Familia, sistem interacţional.

Abordarea sistemică se bazează pe conceptul că familia este un sistem de personalităţi care se interacţionează, descoperind relaţiile de interdependenţă dintre atitudinile şi comportamentele celor ce constituie grupul familial, modul concret şi personal în care-şi îndeplinesc rolurile, precum şi autopercepţia rolului
• marital
• parental
• filial se supun principiului – homeostaziei
– homeodinamiei.
Interacţiunea dintre soţi care se formează în cadrul căsătoriei oferă posibilitatea satisfacerii necesităţilor Eului de a realiza satisfacţie emoţională din acordarea+primirea de sens şi importanţă în relaţia cu o altă persoană.
Relaţiile sociale, în general, au darul de a satisface, relativ corespunzător nevoile Eului, dar rolul familiei este de neschimbat. Schimbul afectiv, permanent, nu se poate realiza plenar decât în familie între soţ+soţie şi părinţi+copii.
Multe teorii au apărut în favoarea tezei ce prevede dispariţia familiei, dar necesităţile, nevoile Eului ce se cer satisfăcute combat prin simpla lor existenţă aceste teorii. În acest sens s-au reliefat două elemente semnificative pentru importanţa satisfacerii necesităţilor Eului:
1. Creşterea continuă a populaţiei adulte căsătorite
2. Descreşterea ratei divorţurilor.
Motivaţiile pentru căsătorie şi pentru a avea copii sunt în continuare deosebit de puternice, chiar şi în cazul celor divorţaţi care recurg în majoritatea cazurilor la recăsătorire. Divorţaţi „puri” nu există decât în foarte puţine cazuri, oficial sau neoficial majoritatea bărbaţilor şi femeilor trăiesc în cuplu. Prin aceasta se dovedeşte că nu instituţia căsătoriei ca atare deluzionează ci, mai curând, un partener care nu corespunde satisfacerii necesităţilor personale.

Factorii de atracţie care acţionează în direcţia vieţii de cuplu sunt:
• stima şi afecţiunea reciprocă
• dorinţa soţilor de a duce o viaţă comună
• existenţa unei locuinţe proprii
• potrivirea intimă
• nivelul – instruirii
– venitului
– ocupaţiei.

Mai există şi o altă categorie de factori care se opun desfacerii cuplului:
1. existenţa copiilor
2. sentimentul de respect faţă de contractul încheiat
3. afilierea la acelaşi grup de relaţii(rude, prieteni) care se opun.

Un rol deosebit de important în cadrul sistemului interacţional care este familia îl are cunoaşterea. În acţiunea de cunoaştere reciprocă cei doi se evaluează unul pe celălalt şi, în baza acestei evaluări are loc evoluţia relaţiei maritale printr-o succesiune permanentă de feed-back-uri corectoare şi adaptative.
Din această perspectivă de cunoaştere interacţională în cuplu un rol aparte îl are ansamblu de trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relaţiile de cooperare cu alţii şi în primul rând, cu propria familie.
În acest sens, se poate aprecia că respectul pentru identitatea proprie trebuie să ducă la respect pentru identitatea şi nevoile partenerului şi ale celorlalţi.
Acest respect pentru sine trebuie să se constituie într-o frână a pornirilor cu caracter destructiv sau a impulsurilor nepermise. O identitate frumos şi bine conturată favorizează o interacţiune sănătoasă în cuplu, contribuind la rezolvarea situaţiilor de criză ce apar în cadrul relaţiilor interumane în general, şi a celor de familie în special.
Pe această idee s-a dezvoltat teoria dinamică asupra cuplului conjugal. Iată ce susţine, în mare, această teorie: încă de la constituire există în cuplu într-o anumită măsură potenţe conflictuale. Acesta necesită în mod obligatoriu modificări fără de care cuplul nu poate fi menţinut. Se are în vedere faptul că în societatea modernă, în care alegerea partenerului este relativ liberă, fiecare din cei doi îşi bazează selecţia pe anticiparea că celălalt este cel mai indicat să-i satisfacă o serie de necesităţi, este cel mai potrivit pentru sine.
Acest lucru se întâmplă cu ambii parteneri, fiecare îl alege pe celălalt pentru sine, în speranţa că-l va păstra o viaţă întreagă. Ulterior însă, în cadrul vieţii în doi, fiecare aşteaptă ca celălalt să-l satisfacă pe el, fără să înţeleagă că şi el trebuie să dea, în aceiaşi măsură un răspuns la anumite aşteptări.
Aşteptările partenerilor în cuplu sunt convergente
divergente, când speranţele fiecăruia investite în celălalt pentru sine pot să nu corespundă cu ceea ce este în fond acesta.
De aici rezultă sursa neânţelegerilor, mai ales când partenerii nu se pot adapta la viaţa în comun.
Menţinerea relaţiilor maritale normale este primordial condiţionată de capacitatea partenerilor de a trece de la orientarea spre sine la mutualitate, la orientarea spre interesele grupului familial. În cadrul aceleiaşi teorii se cuvine a se aduce în discuţie rolul modificărilor ce apar în interiorul diadei în relaţiile dintre soţi odată cu apariţia primului copil. Apariţia copilului, trecerea acestuia de la o vârstă la alta, apariţia altor copii, fluctuaţii materiale sau ocupaţionale, duc la dificultăţi în adaptarea reciprocă a soţilor, datorată necesităţii modificării modelelor de comportament ale ambilor soţi aflaţi într-o nouă situaţie interpersonală tatăl-mama.
Tot privit din perspectivă interacţională s-a demonstrat existenţa unor corelaţii între personalătăţile diferite ale soţilor şi caracteristicile căsătoriei. Modul în care are loc interacţionarea dă naştere tipologiei marietale. Vom trece în revistă cele mai cunoscute dintre ele.
Între primele apărute, în 1947, este tipologia lui Kunkel care este bazată pe conduita interacţională a partenerilor.

1. Tipul căsniciei furtunoase.
Ritmul în care are loc acomodarea celor doi în acest tip de căsătorie a fost caracterizat ca „spasmodic”. De ce? Pentru că alternează fazele de camaraderie, afecţiune, contopire cu cele de împietrire şi gol. Aceste crize pot fi de lungă durată, întinzându-se uneori de-a lungul câtorva ani. În acest tip de căsătorie frustrările se resimt mult mai puternic decât cedările. Partenerii dau dovadă de rigiditate în procesul de adaptare, pur şi simplu, nu se pot „mula” unul pe celălalt.
Ceea ce le lipseşte acestor cupluri este curajul şi forţa unei revoluţii interioare care să schimbe cursul căsniciei, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. De regulă, aceste tipuri de căsnicii nu se destramă. Ele îşi consumă viaţa de cuplu prin oscilaţii afective cu mare consum tensional.

2. Tipul căsniciei molatice.
După autor, această căsătorie se bazează pe menţinerea reciprocă de egoisme, prin investirea doar a laturii comode, liniştite, plate, lipsite de vlagă şi fără efortul neliniştitor şi emoţional al simţirii celuilalt. Unitatea cuplului este o iluzie, aceasta nefiind o căsnicie, ci o pseudocăsnicie, bazată pe supraaprecieri şi cedări menite să evite criza Eului. Practic, însă, distanţa afectiv-cognitivă dintre cei doi se menţine.
Fiecare partener „trece astfel greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”.

3. Tipul căsniciei dure.
Acest tip de căsătorie reuneşte două caractere împietrite, cu un comportament relaţional rigid. Comunicarea este redusă, cei doi parteneri suspectându-se reciproc, menţin distanţa dintre ei percepându-se şi valorizându-se ca posibili agresori la integritatea celuilalt. La o primă privire acest comportament lasă impresia de putere, dar în realitate este vorba de fragilitate interioară, frica de angajare în parteneriat cu riscul unei modificări a propriei personalităţi. Partenerii care se antrenează în tipul acesta de relaţie maritală au o conduită relaţională rezervată. De regulă, sunt împotriva duioşiei, şi intimităţii, mângâierile le apar ca ceva copilăresc, nu se potrivesc cu „statura” unui adult, orice încercare de a se deschide şi apropia sufleteşte de celălalt este privită ca o ofensă sau un pericol. Cei doi se cunosc puţin; gândurile sentimentele, visurile le ţin doar pentru sine.
Nimic nu se dezvăluie, nimic nu se împarte!
Gradul scăzut al comunicării conduce, de regulă, la criză, iar căsnicia devine o arenă a răzbunărilor reciproce ce se repetă permanent.
Meritul tipologiei stabilite de Kunkel este că a deschis dinamica acomodării şi asimilării în cuplu conjugal, pericolele cu care se confruntă cuplul, precum şi disfuncţionalităţile ce generează aceste pericole.
O tipologie mai completă, care descrie cinci moduri de acomodare (cinci concepţii asupra căsătoriei) este cea a lui Cuber.

1. Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele.
Conflictele sunt dese, „la ordinea zilei”, aproape niciodată ascunse copiilor, însă, faţă de prieteni, vecini, rude aproape de loc exteriorizate. Cuplurile de genul acesta nu prea se destramă: vine criza, trece criza! Totul reintră în normal ca şi cum nimic nu ar fi fost. Acesta este de fapt modul de existenţă al însăşi căsniciei, o modalitate uşoară de a scăpa de analize, cauze, explicaţii: criza rezolvă totul prin conflictul în sine!

Unii psihiatrii de vocaţie psihanalistă merg cu explicaţiile mult mai adânc ajungând la concluzia că un astfel de comportament se justifică prin „nevoia” profundă a soţilor de a lupta unul cu altul, acesta fiind de fapt adevăratul liant al căsniciei: nevoia de luptă şi satisfacerea ei. Oricum, un lucru este sigur: siguranţa cu care sunt mânuite conflictele (tensiunile devenite conflicte) precum şi permanentul joc al disimulărilor (care au voie să ştie şi care nu au voie nici să bănuiască) îi dau, paradoxal, acestui tip de căsnicie o existenţă îndelungată.

2. Tipul căsniciei devitalizate.
Problema descrisă aici este cea a discrepanţei dintre primii ani de căsnicie şi ceea ce urmează. Caracteristic acestor căsnicii este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se uzează treptat. Cei doi stau puţin timp împreună (nu mai simt nevoia de a fi alături), intimitatea este puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile o pornesc pe drumuri separate. Singurul interes comun: creşterea copiilor. Ar mai fi un interes comun, dar de mai mică intensitate: pentru evoluţia profesională a celuilalt (legată intim de „imaginea publică” oferită de cuplu!).
Dimensiunea emoţională se diminuiază până la dispariţie, iar căsnicia este un „vid dureros”. Tensiunile nu se văd, dar există, sunt latente dar bine ţinute în frâu din cauza copiilor. Atmosfera de indiferenţă îi satisface însă pe ambii parteneri care nu doresc să se despartă şi, de aceea, ajung să o prefere unei despărţiri. Confortul deprinderii de a fi împreună, de a profita de acel „acasă” îi face să evite cu grijă conflictele. Ştiu că „ceva” major nu merge, dar, văd limpede, că se poate şi aşa.

3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare).
Puncte comune cu tipul descris mai sus sunt multe, dar deosebirea esenţială este că această căsătorie aşa a fost de la început. Aceste căsnicii nu au ca bază sentimentul, vibraţia, ci confortul bun-înţeles de amândoi încă din faza de asociere ca fundament al căsătoriei.
Angajarea se face, deci, deliberat, intenţionat, cei doi aşa zis „parteneri” având interese opuse, dar se susţin reciproc: bărbatul profesional, femeia casnic. Nu au nevoie de complicaţii sentimentale penrtu a trăi alături fiecare în felul lui propriu: se susţin unul pe celălalt „la rece”. Independenţa personală este factorul cel mai important şi păzit cu străşnicie: nici unul din soţi, atâta timp cât păstrează înţelegerea şi respectă regulile jocului, nu este un inconvenient pentru celălalt.

4. Tipul căsniciei vitale.
Citind descrierea unui asemenea tip de căsnicie, nu se poate să nu exclami:”Asta, da!” Relaţia dintre cei doi este o relaţie de empatie autentică, esenţială pentru viaţa lor. Satisfacţia în cămin este dată de prezenţa celuilalt. Faptul de a fi împreună, de a simţi împreună, de a regăsi o nouă bucurie în tot ce se face pentru casă şi în casă este esenţa vitală. Tot ceea ce face unul fără celălalt este doar o obligaţie. Sensul vieţii celor doi nu este unul alături de altul, nu este unul pentru altul, ci unul prin altul. Aceasta este dimensiunea dominantă! Şi nici nu-şi pierd propria identitate. Ştiu să facă faţă unui conflict, unei competiţii şi nu lasă nici un dezacord nerezolvat total.
Un conflict apărut este în aşa manieră rezolvat încât sunt şanse minime să mai reapară. Conflictul este un accident şi nu o regulă, un „modus vivendi” al căsniciei.

5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală.
Este o altă variantă a „căsniciei vitale” mai solidă. Cei doi sunt în acelaşi timp „soţi, prieteni şi pareteneri”. Am putea spune că acesta este punctul culminant la care poate ajunge „căsnicia vitală” după un număr considerabil de ani. Zonele de tensiune practic nu au mai apărut de mult în viaţa lor, deci practic nu mai există, iar diferenţele de opinie nu se rezolvă după principiul „cine are dreptate” ci în aşa fel ca să nu le afecteze deloc relaţia. Dreptatea unuia sau a celuilalt este un fapt minor faţă de sentimentul de unitate.
De menţionat este faptul că aceste cinci stiluri de viaţă familială, deşi au o stabilitate în timp, pot suferi modificări, un cuplu putând să-şi modifice stilul marital de mai multe ori pe parcursul unei căsnicii. Tipologia maritală defineşte în primul rând relaţia şi nu individul (şi personalitatea sa); acelaşi individ poate să se manifeste într-o relaţie ca fiind vitală, iar în alta ca fiind pasiv-cordială.
Tot la fel de posibil este ca o persoană să aibă „acasă” o relaţie pasiv-cordială sau devitalizată, în timp ce extraconjugal întreţine o relaţie vitală. Sau, alţii, nu îşi exprimă „vitalitatea” în cuplu, ci în profesie sau, alţii, în ocupaţii extraprofesionale (hobby-uri).
Infidelitatea conjugală poate apărea în toate tipurile de căsnicii, mai puţin ultima, „căsătoria totală”. Cauzele care o produc sunt, însă, diferite. Astfel, la cei „conflictuali” infidelitatea este o cale de manifestare a atitudinii oscilante faţă de partener, un simbol al resentimentului faţă de acesta.
La „pasivi-cordiali” infidelitatea este tipică, mai ales la bărbatul „în cădere liberă” (vârsta mijlocie).
La „devitalizaţi” şi „vitali” este mai rară.
Sluzki şi Beavin elaborează prin anii 1970 o foarte interesantă tipologie structurată în diade maritale, cuprinzând şapte posibile stiluri de intercomunicare, care dau naştere la patru grade posibile de satisfacţie sau insatisfacţie în cadrul cuplului.

1. Diada bazată pe simetrie stabilă.
Între A. şi B. este o comunicare permanentă care duce la stabilirea unei relaţii simetrice plină de satisfacţii. Cei doi sunt numiţi atât de frumos „gemeni celeşti”.

2. Diada bazată pe complementaritate stabilă.
Comunicările dintre cei doi definesc rolul unuia ca dominant şi a celuilalt ca supus.
Şi aceasta este o relaţie care conferă o satisfacţie maritală stabilă, iar cei doi sunt numiţi „genii colaboratoare”.

3. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre dominare.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale deoarece fiecare din cei doi doreşte să ocupe poziţia dominatoare cu scopul de a-şi impune punctul de vedere, de a direcţiona în sensul dorit viaţa cuplului.
Aşa se face că au loc adevărate „bătălii” pentru stabilirea a ceea ce urmează de făcut.

4. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată pe supunere.
Comunicările dintre A. şi B. sunt conflictuale prin solicitarea unei poziţii de supunere de către fiecare. Fiecare în parte doreşte să lase în seama celuilalt sarcina deciziilor ce privesc cuplul, nevoind să-şi asume răspunderea pentru ambii. Refuzul fiecăruia dintre ei de a-şi asuma conducerea, generează energii negative.
Satisfacţia maritală în astfel de cazuri este instabilă.

5. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare şi simetrie.
Între A. şi B. există comunicări, dar, conflictuale. Unul din soţi solicită poziţia de dominare vis-a-vis de cererea simetrică a celuilalt soţ. De unde rezultă certuri interminabile şi sâcâietoare. Satisfacţia maritală este inexistentă, putându-se vorbi de o insatisfacţie maritală instabilă.

6. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale, fiecare din parteneri dorind o poziţie de supunere simetric cu celălalt partener. Periodic partenerii au menifestări de protest şi respingere a celuilalt deoarece aşteptările unuia în privinţa celuilalt fiind înşelate.
Insatisfacţia marietală este instabilă.

7. Diade fluctuante (fluide).
Comunicările au un caracter flotant şi imprevizibil. Climatul afectiv este de coloratură negativă, supratensional, iar insatisfacţia maritală este stabilă. Viaţa de familie este caracterizată de autori ca „infern în doi”: gelozie, agresivitate, ostilitate, suspiciuni reciproce.
O altă tipologie interesantă este cea a lui Lederer şi Jakson. Această tipologie a fost numită tipologia categoriilor paralele şi cuprinde trei modalităţi interacţionale.

1. Relaţii maritale bazate pe interacomodarea (acomodare reciprocă) în vederea atingerii scopurilor comune. Impasurile şi neânţelegerile sunt minimalizate cât mai mult cu putinţă.

2. Relaţii maritale bazate pe compatibilitate temporară. Ambii soţi acceptă de comun acord scopurile imediate şi mai îndepărtate ce le stau în faţă ca familie.

3. Relaţii maritale vectoriale. Comportamentele ambilor soţi sunt schimbate în sensul sincronizării, a acţiunilor de colaborare.

(material preluat)

Eu m-am născut ca să iubesc!

O întrebare care se pune din ce în ce mai des: Ce s-a întâmplat cu iubirea faţă de aproapele?
Milioane de oameni se simt neajutoraţi, înfricoşaţi şi nenorociţi, neavând unde să se îndrepte pentru a primi ajutor. V-aţi întrebat câţi oameni mănâncă singuri, se plimbă singuri, dorm singuri, vorbesc singuri? V-aţi întrebat câte persoane manifestă o dorinţă activă de a-şi îndrepta atenţia spre cei necăjiţi şi să se comporte cu iubire faţă de aceştia?
Dar, atenţie! Să nu cădeţi în capcana perfidă de a confunda dorinţa pasivă cu cea activă!
Cu durere în suflet, iată ce a mărturisit o femeie:
„Într-o seară, o văduvă care locuia la acelaşi etaj cu mine, a sunat la uşa mea şi mi-a spus că se simţea singură. I-am răspuns politicos, dar fără menajamente, că eram ocupată.
Femeia şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat. Mă simţeam foarte mândră de mine că nu mă lăsam prinsă în capcana de a asculta o persoană plictisitoare. Femeia cu pricina a mai încercat şi la alţi vecini. Am rezistat! (…) În seara următoare m-a sunat o prietenă şi m-a întrebat dacă o cunoşteam pe femeia din clădirea mea care se sinucisese cu o noapte în urmă”. Ce lecţie dură! Cât de confortabilă este indiferenţa şi condamnabilă, dar cu ce repercusiuni asupra celor din jur!
Se ştie că indiferent de vârstă, începând cu copiii şi terminând cu bătrânii, cei privaţi de iubire pot muri. A muri din lipsă de iubire nu este o vorbă în vânt, este o cutremurătoare realitate. O fată de 15 ani, înzestrată cu multe daruri fizice, spirituale, materiale dar lipsită de dragoste, a lăsat următorul bilet înainte de a-şi pune capăt zilelor: „Iubirea înseamnă să nu te simţi singur…”
Cu puţin timp în urmă, comentând pe marginea urii etnice din fosta Iugoslavie, un ziar scria: „Se pare că motto-ul acestui an a fost: „Să urăşti pe aproapele tău”. În timpul conflictelor din Bosnia şi Herţegovina, peste 1 milion de oameni au fost forţaţi să-şi abandoneze locuinţele, iar zeci de mii au fost ucişi. De către cine? De către „vecinii noştri”, oameni pe care noi îi cunoaştem…
„Trăiam împreună în pace”, circa 3.000 de oameni hutu şi tutsi dintr-un sat din Rwanda: „Istoria acestui sat este istoria Rwandei; hutu şi tutsi locuiau împreună, încheiau căsătorii între ei, nu ştiau şi nici nu-i interesa cine era hutu şi cine era tutsi. Apoi, pe neaşteptate, s-a întâmplat ceva… şi au început măcelul”.
La fel în Israel evreii şi arabii, trăiesc împreună, totuşi cât de mult se urăsc unii pe alţii. Pe parcursul acestui secol, au mai existat situaţii asemănătoare în Islanda de Nord, India, Pakistan, Malaysia, Indonezia, S.U.A.(problemele rasiale, practici reconciliabile). Lista cu exemple de ură etnică sau religioasă poate continua şi din nefericire nici ţara noastră nu este exceptată.
Niciodată nu a mai existat în lume atâta lipsă de iubire. Asemenea iubirii şi ura se învaţă şi cu preponderenţă în prezent. Dar ceea ce este şi mai paradoxal şi mai grav este că îndeosebi bisericile sunt cele care nu i-au învăţat pe membrii lor să iubească. Binecunoscutul ziar francez „Le blonde” pune următoarea întrebare: „Cum poate cineva să nu se gândească la faptul că hutu şi tutsi care se războiesc în Burundi şi Rwanda au fost instruiţi de aceiaşi misionari creştini şi au frecventat aceleaşi biserici?” De fapt, este o naţiune 70% catolică.
La începutul acestui secol a început a pătrunde în Europa comunismul şi ateismul. Cu cât bun simţ şi durere un teolog ceh spunea în 1960:”Doar noi, creştini suntem răspunzători de comunism… Amintiţi-vă că aceştia (comuniştii) erau cândva creştini. Dacă nu cred într-un Dumnezeu drept, a cui este vina?”
Să ne gândim la ce au făcut bisericile în timpul primului război mondial. Generalul de brigadă englez Frank Wazier făcea următoarea observaţie la acest război: „Bisericile creştine sunt cei mai pricepuţi stăruitori ai setei de sânge şi am profitat de ele cât am vrut.”
Mai târziu, după cel de-al doilea război mondial imediat Times scria: „În trecut ierarhia catolică din fiecare ţară a susţinut aproape întotdeauna războaiele naţiunii ei, binecuvântând trupele şi rugându-se pentru obţinerea victoriei, în timp ce, de cealaltă parte, un alt grup de episcopi se ruga în public pentru rezultatul opus.”
Totuşi, Isus Hristos a dat dovadă de iubire în toate activităţile Lui, iar apostolul Pavel a scris: „Voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii” (1Tesaloniceni4:9). Creştinii adevăraţi sunt fraţi şi surori în Isus Hristos şi ei nu şi-ar face niciodată, efectiv niciodată, rău unul altuia în mod intenţionat. Pe bună dreptate un ziar indian afirma: „Religia a fost stindardul sub care s-au comis cele mai hidoase crime.”
Există, deci, un motiv bine întemeiat pentru care generaţia noastră se caracterizează printr-un dispreţ crud faţă de alţii. Dumnezeu ne dă răspunsul. Biblia, Cuvântul Său, numeşte timpul în care trăim „zilele din urmă”. Profeţia biblică spune că aceasta este o perioadă în care oamenii nu au o afecţiune naturală.
În ceea ce priveşte aceste „timpuri grele”, cărora cu greu li se poate face faţă, numite în Scriptură şi „sfârşitul veacului”, Isus Hristos a profeţit că „dragostea celor mai mulţi se va răci” (2 Timotei 3:1-5; Matei 24:3,12).
Deci, lipsa de iubire din prezent se numără printre dovezile care atestă că trăim în ultimele zile ale acestei lumi.
Din fericire, mai înseamnă şi faptul, că în curând, această lume de oameni nelegiuiţi va fi înlocuită de o lume nouă în acre va domni iubirea (Matei 24:3-14). Dar noi vom avea parte de privilegiul de a trăi într-o lume în care toţi oamenii se vor iubi unii pe alţii şi vor trăi împreună în pace? Cum îi putem recunoaşte pe aceşti oameni şi să ne putem alătura lor.
Isus Hristos a spus continuatorilor Săi că ei aveau să fie recunoscuţi datorită iubirii care depăşeşte barierele rasiale, naţionale şi de orice altă natură. El a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
Învăţăturile lui Isus Hristos despre iubire au fost susţinute prin propria Sa viaţă, prin exemplul Său personal. Ucenicii au continuat modelul de iubire a lui Isus într-un mod care a stârnit interesul şi admiraţia contemporanilor. Tertulian a scris despre modul de vieţuire al primilor creştini „Priviţi cum se iubesc unii pe alţii şi cum sunt gata să moară unii pentru alţii.” Meditând asupra aceluiaşi subiect, un iniţiat în ştiinţele politice a pus următoarea întrebare: „Şi L-ar putea imagina pe Isus aruncând grenade în duşmanii Săi, folosind o mitralieră, manipulând un aruncător de flăcări, aruncând bombe nucleare sau lansând rachete ucigaşe sau ar mutila mame şi copii?” ABSURD! „Dacă Isus nu a putut face acest lucru, întru-cât nu ar fi fost consecvent cu Sine Însuşi, cum putem face noi acest lucru şi, în acelaşi timp, să-I rămânem fideli?”
Dar Isus merge mai departe şi ne cere să-i iubim pe cei care efectiv ne urăsc, ne fac rău. Faptul de a ne iubi duşmanii este în armonie cu proverbul biblic: „Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea.”
Un astfel de comportament poate va fi refuzat la început, va crea surprindere, mirare dar până la urmă iubirea va învinge şi cei mai aprigi duşmani. Inima le va fi înmuiată de iubirea pe care le-o vom arăta-o necondiţionat. Chiar dacă nu o vor recunoaşte făţiş, inima lor va porni pe făgaşul schimbării şi, de fapt, asta ne este ţinta. Dacă prin iubirea noastră am ajutat ca o inimă de piatră să se transforme într-una de carne, viaţa nu ne-a fost în zadar: am înseninat Faţa Domnului, am şters o lacrimă Mântuitorului, am primit mângâierea Duhului Sfânt şi am dus-o mai departe în lume, din om în om, din inimă în inimă, până la marginile pământului. De ajuns mie!

(material preluat)