Posts Tagged ‘rege’

Sâmbăta dimineață în timp ce mamiluş trebăluia pe la bucătărie m-am distrat cu Maya vizionând The Lion King 2: Simba’s Pride (Regele Leu 2: Mândria lui Simba). Săptămâna trecută am aflat că există și această continuare. A fost produs chiar și The Lion King 3: Hakuna Matata, cunoscut ca The Lion King 1½. No. 3 însă o plictisește atât pe Maya cât și pe tatiluş.

Mândria lui Simba, ca și primul film este însă o capodoperă.

Regele Simba si Nala au o fiică Kiara. Ea îl cunoaște pe Kovu, fiul lui Scar cel rău, ce a murit și a cărui familie a fost exilată. Între cei doi se înfiripă o relație.

Zira, mama lui Kovu vede relația drept o perfectă oportunitate de a-l răzbuna pe Scar prin Kovu, aceasta putând prelua tronul. Kovu a fost crescut în spiritul acestei răzbunări. Să-l omoare pe Simba și să fie rege în locul său. Însă el o salvează pe Kiara mai apoi dintr-un foc, este invitat și acceptat în familia regelui și treptat inima sa se schimbă față de ei.

Iartă.

Iubește.

Kovu joacă apoi un rol important în unirea și pacea dintre cele două familii, care vor deveni într-un final UNA.
Partea deosebit de tristă a filmului o reprezintă însă Zira. Zira a fost rănită, a suferit și nu mai poate ierta. Pentru că nu poate ierta, inima i se umple de amărăciune. Amărăciunea se transformă în obsesie, dedicându-şi viața și toată energia acestei dorințe de răzbunare. Cu orice preț. Chiar și cu prețul vieții propriilor pui. Ura o orbește și o distruge pentru ca în final să aibă parte de același sfârșit ca și Scar.
Tot în weekend am participat la o întâlnire generală a membrilor unei biserici locale. Nu dau nume. 🙂 Astfel de întâlniri le avem încă pe pământ, nu pe norii cerului. Și pe pământ chiar și sfinții mai au păcate. Iar păcatul ne rănește pe noi înșine și pe alții.

Când ești rănit de păcatul altora poți ierta. Poți căuta reconcilierea și pacea. Ceea ce te îndreptă înspre propria fericire.

Sau poți să nu ierți. Poți să alegi să trăiești cu povara amărăciunii, a obsesiilor, a gândurilor de răzbunare. Ceea ce te îndreaptă categoric înspre propria distrugere.

În ultimele luni am văzut filmul Disney, The Lion King (Regele Leu) de vreo două ori întreg. Și bucăți din el aproape în fiecare săptămână. Însă nu cred că Maya e motivul real. Am o bănuială că Laura este de fapt la butoane.
Hmm…

Pe lângă partea de început cu piesa pe care Maya dansează de fiecare dată, îmi mai place o scenă foarte importantă în desfășurarea acțiunii.

Regele Mufasa este ucis de fratele său, Scar. Simba a fugit și scapă cu viață. Scar devine rege cu ajutorul hienelor. Iar Simba, adoptat de Timon și Pumba, își trăia viața în felul său, se bucura de viață cum știa mai bine. Fără griji, fără complicații. Cum știau prietenii săi, mă rog…
Hakuna Matata!
Asta până când Rafiki, un mandril shaman, îi arată lui Simba că tatăl său e viu. Mufasa, Regele Mufasa îi apare lui Simba apoi pe cerul nopții și îi spune…”Simba, tu m-ai uitat.” Iar Simba îi răspunde…”Nu, cum aş putea?”

Iar Mufasa: „Ai uitat cine ești și de aceea m-ai uitat și pe mine. Ești fiul meu. Ești mai mult decât ai devenit. Amintește-ți cine ești.” El repetă fraza asta iarăși și iarăși. „Amintește-ți Simba, amintește-ți Simba.”
O scenă grozavă, momentul în care totul în film se duce în altă direcție. Momentul trezirii lui Simba. Acum își aduce aminte de tatăl său, de faptul că tatăl său era „viu”. Își aduce aminte că Mufasa a murit pentru ca el să trăiască și că el, Simba, este regele de drept în Pride Rock, fiind parte a familiei regale. Că e responsabil să își trăiască viața într-un fel anume. Că este momentul să își depășească frica și să dovedească curaj.
O excelentă ilustrație a vieții cu Dumnezeu. Uităm și noi cine suntem de multe ori. Ne uitam calea, fiind de nenumărate ori anchilozați în propria frică.

Curaj însă! Amintește-ți cine ești!

un-yankeu-la-curtea-regelui-arthur

Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2008.

Felul in care eram privit era ciudat, dar firesc. Stiti cum se uita publicul si gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam asa se petreceau lucrurile si cu mine. Sunt plin de admiratie fata de proportiile si puterea uimitoare a elefantului, spun cu mandrie ca poate savarsi o suta de minuni, care sunt cu mut mai presus de puterile lor, si vorbesc toti cu aceeasi mandrie despre faptul ca, la manie, elefantul e in stare sa puna pe fuga o mie de oameni. Dar asta-l face oare sa fie unul dintre ai lor? Nu, pana si cea mai bicisnica haimana din arena ar zambi auzind asemenea idee nastrusnica. Haimanaua n-ar putea-o intelege; n-ar putea defel sa-i intre in cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapa. Ei, in ochii regelui, nobililor si ai intregului popor- pana la cel din urma sclav sau vagabond- eu eram intocmai ca elefantul acela si nimic mai mult. Eram admirat si temut, dar eram admirat si temut in calitate de animal. Animalul nu e venerat si nici eu nu eram; nu eram nici macar respectat. N-aveam pomelnic de stramosi si nici un titlu mostenit, astfel ca in ochii regelui si ai nobililor eram pur si simplu o lepadatura; poporul ma privea cu mirare si teama, dar fara resprect. Datorita puterii ce o au ideile mostenite, oamenii aceia nu erau in stare sa-si inchipuie altceva demn de respect decat spita aleasa si nobletea.

Aici se vede mana infioratoarei puteri care este Biserica romano-catolica. Asa, la iuteala, in doua-trei secole, prefacuse o natiuni de oameni intr-o adunatura de viermi. Inainte de epoca suprematiei bisericii in lume, oamenii fusesera oameni intregi si-si tinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata si independenta, iar rangul si insemnatatea se dobandeau mai cu seama prin faptul, si nu datorita nasterii. Apoi a rasarit Biserica, urmarind un manunchi de interese egoiste si ea s-a aratat iscusita si agera, cunoscand multe chipuri de a scoate sapte piei de pe un om sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, intarind-o si proptind-o de jur-imprejur cu ierarhia fericirilor harazite celor alesi, smulgand virtutile de la rostul lor si facandu-le sa sustina un scop nevrednic. Ea a predicat- dar mereu numai oamenilor de rand- umilinta, supunerea fata de mai-marii lor, frumusetea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa inghita cu blandete insultele; si tot lor, mereu numai lor, rabdarea, saracia duhului si neimpotrivirea in fata impilarii; si tot Biserica a introdus rangurile ereditare si aristrocratiile si a invatat toate popoarele crestine de pe fata pamantului sa se plece in fata lor si sa le venereze. (mai mult…)