, oamenii nu reuşesc întotdeauna să se înţeleagă.
Din propria experienţă fiecare din noi cunoaşte acest lucru. De cele mai multe ori probleme din cele mai banale provoacă discuţii incendiare soldate cu supărări şi reproşuri.
Cine nu ştie că la necaz se spun vorbe grele, care lasă urme în conştiinţa şi sentimentele celorlalţi. Aşa se întâmplă şi în familie, atunci când oamenii nu ştiu să comunice între ei. Pe acest drum merg, cu multă încăpăţânare, unii până se ajunge la nişte situaţii atât de tensionate, încărcate de ură, încât este preferabil divorţul. Comunicarea este un lucru vital în familie şi de aceea este necesar să cunoaştem unele reguli de comunicare eficientă.
Comunicarea inter-umană este un schimb de mesaje realizat între două sau mai multe persoane, sub diverse forme:
– oral
– scris
– mimică
– gesturi;
Folosind în acest scop:
– cuvinte
– expresii
– simboluri
Comunicare se poate realiza direct sau de la distanţă, dar în familie, de care ne ocupăm acum, comunicarea se realizează prin conversaţie discretă, nemijlocită, prin vorbire şi prin gesturi.

Prima regulă a reuşitei unei conversaţii este de a şti să asculţi, lăsându-l pe interlocutor să-şi expună până la capăt ideea, fără a fi întrerupt. Întreruperile, mai ales cele dese, îl fac pe vorbitor să-şi piardă firul vorbirii. În astfel de situaţii apar două tipuri de reacţii: cei timizi se pierd cu firea şi se inhibă, în timp ce colericii se enervează, devenind astfel parteneri incomozi în discuţie.

A doua regulă:
Respectă opinia interlocutorului. Este cunoscut faptul că nu totdeauna părerile celor care stau de vorbă despre anumite probleme corespund. Motivele neconcordanţelor de opinie sunt numeroase. Mai întâi, oamenii sunt foarte deosebiţi între ei ca personalităţi. Un renumit psiholog, Allport, afirmă că „nu există două fiinţe omeneşti care să aibă exact acelaşi potenţial de dezvoltare, mai ales dacă la toate aceste diferenţe genetice adăugăm diferenţele care se vor produce în cadrul mediului şi al experienţelor fiecărui muritor”.
După opinia lui Dobzhansky, numărul de combinaţii posibile este „cu mult mai mare decât numărul atomilor din întregul Univers”.
La aceste mari diferenţe de fel de a fi al oamenilor (de a vedea lucrurile, evenimentele, fenomenele etc.), se adaugă nivelul lor diferit de înţelegere (determinat la rândul său de nivelul de instruire şi cultură), interesele materiale şi spirituale, opiniile politice, convingerile religioase, sexul, educaţia şi multe altele. Un motiv în plus pentru a nu-i pretinde cuiva să fie neapărat de acord cu noi într-o anume chestiune.
Pentru a pune în evidenţă obstacolele care pot apărea în comunicarea dintre oameni şi cum pot fi ele depăşite vom propune spre a fi judecată următoarea afirmaţie: „Libertatea nu poate fi absolută; ea încetează acolo unde este afectată libertatea altei persoane”.
În majoritate covârşitoare, toţi cei cărora li s-a supus spre judecată această afirmaţie au fost în total acord. Concluzia specialiştilor în comunicarea inter-umană este următoarea: „Reacţia iniţială este aceea de a aprecia ceea ce vi s-a spus, din punctul dumneavoastră de vedere. Această tendinţă naturală de a judeca, aprecia, aproba sau dezaproba spusele altei persoane constituie un blocaj al comunicării dintre dumneavoastră şi persoana respectivă”.
Într-un timp s-a vehiculat mult afirmaţia „România este o ţară de handicapaţi”.
Această afirmaţie a stârnit o puternică stare emoţională deoarece a lezat pur şi simplu demnitatea naţională (pentru cei ce o au!).

Concluzia:
Cu cât sentimentele noastre sunt mai puternice, cu atât mai puţine sunt şansele de a realiza comunicarea”.
Există un mijloc de a depăşi acest obstacol în calea comunicării dintre persoane? Da! Şi iată cum:
„Să ascultaţi cu înţelegere, adică să încercaţi să priviţi ideea şi atitudinea celuilalt din punctul lui de vedere. Este ceea ce este cunoscut sub numele de înţelegere empatică: adică, să înţelegi persoana şi nu subiectul abordat de ea. Dacă veţi reuşi să ascultaţi lucrurile pe care vi le spune o persoană, dacă veţi înţelege cum îi apar acestea persoanei respective, dacă veţi sesiza ce semnificaţii personale au aceste lucruri pentru ea şi dacă veţi pricepe gradul de emoţie care le însoţeşte, atunci veţi putea uşura comunicarea cu acea persoană, realizând o înţelegere reciprocă”.

A treia regulă:
Încearcă să-l înţelegi pe interlocutor. Există însă şi momente de tensiune şi dispută într-o discuţie. În asemenea situaţii, stopaţi discuţia şi încercaţi, înainte de a răspunde, să re-expuneţi ideile şi sentimentele interlocutorului.
Cu alte cuvinte, înainte de a vă prezenta propriul punct de vedere, e necesar să încercaţi să asimilaţi cadrul de referinţă al interlocutorului, pentru a-i înţelege gândurile şi sentimentele, în aşa fel încât să la puteţi rezuma pentru el.
Înţelegând o altă persoană, pătrunzând în lumea sa interioară şi sesizând felul său de a vedea viaţa, încercând să emiteţi judecăţi de valoare din punctul său de vedere, apare însă riscul de a ne transforma pe noi înşine. Specialiştii susţin că majoritatea oamenilor se tem să-şi asume acest risc. Şi asta deoarece, atunci când emoţiile sunt foarte puternice e dificil să asimilezi cadrul de referinţă al altei persoane, se poate recurge la o a treia persoană; capabilă să lase la o parte propriile sentimente şi evaluări, ascultând cu bunăvoinţă fiecare persoană, clarificând ideile şi atitudinile fiecăruia.
Această a treia persoană, numită şi catalizator comprehensiv, este foarte eficace în familiile unde sunt rivalităţi şi stări conflictuale.

Favorizarea comunicării este posibilă şi dacă:
• se aleg cu grijă cuvintele şi expresiile folosite în conversaţie spre a nu da naştere la confuzii sau a-l „provoca” pe interlocutor;
• se foloseşte un limbaj cultivat, lipsit de durităţi şi flexibilităţi, de incriminări şi jigniri;
• se discută cu calm, argumentat, fără insinuări şi aluzii şi fără intenţia vădită de a-ţi impune părerea cu orice preţ;
• se mai şi cedează atunci când interlocutorul îţi dovedeşte, pe bază de argumente temeinice, că are dreptate.

Sfaturi pentru reuşita unei conversaţii
1. Dezarmaţi-vă partenerul nervos, încercând, ori de câte ori este posibil, să îi daţi dreptate. Nu uitaţi că o parte din afirmaţiile lui, chiar dacă sunt exagerate, ar putea fi adevărate.
2. Manifestaţi-vă pozitiv şi astfel el va înţelege că nu doriţi să luptaţi împotriva lui. Refuzaţi conflictul şi veţi putea controla mai bine situaţia.
3. Acordaţi-i o şansă pentru a-şi reconsidera o declaraţie dură, scuzându-vă că nu aţi înţeles ce a vrut să spună. Posibil ca afirmaţia să nu mai fie repetată şi discuţia se va calma.
4. Evitaţi discuţia în prezenţa altor persoane, sugerând ca aceasta să fie confidenţială.
5. Dacă, în final, nu aţi reuşit să vă calmaţi partenerul, încercaţi să vă retrageţi, motivând că vă este greu să continuaţi discuţia în astfel de condiţii. Astfel, îi veţi da ocazia să realizeze că a exagerat.

„Secretele” unei relaţii perfecte
Relaţiile dintre oameni, aidoma maşinilor, au nevoie să fie mereu reglate şi verificate. Totuşi, spre deosebire de maşini, o relaţie are nevoie de două mecanisme, cu funcţionare permanentă, pentru a-şi putea păstra condiţia optimă, o balanţă delicată între a da şi a lua: dacă dai prea mult, vei deveni lipsit de caracter; dacă iei prea mult, rişti să devii un monstru.
Pentru a avea o relaţie sănătoasă, fericită şi cât mai umană, este nevoie ca unele lucruri să fie verificate zilnic, altele săptămânal; în fiecare lună şi în fiecare an este nevoie de o revizuire amănunţită.
O relaţie „îngrijită” vă va oferi confortul căldurii şi siguranţei combinate cu toate bucuriile vieţii, spre care veţi avea cale deschisă.

Zilnic
Viaţa este grea: probleme legate de serviciu, banii, kilogramele în plus(o compensare nedorită…) etc. Poţi uita uşor că şi partenerul are, asemeni ţie, o viaţă dificilă. Încearcă să afli ce ai putea face pentru a i-o îndulci, sperând că şi el va face acelaşi lucru.
1. Despărţiţi-vă cu o mângâiere
Majoritatea dintre noi ne trezim dimineaţa prost dispuşi şi ne ridicăm împleticindu-ne din pat. Puneţi ceasul să sune cu cinci minute mai devreme şi începeţi ziua mângâind inima aproapelui dumneavoastră.

2. Păstraţi-vă calmul!
Aţi avut o zi grea şi doriţi cu nerăbdare să vă descărcaţi nervii. Aşteptaţi doar două minute înainte de a „năpusti” asupra partenerului. Acordaţi-vă câteva minute pentru a vă bucura unul de compania celuilalt: un cuvânt frumos, un gest amabil, o îmbrăţişare.
După toate problemele zilei, acasă este cineva care vă aşteaptă şi vă poate ajuta să uitaţi necazurile zilei. Numai după aceste momente, descărcaţi-vă sufletul de tot ce v-a împovărat peste zi.
3. Gândiţi!
Ce aţi putea face pentru a oferi partenerului o zi fericită? Chiar dacă locuiţi împreună, uneori aveţi impresia că vă aflaţi pe planete diferite. Folosiţi primele ore ale zilei, dimineaţa pentru a vă pune împreună temelia pe care veţi zidi până seara. Darurile, micile atenţii sunt minunate, dar de câte ori avem ocazia să le facem? Putem prepara desertul favorit când abia nu ajung banii de pâine? Şi până la urmă se banalizează şi acestea! Să cerem înţelepciune în dragoste şi vom avea pe alese reţete gratuite.
4. Renunţaţi la duşmănie
Urmăriţi ca, în fiecare zi să curăţiţi relaţia cu partenerul dumneavoastră de tot ce v-a supărat în acea zi. Faceţi aceasta de comun acord în fiecare seară înainte de a vă culca. Astfel, veţi începe o zi curată, proaspătă.

Săptămânal
Preocupaţi de programul de lucru prelungit, de multe ori veţi descoperi că săptămâna a trecut fără a simţi împreună cu partenerul dumneavoastră. Păstraţi-vă o rezervă de timp pentru a vă bucura de compania acestuia.
1. Pregătiţi o zi specială
Sunt zile grele şi viaţa împreună ni le arată care sunt acestea. Sunt perioade, când furaţi de alte probleme, constatăm o stare de vid afectiv. Sunt situaţii când îl simţim sau ne simţim cu un gol în suflet. Dacă nu avem nici de unele la îndemână pentru a pregăti o zi deosebită de celelalte special pentru partenerul nostru, putem „să pândim” o zi mai mohorâtă, ploioasă, friguroasă sau toridă şi când soţul (soţia) iese pe uşa de la serviciu să ne găsească zâmbitori să-l conducem în drumul spre casă. Cât costă o asemenea bucurie?
2. Spuneţi adevărul!
Adevărul este o legătură care se dezvoltă de îndată ce doi oameni ajung să se cunoască reciproc şi să împărtăşească experienţa încrederii unuia în celălalt. Oamenii cenzurează, resping sau neagă dezvăluirea adevărului pentru a se proteja de vulnerabilitate. Majoritatea cuplurilor reuşite petrec săptămânal câteva ore împreună pentru a-şi afla reciproc sentimentele, problemele şi grijile, pentru a scăpa de orice resentiment, teamă sau furie.

3. Oferiţi mici surprize
A lăsa un bilet partenerului atunci când nu ai avut timpul necesar pentru a-l întâlni suficient sau de loc şi a discuta este un mijloc simplu de exprimare a dragostei şi grijii ce i-o porţi.

Lunar
Reglarea zilnică şi săptămânală a relaţiei asigură baza comunicării şi preocupării reciproce. Verificarea şi reglarea lunară urmăresc ieşirea din rutină.
Un lucru foarte important este ca fiecare să poată petrece singur puţin timp, fără ca partenerul să se simtă neglijat. Fiecare cultivă nobil independenţa, fără a provoca resentimente. Abandonarea propriei persoane nu este benefică relaţiei. Deci, nu renunţaţi la relaxare şi meditaţie căci roadele vor fi mai bune şi veţi culege tot în doi!
A face numai ceea ce este pe placul partenerului este totuşi o dovadă de slăbiciune. Periodic, oferiţi partenerului dumneavoastră o zi specială, în care să faceţi tot ceea ce-l face fericit, DAR asiguraţi-vă, în acelaşi timp, că şi el va face acelaşi lucru!

Anual
Anii sunt înşelători. „Savanţii” noştri au descoperit că oamenii sunt genetic ocupaţi pentru o „pasiune de patru ani”. Ca orice „adevăr” omenesc se cade să punem un mare semn de întrebare. Un lucru rămâne însă valabil: când cuplurile ies din perioada de miere apar şi chiar se impun nevoi de verificare a relaţiei pentru a se dovedi dacă relaţia mai este încă în viaţă.
Este impetuos necesară o verificare anuală a verificării relaţiei. Întrebaţi-vă: ce valori împărtăşim împreună?
Ce avem în comun în dorinţele noastre de viitor? Urmăriţi realitatea – ce merge bine, ce nu merge bine, care sunt calităţile partenerului pe care le apreciaţi cel mai mult.
Faceţi analiza luând ca motto cuvintele spuse de Sofocle cu ceva timp în urmă:
„Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc”.

Arta de a vorbi cu delicateţe

Pentru Sara şi Jack unicul mijloc de a rezolva problemele ar fi fost să-şi vorbească fără rezerve. Dar când în inimă ai resentiment sau agresivitate refulată, sau în conversaţie se aruncă frecvente insinuări indirecte, problemele nu se pot rezolva pritnr-un simplu dialog. Discuţiile în acest caz ar deveni interminabile şi nu ar servi decât la complicarea situaţiei şi conducerea partenerilor pe o cale fără ieşire. Sara şi Jack, fără să-şi dea seama au intrat în ciclul …………al provocării mutuale.

Vorbeşte
În general se spune cuplurilor cu probleme: De ce nu vorbiţi despre aceasta? Se presupune că amândoi sunt capabili să exprime ceea ce gândesc şi simt şi să înţeleagă ceea ce spune fiecare. Totuşi, a se concentra doar asupra analizei cuvintelor sau expresiilor care stau la originea unor neînţelegeri, nu va remedia situaţia. În numeroase cazuri, adevărata cauză a neînţelegerilor şi dificultăţilor rezistă în limbajul corporal, tonul vocii, insinuările voalate, presupunerile, semnificaţii atribuite termenilor sau cuvintelor, sau resentimentul datorat unor experienţe similare din trecut.
Dialogul permite exprimarea sentimentelor şi emoţiilor.
Funcţia sa de bază nu e de a furniza o informaţie, ci de a stabili, de a dezvolta şi de a menţine o relaţie.
Calitatea acestei relaţii depinde în amre parte de capacitatea fiecăruia de a se exprima verbal şi de a şti să capteze mesajele interlocutorului.

Dialoguri distructive.
Adesea chiar inconştient, emitem expresii care generează ostilitate şi …….Se vorbeşte despre dialoguldistructiv……….partenerii nu fac altceva decât partenerii să revină la propria lor poziţie oricând să-şi impună criteriile fără să acorde suficientă atenţie argumentelor şi motivelor interlocutorului. “E mai bine dacă o faci, dacă nu….” “Eşti un dezastru”.
Multe persoane folosesc expresii ……. Cu discuţii, cunoscându-le efectul deprimant. Ele critică, judecă, învinovăţesc: “Ideea nu e rea, venind din partea ta”. Ele ridiculizează şi umilesc atunci când nu insultă. “Eşti cu adevărat ridicol. Ca de obicei. Nu te vei schimba niciodată”.
James Dobson vorbeşte de un joc practicat de unele cupluri şi care constă în “Strivirea partenerului”.
În acest joc ……. Participantul – adesea soţul – conform celor spuse de actualul psiholog încearcă să-şi pedepsească partenerul ridiculizându-l şi umilindu-l în prezenţa altor persoane. El poate să-l rănească şi să-l jignească atunci când sunt singuri dar şi în faţa prietenilor încearcă să evidenţieze lucrul acesta şi consideră că a reuşit dacă ajunge să-l facă să-şi piardă controlul, să-l facă să plângă, sau să facă ceva nepotrivit.

“Deformezi totul”.
“Corectorul” se simte obligat să se concentreze asupra informaţiei exacte conform criteriului său. Îşi ….. permanent partenerul, în încercarea de a atrage atenţia asupra lui însuşi şi a-l deprecia pe celălalt rectificând un detaliu oarecare al înfruntării pe care acesta din urmă îl aduce. “Miercuri, când am fost să cinăm la un restaurant cu directorul întreprinderii tale”… cu milă, şi pe un ton obosit el întrerupe: “Era marţi, şi nu era directorul, ci şeful de personal”. Aceasta e o demonstraţie tipică a unei repetabile lipse de delicateţe: A nu-l lăsa pe celălalt să relateze faptele aşa cum le vede el mai ales atunci când micile erori nu devalorizează mesajul pe care doreşte să-l transmită.

Mereu în contradicţie
“Sâmbătă seara va avea loc un concert la centrul cultural…”
“Dar nu vom merge pentru că….”, se gândeşte să spună înainte chiar ca partenerul să-şi fi exprimat dorinţa de a asista sau să facă pur şi simplu un comentariu asupra faptului enunţat. O multitudine de probleme, roade ale unei comunicări defectuoase ar putea fi evitate dacă fiecăruia s-ar permite să-şi exprime în întregime gândurile înainte de a ajunge la nişte concluzii care se dovedesc adesea false.

Cele cinci minute ale comunicării
John Powel în cartea sa intitulată: “De ce îmi e teamă să-ţi spun cine sunt”, vorbeşte de cele cinci nivele de comunicare. Înţelegerea fiecăruia dintre aceste nivele este indispensabilă, dacă vrem să susţinem dialoguri satisfăcătoare şi productive.

Nivelul cinci
Banalităţile.
Acesta este nivelul de conversaţie superficială. “S-ar spune că o să plouă”. “Ce mai faci?” “Ce mă bucur să te văd!” Când întrebăm: “Ce mai faci?”, dacă interlocutorul ăncepe să ne spună, acest lucru ne plictiseşte destul de mult. Normal, când ne întâlnim cu necunoscuţi este mai bine să recurgem la locuri comune, sau banalităţi, decât să rămânem într-o linişte deconcentrantă. Pe de altă parte, această situaţie este acceptată în relaţiile sociale obişnuite şi cel care răspunde, acceptă în general o banalitate după cealaltă fără profunzime. Totuşi, dacă în cuplu, comunicare rămâne la acelaşi nivel (superficial) ne produce o plictiseală teribilă

(material preluat)

Iubirea… pentru romanticii visători ea este o forţă misterioasă care pune stăpânire pe tine deodată, pe neaşteptate, un sentiment de extaz trăit doar odată în viaţă. Iubirea, cred ei, este o problemă care implică doar inima, este ceva care nu poate fi înţeles, ci numai trăit. Iubirea învinge totul şi durează veşnic… .
Acesta este clişeul. Şi, fără nici o îndoială, a te îndrăgosti poate fi o experienţă de o frumuseţe unică. Ce este însă iubirea adevărată?
„X” a întâlnit-o pe „Y” la o aniversare. A fost imediat atras de silueta ei sveltă şi de felul în care râdea. „Y”, la rândul ei, a fost fermecată de ochii lui frumoşi dar şi de felul în care vorbea. Părea un caz de dragoste la prima vedere.
În cursul următoarelor săptămâni, cei doi au fost nedespărţiţi. Apoi, într-o seară, fata primeşte un telefon „răscolitor” de la un fost prieten. Ea şi-a chemat actualul prieten, pe „X” să o consoleze. „X” însă, simţindu-se ameninţat şi dezorientat a răspuns cu răceală.
Dragostea pe care ei o credeau eternă, a murit chiar în acea seară.
Filmele, cărţile, emisiunile Tv. vor să te facă să crezi că dragostea la prima vedere durează veşnic. Sigur, de obicei, atracţia fizică este la început cea care determină două persoane să se remarce reciproc. După cum explica un tânăr:”Este greu să „vezi” personalitatea cuiva”. Însă ce anume „iubeşti” când legătura nu are decât câteva ore sau zile?
Nu este imaginea pe care tu i-o atribui acelei persoane? De fapt, nu ştii prea multe despre gândurile, speranţele, temerile, planurile, obiceiurile, talentele sau capacităţile persoanei.
Ai cunoscut doar exteriorul, nu „omul ascuns al inimii”(1Petru 3:4). Cât de durabilă poate fi o asemenea dragoste?
Mai mult, înfăţişarea exterioară poate fi înşelătoare. Biblia spune:”Dezmierdările sunt înşelătoare şi frumuseţea este deşartă”.
Ambalajul sclipitor al unui cadou nu-ţi spune nimic despre ce se află înăuntru.
De fapt, cele mai frumoase ambalaje pot acoperi un dar nefolositor.
Un proverb spune:”Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc”(Proverbe 11:12). Inelele de pus în nas erau o podoabă binecunoscută în timpurile biblice.
Ele erau foarte frumoase şi confecţionate din aur masiv. Natural, o asemenea bijuterie ar fi fost prima care să atragă atenţia asupra celei care o poartă. Proverbul compară în mod potrivit o femeie frumoasă, dar fără minte cu o bijuterie deosebit de preţioasă dar pusă în râtul unui porc.
Pur şi simplu, frumuseţea nu se potriveşte cu o femeie fără minte, este o podoabă inutilă. În definitiv, frumuseţea nu o face mai atrăgătoare, după cum nici inelul strălucitor nu înfrumuseţează un porc.
Ce greşeală, deci, să te îndrăgosteşti de înfăţişarea cuiva şi să treci cu vederea ceea ce este persoana respectivă în interior.
Unii cred, totuşi, că inima omului nu greşeşte niciodată când este vorba de sentimentele sale. „Ascultă-ţi inima!”- argumentează ei. „Vei şti când este iubire adevărată”. Din nefericire, faptele contrazic o astfel de idee.
Cu ocazia efectuării unui sondaj, 1079 de tineri între 18-24 de ani au relatat că au avut în medie şapte aventuri romentice până în acel moment. Majoritatea au recunoscut că fostele aventuri au fost simple pariuri, sentimente trecătoare care s-au stins.
Dar, fără excepţie, tinerii respectivi au considerat aventura din acel moment ca fiind iubire.
Totuşi, într-o zi, majoritatea vor considera probabil aventura de acum la fel ca pe cele din trecut „o simplă pasiune”. Tragedia este că mii de tineri se căsătoresc în fiecare an având doar iluzia că sunt îndrăgostiţi, ca să afle în scurt timp că s-au înşelat amarnic. „Bărbaţi şi femei încrezătoare sunt atraşi de pasiune în nişte căsnicii nefericite, asemenea mieilor duşi la tăiere” spune un reputat specialist în psihologia cuplului.
„Cine se încrede în inima lui este un nebun” se spune în Proverbe 28:26. Mult prea des, judecata inimilor noastre este îndrumată în mod greşit sau deviată. De fapt, Biblia spune că „inima este nespus de înşelătoare”(Ieremia), iar proverbul de mai înainte continuă:”Dar cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Poţi şi tu scăpa de pericolele şi frustrările cu care s-au confruntat alţi tineri dacă înveţi să faci între pasiunea şi iubirea descrisă în Biblie- iubirea care nu dă niciodată greş. Pasiunea este o falsă iubire. Este nerealistă şi egocentrică. Persoanele îndrăgostite spun deseori:”Mă simt foarte bine când sunt cu… Ea mă face să mă simt important… Mă simt… Îmi place…” De câte ori este folosit „mă” sau „eu”? O relaţie bazată pe egoism este sortită eşecului.
Cum descrie Biblia adevărata iubire? 1Corinteni 13 „Dragostea este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, dragostea nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău”.
De vreme ce „nu caută folosul său”, iubirea bazată pe principiile biblice nu este nici egocentrică, nici egoistă. Este adevărat, un cuplu poate avea sentimente puternice de dragoste şi de atracţie reciprocă. Însă, aceste sentimente sunt echilibrate de raţiune şi de respect profund pentru celălalt.
Când eşti îndrăgostit cu adevărat, veghezi la bunăstarea şi la fericirea celuilalt tot atât de mult ca şi la ale tale. Nu te lăsa copleşit de sentimente care să-ţi distrugă raţiunea.
Relatarea biblică despre Iacov şi Rahela ilustrează în mod viu această iubire, Acest cuplu s-a întâlnit la o fântână unde Rahela adăpa oile tatălui ei. Iacov s-a simţit imediat atras de ea nu numai pentru că „era frumoasă la statură şi plăcută la chip, ci şi pentru că era din poporul lui Dumnezeu”.(Geneza 29:1-12,17)
După ce a petrecut o lună întreagă locuind cu familia Rahelei, Iacov a mărturisit că s-a îndrăgostit de aceasta şi că doreşte să se căsătorească cu ea. O simplă pasiune romantică? Deloc!
Pe parcursul lunii aceleia a văzut-o pe Rahela în mediul ei, cum îi trata pe părinţii ei şi pe toţi cei din jur, cum se ocupa de munca ei de păstoriţă, cât de serioasă şi profundă era credinţa ei.
Fără îndoială că i-a văzut toate calităţile, cât şi defectele. Iubirea lui pentru ea nu era, prin urmare, un sentiment nestăvilit, ci o iubire neegoistă, bazată pe raţiune şi pe respect profund.
Astfel stând lucrurile, Iacov a putut declara că era dispus să lucreze pentru tatăl ei timp de şapte ani ca să o ia de soţie.
Cu siguranţă, că o pasiunea nu ar fi durat atât!
Numai o iubire adevărată şi un interes neegoist au făcut ca acei ani să-i pară câteva zile.
Datorită acestei iubiri adevărate au fost ei în stare să-şi păstreze castitatea pe tot parcursul acelei perioade.
Adevărata iubire nu este deci afectată de timp. Într-adevăr, cea mai bună cale de a ne verifica sentimentele faţă de cineva este, adesea, aceea de a lăsa să treacă un anumit timp. Pentru a cunoaşte persoana care te interesează, care îţi place ai nevoie de timp suficient.
Timpul îţi permite să analizezi atracţia pe care o simţi în lumina Bibliei.
Aminteşte-ţi că iubirea „nu se poartă necuviincios şi nu caută folosul său”. Se interesează prietenul sau prietena ta de reuşita planurilor tale sau numai de ale lui?

Dovedeşte respect faţă de punctul tău de vedere, faţă de sentimentele tale? A exercitat presiuni asupra ta ca să faci lucruri care sunt cu adevărat necuviincioase pentru a-şi satisface pasiunile egoiste? Are tendinţa de a te înjosi în faţa altora sau de a te lăuda? Răspunsurile la aceste întrebări te pot ajuta să-ţi apreciezi sentimentele în mod mai obiectiv. O iubire fulgerătoare atrage după sine dezastrul.
Iubirea adevărată nu se naşte peste noapte. Şi nici persoana care a devenit un bun partener de căsătorie nu este neapărat cineva pe care să-l consideri deosebit de atrăgător. Cum poţi recunoaşte iubirea adevărată? Poate că şi inima ta îşi doreşte ceva, dar încrede-te în mintea ta educată pe baza principiilor biblice. Caută să cunoşti mai mult decât „imaginea” exterioară a unui om. Acordaţi relaţiei voastre timp să se dezvolte. Nu uita, pasiunea atinge un punct maxim în foarte scurt timp, apoi se risipeşte.
Cu timpul, iubirea adevărată creşte tot mai mult în forţă şi devine „legătura desăvârşirii”.

Iubirea

1. Manifestă o preocupare neegoistă pentru interesele celuilalt.
2. Deseori, idila începe lent, necesitând luni sau ani.
3. Eşti atras de întreaga personalitate, de calităţile spirituale ale celuilalt.
4. Efectul asupra ta este că te face o persoană mai bună.
5. Îl vezi pe celălalt în mod realist, chiar şi cu defectele lui dar, în pofida acestora, îl iubeşti.
6. Aveţi neânţelegeri, dar daţi dovadă că le puteţi rezolva cu calm.
7. Vrei să dai şi să împarţi totul cu cealaltă persoană.

Pasiunea

1. Este egoistă, nerestrictivă. Te gândeşti:Ce câştig din asta?
2. Idila începe brusc, necesitând ore sau zile.
3. Eşti profund impresionat sau interesat de înfăţişarea persoanei.
4. Are un efect distructiv, devastator.
5. Este nerealistă. Persoana pare perfectă. Defectele, chiar grave, sunt minimalizate.
6. Certuri dese, dar niciodată rezolvate pe deplin.
7. Accentul este pe „a lua”, „a primi”, iar sexualitatea are un rol major.
(material preluat)