Posts Tagged ‘poezie’

image

Astăzi, 15 ianuarie 2016, se împlinesc 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Tot astăzi, deloc întâmplător, este și Ziua Culturii Naţionale.
Mi-a plăcut o imagine a poetului descrisă de doamna Ioana Pârvulescu în Cartea întrebărilor. Într-un capitol despre Vlahuță, aduce în discuție și felul în care acesta îl privea pe Eminescu. Părerea se pare ca era împărtășită de cam toți tinerii intelectuali din generația respectivă.

Vlahuță, în gimnaziu, citindu-i poeziile și nuvela Sărmanul Dionis, îl admira deja pe Eminescu până la idolatrie. Își construise mental un portret romantic al autorului iubit după chipul și asemănarea lui Dionis: tânăr, subțire,  înalt, palid, cu plete ondulate, „mergând ca un somnambul, parcă-ar pluti”. Venit la București, unde începe Facultatea de Drept și, ca mulți literați din epocă, n-o termină, Vlahuță caută, timp de trei ani, să-și întâlnească idolul, după portretul-robot al imaginației.
Într-o zi, întorcandu-se cu câțiva prieteni de la Universitate, aude pe unul, în dosul Pasajului Român azi dispărut (care lega, prin celebrele lui trepte, Calea Victoriei de Câmpineanu), „Uite, Eminescu!”. Și povestește Vlahuță: „Toți ne oprim să-l vedem. Un domn în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii…îl văd suindu-se-n tramvai”. Un om ca oricare altul, un burghez, ce mai! Care n-are plete și comite gestul prozaic de a se sui în tramvai, în loc să-și încalece Pegasul.
Ce m-a interesat din această poveste este însă aura pe care Eminescu o avea deja în rândurile studenților,  între care și Vlahuță.

Nunta Frasinei. (parodie)

Posted: 21/04/2009 in Fără categorie
Etichete:, , , , , ,

Nunta Frasinei

(parodie dupa Nunta Zamfirei de George Cosbuc.)

nunta-frasinei

E lung pamântul, ba e lat,
Dar ca Dancila de sarac
Nici un tigan pe lume nu-i
Si-avea o fata, – fata lui –
Sparietoare ‘n grâu s’o pui
La secerat.


Si ca n’a fost petita des
E lucru tare cu ‘nteles
Dar din tiganii cu caldare,
Câti au trecut pe-a lor carare,
De buna seama pe-ori si care
L-ar fi ales.

Dar unul totusi a venit
Când nimeni n’ar mai fi gândit,
Cioroiu cu plete si barbos,
Ea l-a ‘ndragit pâna la os
Ca doara tocmai Cârtabos
I-a fost menit.

Si s’a pornit apoi cuvânt
Printre tigani si Doamne Sfânt,
La caldarari, la vrajitori,
Caramidari, potcovitori,
A mers cuvântul mai cu spor
Decât un vânt. (mai mult…)

zi-de-zi-e-primavara

Cand esti indragostit, totul ti se pare o primavara. Dogoarea si fierbinteala verii te imbie. Toamna tarziu, soarele iti zambeste prin furtuna dezlantuita, iar dincolo de raceala din timpul iernii, ai parte de ardoarea faptului ca nu esti singur.

De fapt, nu exista anotimpuri pentru cei ce se iubesc. Exista doar un anotimp: Primavara. De ce? Pentru ca primavara totul prinde viata. La fel, atunci cand (mai mult…)

dragoste-sfanta

 Biblia este inspirata si inspira. Cand vorbesc despre asta, inteleg ca este vorba de acea influenta supranaturala a Duhului Sfant asupra scriitorilor ei.  Influenta aceasta a determinat ca ceea ce ei au consemnat, au scris, sa fie cu adevarat o inregistrare exacta a cuvintelor pe care, realmente le afirma Dumnezeu. Astfel, suntem convinsi ca atunci cand citim aceste scrieri, citim de fapt cuvintele lui Dumnezeu , caci oamenii aceia,  „au vorbit, manati de Duhul Sfant”. Marturia unanima a acestora este ca scrierile lor au originat de la Dumnezeu care a ales aceasta cale de inregistrare, de consemnare a dragostei Lui.

Ce este interesant, mai interesant decat in cazul oricarei alte carti, este ca aceasta te citeste, iar nu tu pe ea.

Intr-un mod mai plastic ai putea spune ca dragostea dintre acestia si Dumnezeu era de asa natura, asa de profunda, incat inima le dadea ghes din partea Sa, intocmai pentru a consemna dragostea. In a-L consemna, de fapt,  chiar pe El, Dragostea.  Dragostea i-a iradiat, i-a umplut, i-a directionat, materializandu-se splendid in aceasta Carte a Iubirii. Nu e de mirare ca atunci cand o citesti, inima ti se umple de El, de iubirea Sa, o iubire cu valente vesnice. Astel, ea devine o carte inspirata care inspira, transforma, ilumineaza, coloreaza vieti si suflete.

In ce ma priveste, alaturi de dragostea Sa, ce a desavarsit, ce a colorat viata mea, este dragostea pentru Laura, o dragoste sapata in inima mea,  o dragoste, la fel, supranaturala, inspirata, divina, care inspira.

Ma inspira pentru ca este unica prin dragostea Lui,  pentru ca o farama din El si-a facut loc in sufletul ei, pentru ca ceea ce imi daruieste este mai mult decat ar putea vreodata darui omul, pentru ca frumusetea, gingasia, blandetea, farmecul ei m-a cucerit, pentru ca avantul, forta, entuziasmul iubirii ce o caracterizeaza se reinnoieste din zi in zi, transformandu-ma, motivandu-ma, inaltandu-ma. Ea este dragoste din dragostea Lui, inspirata, care ma inspira.

 

Iubita mea,  

 

Te iubesc…

 

Când privirea-mi te-ntâlnește

Și chiar fără să clipesc,

Îmbătat aș vrea întruna,

Să îți spun că… te iubesc.

 

Chiar și-n zările albastre

De aș fi un sol ceresc,

Aș trimite o solie,

Să îți spun că…te iubesc.

 

Și atunci când depărtarea

Se preface-n fapt firesc.

Eu prin preajmă sunt de-a pururi

Să îți spun că…te iubesc.

 

Nu uita că pentru mine,

Ești viata ce-o trăiesc,

Și cuvintele-s infime,

Însă-ți spun că…te iubesc.

 

“Te iubesc cu o iubire veșnică…”

                           (Ieremia 31:3)


Ca un spectator, contemplu zenitul,
Absorbit in faptul zilei prin culise.
Potop de culori imi scalda privitul,
Si vad pe Dumnezeu…

Ma-ncanta lumina si piscul de munte,
Fara pretentii, coplesit, ma avant.
Spre bolta curata ia fiinta o punte,
Si vad pe Dumnezeu…

Sunt calator spre revarsatul de zori,
Ma scald si ma las insotit de senin.
Aspir si razbat spre-un dincolo de nori,
Si vad pe Dumnezeu…

Martor, imi spun, si-s redus la tacere,
De viata, de clipa, de caldura din soare.
Fericit, ma retrag, imbatat de uimire ,
Si vad pe Dumnezeu…

Marius Zarnescu. 10 iulie 2007

Cuvinte pline de farmec în slujba Cuvântului.

“Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: ‚Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!’ Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!”Psalmul 45:1

Prin ce cuvinte zugrăvi-vom noi Cuvântul,
Când mii de slove n-au permis aievea ?
Şi mii de inşi a mistuit mormântul,
Şi n-au răzbit, căci graiul li se-mpotrivea.

Cât de senină ni se-mpune oare limba,
S-agăţăm o fraza stăvezie de o Stea ?
Şi cuvintele-nţelpte chipul I-ar schimba
Şi n-ar putea cuprinde-n act Divinitatea.

Cum am sili ‘ntr-o spusă pe Preasfântul ?
Căci în anale-n pas domol de-am măsura,
Şi-n pisc ales de-nterogăm ascetul,
Şi nici atunci nu s-ar cădea a-L contura.

Pretinzi să-încerci a-L defini vreodată?
Iar în căuşul palmei tale, taina Lui?

Poţi doar aduce-o laudă ‘naripată…
Cuvinte pline de farmec în slujba Cuvântului.

Marius – 20.09.2007 –