Posts Tagged ‘putere’

Îmbrăcat cu putere!

Posted: 18/03/2010 in FRANTURI
Etichete:, , ,

Considerăm că, dacă cineva este în cel mai bun caz pios, dacă a absolvit un colegiu, sau un seminar şi a ieşit din timpul de pregătire cu o doctrină suficient de sănătoasă, el este pregătit ca să ne punem mâinile peste el şi să-L ordinăm în lucrarea de predicare a Evangheliei. Dar Isus Christos a spus: “Nu.” Mai există o altă pregătire atât de esenţială, încât omul nu trebuie să intre în această lucrare până când nu are parte de ea. “Rămâneţi [literal, “staţi jos”]…până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”(luca 24:49).

R.A. Torrey, Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.

     Clipul acesta este produs de ministerul Educatiei si Stiintei din Macedonia. Face parte dintr-o campanie de promovare a educatiei. Titlul sau este: Religia este cunoastere, deasemenea. Aducerea religiei inapoi in scoala.

Titlul campaniei: Cunoasterea este putere.

„-O sa va demonstrez ca daca Dumnezeu exista, atunci e rau. A creat Dumnezeu tot ce exista ..? Daca a creat Dumnezeu totul, atunci a creat si raul, ceea ce inseamna ca Dumnezeu e rau.

-Scuzati-ma profesore. Exista frigul? 

-Ce fel de intrebare e asta? Binenteles ca exista. Nu ti-a fost niciodata frig?

-De fapt domnule, frigul nu exista.Potrivit legilor fizicii ceea ce consideram frig este de fapt, absenta caldurii.

Profesore, intunericul exista?

-Binenteles ca exista.

-Gresiti domnule, nici intunericul nu exista. Intunericul este de fapt absenta luminii. Lumina o putem studia, dar nu si intunericul.

Raul nu exista. Este precum intunericul si frigul. Dumnezeu nu a creat raul. Raul este rezultatul a ceea ce se intampla atunci cand un om nu are dragostea lui Dumnezeu in inima sa.”

Albert Einstein(1879-1955)

directii drum Intrebarea cheie în viaţă nu este „Cât de puternic sunt eu?”, ci mai degrabă „Cât de puternic e Dmnezeu?”

Concentrează-te asupra puterii Sale, nu a ta. Preocuparea ta să fie caracterul lui Dumnezeu şi nu mărimea bicepşilor tăi.

Aşa i-a spus Dumnezeu lui Moise să facă. Îţi aminteşti de dialogul de la rugul aprins? Accentul este pe primele cuvinte : „scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”(Exod 3:5). Cu aceste cuvinte Moise este înscris în clasa lui Dumnezeu. Imediat rolurile sunt definite. Dumnezeu este sfânt. Apropierea Sa doar la câţiva centimetri de om este prea mult… Nu se pierde timp în a-l convinge pe Moise ce să facă, ci se petrece mult timp explicându-i-se lui Moise ce poate Dumnezeu să facă.

Tu şi eu avem tendinţa să facem invers. Noi i-am explica lui Moise cât de potrivit este să se întoarcă în Egipt…Apoi i-am aminti lui Moise cât de perfect este el pentru călătoria în pustie…Am petrece timpul cu Moise analizându-i CV-ul şi puterea lui. […] Mai mult pe Max Lucado Romania.

v

Cu tinerii pieriţi sau aflaţi în tabere de prizonieri departe în Nord, cu teritoriul cenuşă, iar agricultura şi industria distruse, Sudul era, în 1865, zdruncinat. Sărăcia de după război şi un adânc sentiment de ruşine şi înfrângere au dus statele fostei confederaţii într-o depresie economică şi psiho-socială.

Nordul victorios n-a scăpat fără răni din oribilul conflict civil. Listele cu morţi şi răniţi au umplut pagini întregi în ziarele din Nord. Armata federală câştigase o victorie foarte costisitoare, în cel mai bun caz. Apoi, pe măsură ce atrocităţile din taberele de felul celei de la Andersonville au devenit mai cunoscute publicului, cere­rile de răzbunare au început să se audă tot mai tare şi mai categorice. Mulţi din cei aflaţi la putere cereau zdrobirea şi umilirea Sudului înfrânt. Armata şi Congresul voiau ca statele rebele să fie ocupate, spintecate şi lipsite pentru totdeauna de dreptul de participare cu drepturi egale în republică.

Lincoln, şi el tot aşa de sătul de război ca ceilalţi, cu tot atâtea motive de răzbunare, n-a acceptat însă aceste lucruri. Nici unul din excesele înjositoare şi răzbunătoare care au avut loc în timpul “reconstrucţiei” nu i s-a datorat lui Lincoln. Sudul se răzvrătise, cauzase pierderea a mii de vieţi şi devastase o întreagă generaţie din cauza unei cauze nedrepte şi imorale. Lincoln, deşi avea puterea să-i pedepsească cu asprime sau chiar să le întoarcă sclavie pentru sclavie, a dorit în schimb să întoarcă în siguranţă în ţarc oile rătăcitoare.

Abraham Lincoln, al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite, a avut Sudul la picioarele sale după Appomattox, locul capitulării. Sfătuitorii săi cei mai apropiaţi, chiar şi cabinetul său, l-au sfătuit să pună piciorul pe grumazul dezgolit al Confederaţiei înfrânte şi să apese. Doar blândeţea lui, refuzul de a-şi folosi puterea spre o răzbunare fără margini, a salvat Sudul şi naţiunea de un coşmar mai grav în urma războiului.

Lincoln, foarte cunoscut pentru onestitatea lui, şi-a demonstrat caracterul mare şi nobil prin blândeţe. În al doilea discurs inaugural, când statele rebele din Confede­raţie erau îngenuncheate iar Uniunea cerea în gura mare răzbunare, Lincoln a chemat cu îndrăzneală pe toţi americanii la dragoste vindecătoare:

 

Fără răutate faţă de nimeni, cu îngăduinţă faţă de toţi, cu hotărâre pentru bine în măsura în care Dumnezeu ne ajută să vedem binele, să luptăm pentru a desăvârşi lucrarea începută, să legăm rănile naţiunii, să ne pese de cel împins în bătălie, pentru văduva lui şi orfanii lui, să facem tot ce poate aduce şi păstra o pace dreaptă şi durabilă între noi, şi cu toate naţiunile.[i]

v

Dumnezeu să te binecuvânteze; şi să pună în mintea ta blândeţe, dragoste, milă, ascultare şi sentimentul datoriei adevărate!

—WILLIAM SHAKESPEARE

v

 

M

ĂREŢIA CELOR PUTERNICI se arată în stăpânire. Blândeţea este virtutea celui biruitor, nu a celui înfrânt. Blândeţea este cea mai bărbătească virtute. Înţeleasă greşit de mulţi, blândeţea este conside­rată a fi doar pentru cei slabi şi laşi. Nimic nu este mai departe de adevăr. Blândeţea este virtutea supremă a conducătorilor, fără de care puterea devine tiranie. Blândeţea este putere sub control. Creştinismul însuşi este un paradox care răstoarnă cu susul în jos înţelegerea pe care o are lumea despre trăirea trimfătoare. În acest sens, blândeţea este virtutea care rezumă creştinismul.

În toate virtuţile există mai întâi ceea ce se poate numi convingerea virtuţii. Adică ce credem noi că este adevărat în legătură cu ea. Apoi există un teatru de operaţii. Adică anumite circumstanţe necesare pentru a ne pune virtutea în acţiune. De exemplu, trebuie să existe frică pentru a se putea manifesta curajul. Tot aşa, universul blândeţii este constituit din ascensiunea la putere.

Un băiat mare îl loveşte pe unul mic. Cel mic rabdă pentru că nu are o altă opţiune. Cu toate acestea, în interiorul său fierbe pofta de răzbunare. Fiindcă el se supune în faţa violenţei, noi îl putem eticheta în mod greşit ca “blând.” Însă de fapt el este consumat de furie cruntă. El nu se răzbună, dar nu este blând. Este doar resemnat. Dacă însă cel mic îl loveşte pe cel mare, atunci partea ofensată are puterea. Deşi l-ar putea frânge pe cel mai mic în două, el rabdă în tăcere. Asta este blândeţea.

Există două cuvinte care, folosite împreună, zugrăvesc o imagine complet greşită despre blândeţe. Aceste două cuvinte sunt blând şi mic. Folosim deseori în exprimarea noastră expresia, “Un omuleţ blând.” Imediat ni se evocă un fel de ima­gine de Casper Pămpălăul. Ni-l închipuim un tip impotent, fără putere. În realitate, este mult mai semnificativ dacă spunem, “Un tip uriaş, puternic, musculos, dar blând.” Atunci când identificăm blândeţea cu slăbiciunea, pervertim virtutea.

Blândeţea nici nu se poate manifesta până când puterea nu se află în joc. Învăţăm despre blândeţe privind o famile de lei. Mama leoaică stă întinsă cu puii jucându-se alături. În slăbiciunea lor ei se muşcă unul pe altul cu toată puterea. Privindu-i, poţi crede că doar se joacă. Nu se joacă doar. Se luptă. Învaţă se fie lei cu adevărat. Nu au încă puterea de a se răni unul pe altul. Se muşcă cu toată puterea lor, însă fălcile lor slabe sunt doar ca nişte cleşti de crab. Strâng, pişcă şi poate irită, dar nu pot cauza răni serioase.

Priviţi acum la leoaica cea mare, care are în fălcile ei putere suficientă pentru a face să trosnească picioarele din spate ale unei căprioare. Se ridică şi-şi prinde puişorii cu gura înfiorătoare. Ar avea puterea să-i sugrume, toţuşi puii stau cuminţi şi în siguranţă între fălcile ei îngrozitoare. La ea putem vorbi de blândeţe, nu la pui.

Blândeţea se lasă rareori provocată. Ea este uşor de împăciuit. Este controlată, răbdătoare şi uşor de înduplecat. Ea este dispusă să ierte şi atunci când iertând nu câştigă nimic. Blândeţea este o manifestare altruistă a dragostei.

Când o cultură distorsionează dragostea şi face din ea slăbiciune, liderii acelei naţiuni devin tot mai neîndurători şi tirani. “Puterea are dreptate” devine motto-ul unei astfel de culturi, şi cei slabi sunt îngropaţi. Într-adevăr, cei slabi din orice societate depind de protecţia nu a celor tari, ci a celor blânzi şi buni la inimă. Când această bunătate dispare, cei mai lipsiţi de apărare din societate sunt în mare pericol.

Să luăm ca exemplu relaţia dintre o mamă şi fiul ei. Copilul, născut sau încă nenăscut, se află în puterea mamei sale. Viaţa şi moartea sunt în mâinile ei. Argumentul în favoarea avortului în numele dreptului femeii de a alege poate apare doar în atmosfera culturală în care pe blândeţe nu se mai pune valoare. Societatea Apuseană modernă nu mai apreciază blândeţea, iar mamele sunt tot mai fără milă în puterea lor.

 

BLÂNDEŢEA ŞI ISUS HRISTOS

Tot ce vedem a luat fiinţă prin Cuvânt, şi nimic din ce există n-a fost făcut decât prin Isus Hristos. Scopul ultim al tuturor lucrurilor este El, toate sunt pentru El. Ar fi corect ca El să se socotească îndreptăţit la toate, cu drepturi depline în Trinitatea lui Dumnezeu. Este a doua persoană în Dumnezeul triunitar! Cu toate acestea, având toată puterea în cer şi pe pământ, El a lăsat totul la o parte şi s-a îmbrăcat în trup muritor. S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-se asemenea oamenilor. (Vezi Filipeni 2:6-7). (Cuvântul tradus “servitor” în traducerea King James Version poate fi tradus foarte bine cu “sclav” sau “rob.”)

De aceea Pavel ne îndeamnă să avem şi noi gândul acesta care era în Hristos. Suntem chemaţi să îmbrăţişăm acest tip de relaţionare cu viaţa. Hristos Isus şi-a lăsat la o parte drepturile de Dumnezeu pentru a deveni nu doar om, ci rob al oamenilor. Născut înr-o ţară ocupată, sub autoritatea unor soldaţi străini, El a fost răstignit de către oamenii pe care i-a creat. Dumnezeu, dispus să-Şi lase la o parte autoritatea Sa asupra pământului spre a deveni om, este întruchiparea desăvârşită a blândeţei şi renunţării.

 

BINECUVÂNTĂRILE BLÂNDEŢEI

Există promisiuni mari făcute celor blânzi. Laşi virtutea la o parte şi pierzi automat binecuvântările.

 

Asemănarea cu Hristos

Matei 11:29 este un pasaj concludent din Scriptură:

 

Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

 

Noi trebuie să ne înjugăm la jugul dublu: de o parte Isus, iar alături noi. Având acest jug, jug ca de boi, bine fixat în jurul gâtului, noi învăţăm blândeţea Sa. Când El o ia la stânga, o luăm şi noi la stânga. Când El o ia la dreapta, o luăm şi noi la dreapta. Învăţăm astfel să umblăm la pas cu El, să pornim când El porneşte şi să stăm pe loc când El se opreşte. Când El face o pauză, noi aşteptăm cu răbdare. Ne potrivim Lui. Învăţăm de la El; învăţăm despre El. Cu cât umblăm mai mult cu El, cu atât umblăm mai mult ca El. Cu cât vorbim mai mult cu El, cu atât vorbim mai mult ca El. Asemeni unor oameni căsătoriţi de multă vreme, ajungem să semănăm mai mult unul cu altul.

 

Fericirea

Blândeţea aduce fericire în viaţa aceasta. Ea îl face pe om în stare să se bucure de viaţă fiindcă nu-i mai este frică că-şi pierde puterea. Omul blând nu se mai zbate în mod constant să domine, şi respinge tacticile de manipulare şi intimidare.

Tot astfel, blândeţea face pe om de dorit să ai de a face cu el. Cei blânzi nu fac afaceri din nevroză competitivă. Fiindcă ei nu încearcă în orice tranzacţie “să dea lovitura,” în cei blânzi poţi avea încredere. Mai mult, fiindcă sunt totdeauna oneşti, cei blânzi de obicei prosperă.

Oamneii blânzi sunt fericiţi în această viaţă nu doar pentru că altora le place să fie cu ei şi să lucreze cu ei, ci şi atunci când sunt singuri. Un om care nu suportă să fie singur este de compătimit. Un om blând, mulţumit cu jugul Domnului Isus, se simte bine şi când este singur, fiindcă de fapt nu este singur. Acel ce-i călăuzeşte paşii îi oferă o părtăşie plăcută în cămăruţa singurătăţii.

 

Moştenirea

Cei blânzi vor moşteni pământul. În comedia muzicală Camelot, a lui Lerner şi Loewe, cavalerii frustraţi proclamă sarcastic, “Cei blânzi nu moştenesc pământul, ci praful.”[ii] Cât greşesc de mult! A moşteni înseamnă a ajunge să ai autoritate, dominaţie peste ceva. Matei 5 se poate referi la pământul folosit de Dumnezeu pentru a clădi “vasele noastre de lut” (2 Cor.4:7). Stăpânirea, dominarea propriilor apetituri şi pasiuni, este moştenirea celor blânzi. Cei blânzi moştenesc—îşi stăpânesc propriile vase de lut.

Există şi o aplicaţie în viitor a acestei promisiuni. Vom avea odată un cer nou şi un pământ nou. Acest pământ va fi atât de frumos şi de desăvârşit încât nu va putea fi moştenit de oamenii lacomi de putere ai acestui veac. Acest pământ nou fără cusur va fi rezervat doar pentru cei blânzi.

Cei blânzi nu vor moşteni praful, ci pământul. După ce acest pământ va pieri în foc împreună cu sistemele militare, politice şi economice corupte, cei blânzi vor trăi şi vor domni cu Domnul pe vecie.

Am fost în partea de Apus a Africii în urmă cu câţiva ani, la Wycliffe Summer Institute of Linguistics [Institutul de Lingvistică Wycliffe pentru cursuri de vară]. În timp ce eram acolo am întâlnit o misionară germană în vârstă. Era trecută de şaptezeci de ani, avea orbire de râu şi se pregătea să plece acasă să moară acolo. În locul unde stăteam, camera ei era imediat lângă a mea. Într-o zi am observat-o păşind mărunţel de-a lungul holului, pipăind cu mâna zidul.

Un ghanez care era cu mine mi-a spus, “Ştiţi că acea bătrână a tradus singură întreg Noul Testament în două limbi? Ea a făcut aceste traduceri complete. Este una din cele mai bune traducătoare de la Wycliffe. Acum s-a îmbolnăvit de orbire de râu şi va pleca înapoi în Germania, dar nu mai are familie acolo. Merge acolo doar pentru a muri acasă.”

Mai târziu, în avionul cu care mă întorceam acasă am văzut în ziarul londonez Times o fotografie a colonelului Muammar el Gaddafi trecând cu maşina pe străzile din Tripoli. Mulţimile din jurul său, cu puştile ridicate în aer, îl aclamau cu putere. În aer se vedeau focuri de armă care întâmpinau pe şeful luptător din mijloc. Parcă în mine s-a revoltat ceva. Eram scârbit la gândul că un criminal notoriu, un gangster, era săr­bă­to­rit ca erou de multe mii şi sute de mii, în timp ce acea femeie în vârstă, sfântă şi scumpă, murea în obscuritate.

Apoi Duhul Sfânt mi-a dat mângâiere. “Când puştile Libiei vor tăcea şi Gaddafi va răspunde pentru faptele sale, ea se va bucura de o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată care nu va trece.”

 

Călăuzirea

În conformitate cu Psalmul 25:9, Dumnezeu îi face pe cei smeriţi şi blânzi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Din această cauză, ei se bucură de pace în mijlocul confuziei şi tulburării din lume. Cei smeriţi şi blânzi, care au luat jugul lui Dumnezeu şi se odihnesc în voia Lui, trăiesc fără lupta, agonia şi teama paralizantă care cuprinde pe cei care nu-L cunosc.

 

JUDECATA PENTRU CEI BLÂNZI

Însuşi Dumnezeu, ni se spune în Psalmul 76:9, va judeca şi va scăpa (sau va izbăvi) pe toţi cei blânzi, supuşi, de pe pământ. Cei blânzi pot sta linştiţi şi în faţa nedreptăţilor, fiindcă ştiu că Dumnezeu le va face dreptate până la urmă. Eu cred că atunci când suntem cel mai tare deranjaţi de nedreptate, atunci suntem cel mai aproa­pe de a ne pierde blândeţea. Blândeţea adoptă viziunea răbdătoare, pe termen lung, a justiţiei lui Dumnezeu. Cartea Apocalipsei spune că sângele martirilor strigă de sub altar. “Până când, stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat? Până când zăboveşti să judeci pământul?” (vezi Apoc.6:10).

Este ceva în noi care tânjeşte să vadă judecata lui Dumnezeu aplicată asupra celor ce fac eroi din terorişti şi tirani. Trebuie să fie totuşi un echilibru. Nu avem cura­jul să închidem ochii asupra nedreptăţilor şi să ne mulţumim cu această situaţie, însă dreptatea şi răzbunarea nu sunt acelaşi lucru. Dumnezeu a rânduit ca pe acest pământ guvernele civile poartă sabia cu scopul de a face dreptate (Rom.13:1-4). Dumnezeu poate folosi armatele pământeşti pentru pedepsirea celor răi, însă duhul blândeţei va lăsa judecata în mâna lui Dumnezeu. Răzbunarea şi mânia nu sunt emoţii pe care oamenii să fie capabili să le gestioneze. Motivul pentru care Dumnezeu spune, “Răzbunarea este a Mea,” nu este acela că răzbunarea ar fi greşită. Răzbunarea este corectă. Ea trebuie să vină, însă ea nu trebuie să nu se afle niciodată pe mâini greşite. Noi nu suntem suficienţi pentru o aşa însărcinare. Dacă luăm răzbunarea în propriile mâini, ea ne va distruge. Noi nu suntem Dumnezeu, iar răzbunarea este un lucru dumnezeiesc.

 

BLÂNDEŢEA ÎN CONDUCERE

Blândeţea este importantă la orice nivel al societăţii, însă ea este absolut esenţială în conducere. Distorsionarea sau pierderea blândeţei la nivelul conducerii politice, militare, economice şi religioase, duce la o pervertire profundă a oricărei culturi.

Ajungând la tron odată cu moartea tatălui său, tânărul Roboam a căutat sfă­tuitori. Nu era simplu pentru tânărul împărat să urmeze la tron după renumele şi gloria lui Solomon. Avea nevoie de înţelepciune.

 

Împăratul Roboam s-a sfătuit cu bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său Solomon, în timpul vieţii lui, şi a zis: „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?” Şi iată ce i-au zis ei: „Dacă vei îndatora astăzi pe poporul acesta, dacă le faci ce cer şi dacă le vei răspunde cu vorbe binevoitoare, îţi vor sluji pe vecie.

—1 ÎMPĂRAŢI 12:6-7

 

Perii albi—bătrânii care înţelegeau, care ştiau că un conducător al naţiunii are nevoie de caracter şi de disponibilitate pentru slujire—au sfătuit pe tânărul împărat să fie blând şi smerit. Tinerii, revoltaţi de o aşa idee, i-au dat un sfat cu totul diferit.

 

El a zis: „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care-mi vorbeşte aşa: „Uşurează-ne jugul pe care l-a pus peste noi tatăl tău?” Şi iată ce i-au zis tinerii care crescuseră cu el: „Să spui aşa poporului acestuia care ţi-a vorbit astfel: „Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, tu uşurează-ni-l!” Să le vorbeşti aşa: „Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu.

—1 ÎMPĂRAŢI 12:9-10

 

Apelul lor săritor în ochi la sentimentul de nesiguranţă al lui Roboam a câştigat. Comparaţia lor obscenă dintre Roboam şi tatăl său Solomon nu şi-a ratat nici ea ţinta. Cu toate că a fost copilărească şi iraţională, ea a atins nervii necopţi ai nestatornicului Roboam.

Naţiunea s-a înfiorat la discursul inaugural al noului împărat. “Acum, tatăl meu a pus peste voi un jug greu, dar eu vi-l voi face şi mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane.” (vezi 1 Împ.12:11). Roboam a spus clar că el nu va fi robul nimănui.

Liderul care vrea să conducă în stilul lui Domnului Isus îmbracă mantaua umilinţei. El nu se întrebă niciodată cum îl pot ajuta subalternii săi să avanseze în carieră, ci caută în schimb să-i ajute pe aceştia să-şi atingă potenţialul maxim ca fiinţe umane şi ca membri productivi ai societăţii.

Păstorul blând şi smerit nu întreabă cum poate echipa sa, diaconii şi membrii săi, să-l ajute în a-şi împlini propriile ambiţii. Mai degrabă, el se întreabă pe sine însuşi ce poate el face spre a-i aduce pe ei la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. Politicianul blând şi smerit nu se întreabă ce pot face oamenii pentru a-i înscrie numele în istorie. El caută în schimb modalităţi de a binecuvânta pe cel din urmă dintre alegătorii săi.

 

v

 

Era o cetate, o cetate veche şi barbară, care avea nevoie de un nou împărat. I‑au chemat pe patru din locuitorii de frunte şi le-au spus fiecăruia, “Vă oferim oportunitatea de a fi împărat al cetăţii.”

Fiecăruia în parte, la rândul său, i s-a pus în faţă pe o masă cheia cetăţii.

Cel dintâi era un viteaz, un luptător brav şi curajos, ale cărui fapte de arme i‑au adus mare faimă. I-au spus, “Pune-ţi amândouă mâinile cu palma în jos pe masă.” Iar cheia cetăţii era între ele.

“Dacă doreşti cu tot dinadinsul să fii împărat, vei fi gata să-ţi pierzi o mână.”

De fiecare parte a mesei stătea câte un bărbat cu o secure. “Dacă doreşti cheia cetăţii o poţi lua, “ ziceau oamenii către el. “O poţi lua doar cu o mână, iar cealaltă îţi va fi tăiată. Ia-o cu dreapta, cheia va fi a ta, vei fi împărat, însă rămâi fără mâna stângă.”

Viteazul luptător dorea mai presus de orice să devină rege. Aşa că gândea în sine însuşi, Mâna mea dreaptă este mâna cu care ţin sabia; nu pot s-o pierd. Ea este sursa tăriei şi puterii mele. Decizând să renunţe la mâna stângă a luat cheia cu dreapta. Barbarii i-au retezat cu cruzime mâna stângă şi l-au aruncat afară din cetate. “Eşti un gunoi, nu eşti vrednic să fii împăratul nostru!”

Al doilea era un filozof. Fără să ştie soarta celui dintâi, se lupta şi el cu aceeaşi alegere. La rândul său, i s-a spus, “Alege una sau alta.” El s-a gândit, Eu scriu cu stânga, şi tăria vieţii mele stă în creativitate. De aceea voi lua cheia cu stânga şi voi renunţa la mâna mea dreaptă. Cetăţeni cruzi ai cetăţii i-au amputat mâna dreaptă şi l‑au dat afară din cetate. “Nu eşti vrednic să ne fii împărat.”

Al treilea bărbat era cel mai bogat comerciant din cetate. Nu ştia ce se întâmplase primilor doi. Tot ce vedea în faţa ochilor săi era o cheie de aur şi toate bogăţiile şi puterea pe care o putea avea posesorul ei. Lăcomia îl rodea, şi fără să se gândească mult a apucat cheia cu amândouă mâinile. Şi, rămânând fără amândouă mâinile, a fost aruncat afară din cetate.

Al patrulea era un fermier. Când a avut cheia între mâinile întinse i s-a pus şi lui în faţă aceeaşi alegere. Repede şi-a tras ambele mâini înapoi. Apoi le-a explicat, “Mâinile mele sunt singurele mijloace pe care le am pentru a sluji în această lume dificilă. Nu vreau să-mi sacrific abilitatea mea de a produce pentru hrana oamenilor, doar de dragul puterii.” Pe loc toţi cetăţenii cetăţii s-au aruncat la pământ înaintea lui şi l-au încoronat ca împărat, spunând, “Doar acela care dispreţuieşte puterea este vrednic să o aibă.”

v

 

LIDERI FĂRĂ BLÂNDEŢE

Conducătorii care nu au blândeţea imprimată adânc în caracterul lor ajung să fie corupţi într-un fel sau altul. Conducătorii fără blândeţe pot fi incluşi în trei categorii.

 

Categoria 1: Împăratul distant

Împăratul Ahaşveroş era inaccesibil, infailibil şi considera că nu putea să greşească. În Cartea Estera găsim că oricine îndrăznea să intre la împărat fără a fi poftit murea, dacă împăratul nu-i întindea sceptrul. Această regulă era valabilă şi pentru soţia împăratului. Acest împărat putea să împrăştie în jurul său moartea, fără ca el să se mişte măcar. Tatăl sau soţul căruia îi lipseşte blândeţea este ca un munte îngheţat, nemişcat, distant şi tăcut. De teama respingerii, el se retrage într-o carapace de protecţie, şi oricine care se apropie neinvitat s-ar putea să moară.

Liderul blând coboară în jos sceptrul şi se lasă a fi abordat. Liderul blând le permite altora accesul în prezenţa sa, fără să-i condamne la moartea prin separare şi izolare.

Categoria 2: Bărbatul-macho

Acest tip de individ, peste măsură de insistent, sau de dominant, este sub ameninţarea propriei sale slăbiciuni şi nedesăvârşiri. Temător că nu este destul de bărbat, el îşi sărbătoreşte mereu şi mereu bărbăţia, încercând în mod constant să-şi întărească legăturile fragile cu masculinitatea, în acest fel amintindu-şi sie însuşi, “Sunt bărbat. Sunt bărbat. Sunt bărbat.” În mod destul de ironic, de multe ori între bărbatul-macho şi homosexualul efeminat există doar o membrană nu mai groasă ca o foiţă de ceapă.

Categoria 3: Martirul-care-suferă

Acest lider, obosit şi aproape de a se da bătut, a plătit cu preţul familiei sale calitatea de conducător. Când i se pune la îndoială autoritatea sau deciziile, el începe să arate cât de afectat sau de rănit este. Nefiind dominator, ci manipulator, nu este nici o îndoială că şi el şi-a pierdut calitatea de om smerit şi blând.

Mulţi încă îl încurcă pe “martirul-care-suferă” cu omul smerit şi blând. În realitate, acesta este un falimentar. S-a retras îndărătul unui zid de bunăvoinţă rănită. Martirul-care-suferă este atât de neprihănit şi atât de sus în comparaţie cu alţii, încât nici nu le poate explica acestora durerea şi suferinţa lui. El este lider, dar este este laş şi nedrept. Mai mult decât atât, martirul-care-suferă a pierdut un element cheie al vieţii şi conducerii mature şi echilibrate. El şi-a pierdut simţul umorului.

Simţul umorului nu este abilitatea de a detecta ce este distractiv. Simţul umo­rului este abilitatea de a râde de tine însuţi. Dacă altul alunecă pe o coajă de banană şi tu râzi, asta n-are mult de a face cu umorul tău. Dacă tu aluneci pe o coajă de banană şi râzi, atunci ai simţul umorului. Un lider blând şi smerit este acela care râde când îşi dă cu fundul de pământ. Martirul-care-suferă nu vede nimic distractiv în situaţia sa mizerabilă. Un lider caracterizat de blândeţe şi bunătate primeşte atât critica cât şi complimentele cu umor, şi deci cu echilibru.

 

BLÂNDEŢEA ŞI RĂZVRĂTIREA

Sătui de conducerea fratelui lor Moise, Maria [în fapt, numele ei este Miriam] şi Aaron au început să gândească fireşte, nu duhovniceşte. Cu siguranţă că Moise nu era mai grozav în faţa lui Dumnezeu. Şi ei erau tot aşa de maturi ca şi el. De fapt, în timp ce el a fugit în Madian, ei rămăseseră în Egipt. Dacă nu la altceva, ei îl depăşeau pe Moise la capitolul suferinţă. Apoi mai era chestiunea cu femeia străină. Soţia păgână a lui Moise îi scotea din sărite.

Aaron era profet. Cât despre Maria, trebuia dată ea la o parte doar pentru că era femeie? Dumnezeu nu putea fi aşa de nedrept. Ei nu se plângeau de Dumnezeu, ci de Moise. Ei erau tot aşa de buni ca Moise, şi doreau să aibă partea lor la putere. Până la urmă, în Numeri 12, vedem cum răzvrătirea lor interioară a izbucnit. Compa­rându‑şi lucrarea şi spiritualitatea cu a lui, Aaron şi Maria au pretins cel puţin parţial o parte din conducere.

 

Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.

—NUMERI 12:3

 

Din cauza blândeţei sale, Moise n-a luptat nici măcar odată pentru a ţine de putere. El a lăsat asta în mâna lui Dumnezeu. Nu Moise a vorbit pentru Moise—Dumnezeu a vorbit pentru Moise.

 

Deodată, Domnul a zis lui Moise, lui Aaron şi Mariei: „Duceţi-vă, câteşi trei la cortul întâlnirii.” Şi s-au dus câteşi trei. Domnul S-a coborât în stâlpul de nor, şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat. Norul s-a depărtat de pe cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră. Atunci Aaron a zis lui Moise: „Ah, domnul meu, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi, şi de care ne-am făcut vinovaţi!” Să nu fie Maria ca un copil născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă când iese din pântecele mamei lui!” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!”

—NUMERI 12:4-13

 

Prima dată când îl vedem pe Moise vorbind în întreg acest pasaj este când mijloceşte pentru vindecarea surorii sale Maria. Moise nu s-a repezit să-şi apere propria lucrare, nici nu s-a luptat să nu scape din mână frânele autorităţii. El zicea, “Dumnezeu mi-a dat lucrarea asta. Dacă Dumnezeu doreşte s-o am, e treaba Lui. Dacă nu mai doreşte s-o fac, şi asta-i tot treaba Lui.” Acesta este spiritul blândeţei.

Cuvântul evreiesc pentru blând mai are şi un înţeles alternativ foarte intrigant, anume “dezinteresat.” Să citim Numeri 12:3 în felul acesta:

 

Moise însă era un om foarte dezinteresat, mai dezinteresat decât orice om de pe faţa pământului.

 

Moise a spus, “Eu nu am interese personale în lucrarea asta. Este lucrarea Domnului, iar acesta este poporul Domnului. Este cortul Domnului, puterea Domnu­lui, şi slava Domnului. Este naţiunea lui Dumnezeu şi afacerea lui Dumnezeu. N-am interese personale aici. Dumnezeu poate face cum voieşte.”

Aaron şi Maria, în comentariile lor, arată că pofteau după autoritate şi putere. Moise era chiar dispus, dacă Dumnezeu voia să-i ia mantia de conducător şi să aleagă pe altul, să accepte asta.

Soţului arogant şi egoist care pretinde să fie “capul familiei,” Dumnezeu îi spune, “Învaţă blândeţea şi smerenia lui Moise.” În calitate de conducător de naţiune numit de Dumnezeu, Moise a fost interesat ca şi cel din urmă prunc să treacă în siguranţă de cealaltă parte a Mării Roşii. Era preocupat până la extrem că fiecare din popor să trăiască în sfinţenia lui Dumnezeu. În legătură cu cine va fi şef, Moise n‑avea nici cel mai mic interes.

Păstorul care lasă să se înţeleagă de la amvon în mod constant, “Eu sunt şeful, eu sunt şeful,” n-a înţeles rolul de slujitor al păstorului. Păstorul-slujitor spune oame­ni­lor săi, “Ce doresc eu pentru voi este ceea ce doreşte Dumnezeu pentru voi. Singurul scop pentru care sunt în această lucrare este ca voi să cunoaşteţi tot ce are Dumnezeu pentru voi.”

Cauza majoră a grevelor care aduc după ele falimentul în diverse activităţi indus­tri­ale este o lipsă de blândeţe a liderilor. Directorul care transmite masei munci­torilor un mesaj de forma, “Împliniţi-mi visele! Munciţi mai mult. Faceţi-mă mai bogat,” caută cu lumânarea necazul. Lipsa de caracter, lipsa blândeţei în conducere, poate pune pe genunchi o întreagă industrie. Liderul-slujitor, liderul blând, are carac­terul unui conducător de succes.

 

CARACTERUL UNUI CONDUCĂTOR BLÂND

Întâi de toate, realizările lui pot fi mari, însă ele apar ca şi când n-ar fi doar ale sale. În al doilea rând, influenţa sa transformatoare ar putea atinge pe mulţi, însă acei atinşi în acest mod nu învaţă să depindă de el. În al treilea rând, subordonaţii îi admiră mult virtuţile, dar sunt liberi să-şi încerce propriile puteri fără să se teamă de dominaţia lui. În al patrulea rând, liderului blând nu-i este teamă de responsabilitatea conducerii, însă nu autoritatea îi dictează să fie cine este. Mai degrabă blândeţea lui face ca el să-şi exercite autoritatea spre binele celor pe care-i slujeşte.

Apostolii au întrebat, “Doamne, cine va fi cel mai mare în Împărăţia Ta?” În loc de răspuns, Isus a luat un lighean cu apă, s-a încins cu un ştergar şi a început să le spele picioarele. Mai târziu, când puterea Romei păgâne a slobozit holocaustul împotriva urmaşilor lui Hristos, amintirea stăruitoare a unui Dumnezeu-om dispus să le spele picioarele le-a dat putere să răstoarne un imperiu fără ca măcar să tragă sabia.


CAPITOLUL 8

BLÂNDEŢEA: CARACTER ŞI PUTERE

 

[i] “Al doilea discurs inaugural al lui Abraham Lincoln, Sâmbătă, 4 Martie 1865,” Proiectul Avalon al Şcolii de Drept Yale. Luat de pe Internet la 22 iunie 2003, de la adresa http://www.yale.edu/lawweb/avalon/presiden/inaug/lincoln2.htm

[ii] Alan Jay Lerner şi Frederick Loewe, Camelot (New York: Randim House, 1961).