Posts Tagged ‘moarte’

Am vizionat în weekend Hacksaw Ridge, un film produs în 2016 de Mel Gibson. Povestea adevarată a lui Desmond T. Doss, un soldat care din motive ce țin de propriile convingeri religioase a refuzat să poarte armă și totuși a primit Medalia de Onoare a Congresului în timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Inițial, armata și camarazii, toți îl vroiau plecat, transferat, închis. I-au încredințat cele mai dificile sarcini, vroiau să-l descurajeze, să-l determine să renunțe. Doreau să-l scoată ca fiind debil mintal. Nu aveau incredere în el și îi luau în râs credințele. Cum ai putea să-ți aperi tovarășii dacă singurele tale „arme” sunt Biblia și credința? Cumva, mai ales în război, eforturile lor sunt de înțeles.

O nebunie! O nebunie pentru că pe front, cum se știe, te duci să-ți distrugi inamicul, nu să-i întorci și celălalt obraz.

Totusi, el s-a aflat în linia întâi.

Fără armă.

Salvând vieți.

Credea că doar Dumnezeu are dreptul de a lua viața cuiva și s-a încăpățânat să își servească țara ca medic, dorind să demonstreze că în mijlocul ororilor războiului poți salva, nu doar ucide.

Și asta a facut. La Hacksaw Ridge, Doss a salvat om dupa om. Mărturisea că s-a rugat tot timpul.

        – Doar mă rugam, „Doamne, ajută-mă să mai salvez unul!”

Și a salvat 75 de oameni.

În 12 ore, pe 5 Mai, 1945. În ziua sa de odihnă.

L-a salvat chiar și pe căpitanul său, Jack Glover, cel care a făcut totul pentru a-l elimina din armată, cel care a afirmat mai apoi că asta a fost „cea mai mare ironie a întregii situații”.

Mă întreb și te întreb: Te mai rogi tu așa? Să mai salvezi unul?

Dumnezeu ia în serios astfel de rugăciuni.

image

image

Salman Rushdie, Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți

image

Milioanele de kilometri parcurși, cărțile și broșurile scrise, licențele și diplomele, botezurile și oamenii botezați, misiunile transculturale, numărul de membri din biserica lor, cresterea rapidă a bisericii precum și a celorlalte 3, 4 în care s-au mai implicat, bisericile construite dar și cele demolate de prigonitori, numărul de urmăritori pe social media, vizualizările mesajelor lor de pe youtube. Chiar familia model pe care o au.
Cu siguranță, gândesc unii slujitori (professionals, după termenul lui Piper) în inima lor,… sunt mari în împărăția lui Dumnezeu. Da. Fără nici o îndoială. Sunt speciali. Deosebiți. Puțini au realizat ce au realizat ei. Puțini au mers pe cărarea asta. Au mâinile pline. Coșul le este plin. Paharul, plin de dă peste. Trebuie să fie vorba de o chemare mai specială, un har mai ascuns, mai unic.
Nu o spun răspicat, dar au grijă să-ți arunce pastilele astea și să-ți sugereze în mii de moduri treaba asta la întâlniri și conferințe. Locul propice unde parcă Hristos dispare, eclipsat fiind de „imperiul spiritual”, clădit de aceștia, în Numele Lui. Iar dacă mai ești și fraged, tinerel, fără vreo fărâmă din „experiența” asta, ești o țintă perfectă.
Nu generalizez. Sunt slujitori cu adevărat mari. La umbra lor nu te usuci. Însă oamenii mari înțeleg că nu este vreun lucru pe care să nu-l fi primit. Înțeleg harul. Și ei, oamenii ăștia mari se smeresc. Se smeresc pentru că au ochii îndreptați spre adevărata răsplătire. Cea care vine din mâna Lui. În ziua aceea. Aceștia detestă răsplata ce și-o pot lua de la oameni, pentru că primind-o, înțeleg că e posibil ca acea comoară de mare preț, ascunsă, hoții o pot fura.
Și nu-i așa? Nu-i evident? El doară cunoaște faptele lor, osteneala lor, răbdarea lor.
Ceilalți însă, până și un pahar cu apa dat unui om însetat îl dau în slow motion, ca să fie observat cum trebuie, de cine trebuie, având grijă să-l insereze bine și în următoarea predicuta.
În The Hiding Place, biografia acestei femei extraordinare, Corrie ten Boom, este menționat un moment sensibil. Tante Jans, mătușii lui Corrie, o femeie foarte activă, implicată, slujind în multe feluri, i se dă vestea că nu mai are mult de trăit.
Toată familia era adunată în jurul ei, iar cumnatul ei, tatăl lui Corrie începe această discuție grea. Redau fragmentul integral:

„Draga mea cumnata ,” a început tata blând,  „este o călătorie plină de bucurie în care pornesc toți copiii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Și, Jans, unii trebuie să se duca la Tatăl lor cu mâinile goale, dar tu vei alerga la El cu mâinile pline!”
„Toate cluburile tale…,” Tante Anna a îndrăznit.
„Scrierile tale…,” a adăugat mama.
„Fondurile pe care le-ai strâns…,” a spus Betsie.
„Discursurile tale…,” am început eu.
Însă cuvintele noastre bine intenționate erau de prisos. În fața noastră fața mândră s-a șifonat; Tante Jans și-a pus mâinile la ochi și a început să plângă. „Goale, goale!” s-a înecat la final cu propriile lacrimi. „Cum am putea aduce noi ceva lui Dumnezeu? Ce mult îi pasă Lui de micile noastre jonglerii și fleacuri?”
Și apoi, în timp ce ascultam fără să credem ce auzeam, și-a coborât mâinile și cu lacrimile ce încă îi curgeau pe față a șoptit,  „Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru că trebuie să venim cu mâinile goale. Îți mulțumesc pentru că Tu ai făcut totul – totul – la Cruce, și că tot ce avem nevoie în viață sau moarte este să avem această siguranță.”
Mama și-a aruncat mâinile în jurul ei și s-au îmbrățișat. Însă eu am stat înrădăcinata în locul meu, știind că tocmai am văzut un mister.*

Într-adevăr, cine ar putea spune că va veni în ziua aceea, înaintea Lui, cu mâinile pline. Că are siguranța că boabe-n spic el are. Că nu va fi numai un pai. Nu. Singura noastră siguranță este Isus. Crucea Sa. În viață sau moarte.
În rest, vom sta cu toții, cu mâinile goale înaintea Sa. Însă El, în harul Său, pe unele le va umple.

*pasaj tradus din The Hiding Place, The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.

image

1. Ebola a fost un rau din Republica Democratica Congo inainte sa fie o napasta. Oamenii care au descoperit-o au considerat ca nu este cinstit sa o numeasca dupa un oras.
2. Indivizii saraci care au parte de servicii medicale precare sufera cel mai mult: daca virusul Ebola ar fi fost numit dupa Tamisa am fi avut un leac deja cu ani in urma.
3. Este mortal insa nu in mod necesar nevindecabil. Intre 30 si 50 la suta din victime isi revin.
4. In mod oficial, pana acum 4.493 de indivizi au murit. Numarul real s-ar putea sa fie in jurul a 12.000.
5. Este foarte trist, insa 6.000 de indivizi mor de malarie la fiecare doua zile si 2.5 de milioane de indivizi mor de SIDA in fiecare an.
6. Este destul de greu de luat, spre deosebire de gripa, raceli sau valicela.
7. Este transmis prin contactul direct cu lichidele trupului unuia care are cu adevarat simptomele.
8. Unii lideri ai Bisericii au spus chiar lucruri care nu ajuta la nimic, spunand faptul ca virusul este judecata lui Dumnezeu pentru homosexualitate.
9. Altii au fost extraordinari, ajutand la educarea credinciosilor cu privire la boala.
10.  Unele din cele mai teribile consecinte s-ar putea sa fie economice pentru ca mediul de afaceri se retrage din Africa de Vest: Banca Mondiala spune ca ar fi vorba de $32.6 miliarde pana la sfarsitul anului 2015.
11. Aste este la scara larga. Indivizii care se bazeaza pe vanatul si vandutul „carnii de vanat” au saracit deja pentru ca este un mod de transmitere a virusului Ebola. (mai mult…)

Europa se transforma intr-un continent straniu. A legiferat uciderea copiilor nenascuti. A abolit pedeapsa cu moartea, fara a lua in seama severitatea crimei, daca ucigasul ucide unul sau, simultan, zeci de oameni, ori daca crima e premeditata, facuta cu cruzime, ori din ura pentru cei ucisi. Unele tari europene au legiferat eutanasia si suicidul asistat, practici care deja rezulta in uciderea intentionata a multor bolnavi si varstnici fara ca autoritatile sa intervina. In ultimii ani se vorbeste tot mai des despre o obligatie a varstnicilor sa accepte eutanasierea voluntara la 75 de ani pentru a nu deveni o povara pentru norocosii lor copii pe care nu i-au avortat si carora le-au permis sa vada lumina zilei.

Si tot in ultimii ani se cere insistent recunoasterea unui nou drept, dreptul la moarte. Dreptul la moarte nu trebuie confundat cu “dreptul” la eutanasiere ori la siucid asistat care, cel putin in teorie, e disponibil in unele tari occidentale doar la cerere si cu acordul expertilor medicali. E vorba de un “drept” la moarte in sine pentru toti cei care o cer cu sau fara motiv. In alte cuvinte, daca cineva cere sa i se ia viata, societatea trebuie sa-i implineasca doleanta si sa-l ucida. Un caz recent care exemplifica acest trend bizar parvine din Belgia, tara mortii care anul trecut a legalizat eutanasierea copiilor. Un detinut belgian, condamnat la inchisoare pe viata pentru omor, a cerut sa i se permita sa fie eutanasiat iar tribunalele belgiene i-au admis cererea. Bizar, nu? Adica, Europa, socotindu-se civilizata, a abolit pedeapsa cu moartea pentru omor, dar permite ucigasului sa fie, intr-un fel, executat la cerere. Astfel de anomalii si aberatii in numele “drepturilor omului” pot apare doar in Europa zilelor noastre, in Europa declinului moral si al confuziei valorice de inceput de Mileniu Trei.

Comentariul de astazi, insa, nu are nimic de a face cu pedepsa cu moartea, ci e desemnat sa informeze privind geneza si evolutia, in gandirea si practica Europei, a unui presupus “drept” la moarte. Anticipam ca e doar o chestiune de timp pina cind Curtea Europeana a Drepturilor Omului va recunoaste acest drept in Convetia Europeana a Drepturilor Omului. Ne asteptam deasemenea ca unele din tarile “progresiste” ale Europei (a se citi Scandinavia ori Beneluxul) sa enunte, in constitutiile lor, un “drept” la moarte iar apoi, prin metode neocoloniale si constrangere economica, sa-l exporte in restul Europei si in tarile sarace. Au facut-o deja privind alte maladii occidentale, printre ele avortul, casatoriile homosexuale, si transgenderismul. De ce nu, deci, si “dreptul” la moarte?

Declaratia Universala a Drepturilor Omului
(mai mult…)

O fetita de 3 anisori a fost sufocata sub greutatea a opt oameni (printre care parintii, bunica, unchiul, matusa si doi veri) in timpul unui ritual de exorcizare. Grupul facea incantatii sub o patura intrun dormitor intunecat, in nordul Penang-ului, Malaezia.
Din pacate, inca un caz public de exorcisti posedati. Va sfatuiesc pe aceia dintre dvs care aveti curiozitati in ceea ce priveste lumea spirituala sa cititi Biblia. Mai precis partea despre exorcistii iudei din Fapte 19.

from my BlackBerry…

Ioan ne spune că atunci când a avut viziunea, erau cer şi pământ, dar nu a văzut nici o mare. Ce înseamnă asta? Are ceva Dumnezeu împotriva mării? Ce se-ntâmplă cu oamenii cărora le place să navigheze?

În zilele lui Ioan, marea era în primul rând o expresie a pericolului. El ne vorbeşte că la un moment dat marea va da înapoi pe morţii din ea. Chiar Ioan fusese exilat pe o insulă, aşa că tot marea îl despărţea de cei pe care îi iubea. În fiecare zi poate că se uita la apă şi-i întrevedea, dincolo de nemărginirea ei, pe cei dragi pentru care ar fi dat orice să-i poată îmbrăţişa şi să discute cu ei plin de dragoste. Ioan era un prizonier al mării.

De aceea, când scrie că nu vor mai exista mări se referă la faptul că vine ziua în care nu vom mai fi despărţiţi şi înstrăinaţi unii de alţii. Vom fi izbăviţi, nu doar de barierele fizice, ci şi de cele spirituale. Nu vor mai fi copii abandonaţi, nu vor mai fi familii destrămate, nici cluburi ale inimilor singuratice.

John Ortberg, Toţi oamenii sunt normali până ajungi să-i cunoşti. p. 263.

„Nu vrem să nu ştiţi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”(1 Tesaloniceni 4:13).

Biserica tesaloniceană își îngropaseră partea sa de persoane îndrăgite. Și apostolul a dorit ca membrii care rămăseseră să aibă pace în privința celor care au luat-o înainte. Mulți dintre voi au îngropat de asemenea persoane dragi. Și tot așa cum le vorbiseră Dumnezeu lor, El îți vorbește și ție.

Dacă celebrezi aniversarea căsătoriei singur anul acesta, îți vorbește și ție.

Dacă copilul tău a ajuns în Ceruri înainte să ajungă la grădiniță, îți vorbește și ție.

Dacă ai pierdut o persoană dragă într-un mod violent, dacă ai învățat mai mult decât ai vrut să știi despre boală, dacă visurile tale au fost îngropate în timp ce coborau sicriul, Dumnezeu îți vorbește.

El vorbește tuturor celor care au stat sau vor sta pe pământul proaspat al unui mormânt deschis. Și nouă, El ne oferă acest cuvânt plin de încredere: „Nu vrem să nu ştiţi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu îi va aduce împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”(1 Tes. 4:13,14).

Dumnezeu transformă durerea noastră fără speranță într-o durere plină de speranță. Cum? Prin faptul că ne spune că vom vedea iarăși pe cei dragi.[…] Mai mult pe Max Lucado România

M-am întâlnit zilele astea cu nişte prieteni mai vechi. Era seară, veneam de la biserică şi am întrat într-o discuţie cu cei cu care altădată făceam cheta pentru ceva băutură pentru nopţile mai lungi de vară. Ei tot asta aveau de gând pentru noaptea următoare.

Vin de la X, îmi spune unul dintre ei. S-a spânzurat acum trei ore….

Ce-a facut ?

S-a spânzurat!, îmi spune.

Da, care X?, îl întreb.

X, îl ştii tu. Locuia la blocul cutare, etajul cutare. Avea Audi A6. A stricat săptămâna trecută 3.000 de Euro pe nimicuri. Îi trimitea taică-su lunar bani gârlă din Anglia. Avea tot ce-i trebuie. Să fii bătut în cap… Da na, drogurile astea l-au distrus. Noi făceam pronosticuri care îşi pune capăt zilelor primul. Credeam că va pleca Y, da uite că rezistă încă… Şi asta se droghează. Asta e. Da, nu-mi pare rău de X. Pe bune, nu-mi pare! Dacă-i prost! Îmi pare rău de Z.

Păi, ce-i cu Z ?!?, întreb mirat (Cu Z am fost coleg în clasele primare).

Păi nu ştii?!?

Ce să ştiu, am tot fost plecat!

S-a spânzurat acum două luni. L-a găsit seara frati’su cu venele tăiate, da’ l-a ameninţat că-l bate dacă spune la careva. Dimineaţa, l-au găsit spânzurat şi pe el. Pe Z îl înteleg. Pe bune… Sărăcia, nu mai avea ce mânca, era disperat, era vai de capul lui. Pe X nu-l înţeleg. Avea tot ce-i trebuie! Să fii prost să faci treaba asta. N-ai văzut, la fel şi Mădălina… Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia!!!

Măi, orice-ar fi, nu ai dreptul să-ţi iei viaţa!, îi răspund mai mult din inerţie…

Da…! Şi drogurile astea te termină. Acum nu mult timp, Q a luat o doză, prima lui doză şi a început să dirijeze traficu’ prin Bucureşti în fundul gol. Te termină astea! Te prostesc cu totul…

Am rămas cu totul pe gânduri… Nu-mi mai găseam cuvintele. Când i-am povestit Laurei… mi-a reamintit şi ea că dacă nu era Dumnezeu, probabil ajungeam şi eu în starea asta. De multe ori m-am gândit la viitorul meu fără Dumnezeu. M-am imaginat închis, în orice fel dar nu cu ştreangul la gât. E adevărat însă că eram şi eu pe un drum asemănător. Cine ştie?!? Da, cine ştie… Viaţa fără Isus Hristos te aduce în cele mai negre unghere.

Am plecat acasă cu o părere de rău că băieţii au plecat prematur fără să guste din Hristos. Dacă ar fi făcut-o ar fi celebrat viaţa. M-a copleşit un profund sentiment de recunoştinţă pentru viaţă, viaţa care vine din Dumnezeu, împreună cu o dorinţă vie să nu mi-o irosesc pe nimicuri ci să mi-o dedic pentru a comunica mai mult, mai bine şi mai pasionat altora că Isus Hristos este viaţa. Şi chiar dacă nu vor crede în El, cum spunea cineva, să creadă cel puţin că noi credem. Aşa să trăim si să mărturisim despre această viaţă, care, odată însuşită, nu se va stinge la mormânt, ci va răsări în veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu.

Vasile se afla în spital, pe patul de moarte, așa că familia a trimis după pastorul său.În timp ce pastorul stătea lângă patul de suferință, starea lui Vasile se înrăutăți și cu ultimile puteri ceru ceva pe care să scrie. Pastorul, plin de dragoste i-a înmânat un pix și o bucată de hârtie, pe care, cu greu apucase să scrie ceva. La câteva secunde muri.

Pastorul a gândit că cel mai bun lucru este să nu privească la ceea ce scrisese, așa că a băgat bucata de hârtie în buzunarul de la haină. Câteva zile mai târziu, la înmormântare, pastorul ținea predica principală. În timp ce predica a realizat că poartă aceași haina pe care o purta când Vasile plecase în cele veșnice.

„Stiți”, a spus el, „Vasile mi-a înmânat un mesaj chiar înainte să moară. Nu l-am citit, dar cunoscându-l, sunt sigur că sunt cuvinte de mângâiere pentru noi toți.”

A deschis bilețelul și a început să citească cu voce tare, „Pastore, stai pe tubul meu de oxigen!!!”

harul mantuitor–          Cu siguranță nu. Cam urât cuvântul ăsta. Ce fel de întrebare e asta? Nu poți spune așa ceva despre cineva. S-ar putea să jignești. Și cum ai putea să mă întrebi asta. Doar mă știi. Iată, îmi place pepenele galben, Pepsi Twist și cartofii prăjiți. Îmi place să ascult o muzică bună și să văd un film fain din când în când. Mă plimb, alerg, râd, mă bucur de viață. Gândesc, citesc, și-mi place să mai compun uneori. Iubesc, respect, rămân aproape de lucrurile frumoase. Sunt tânăr. Tocmai mi-am serbat aniversarea. Prietenii îmi spun că sunt o ființă foarte spirituală. Se simt bine în compania mea. Îs foarte corect, onest și devreme acasă. Cu siguranță nu sunt un om mort. Adierea vântului, dimineața, întro zi toridă de vară. Freamătul mării seara. Mireasma, parfumul florilor de tei. Soarele la asfințit. Luna și stelele în nopțile de iarnă. Îmbrățișările calde, lacrimile de bucurie, sărutul dulce al revederii, plimbările lungi. Eu,… eu mă bucur de toate acestea.

–          Te bucuri de toate acestea, împreună cu Christos?

–          Christos?

–          Da, Christos. Fără El ești un om mort (spiritual). Insensibil, nimic nu te afectează. Nu vezi, nu auzi, nu simți nimic. Nu ai viața, mișcarea ori ființa. Lumea, lumea spirituală se mișcă în jurul tău, dar tu n-ai ochi s-o vezi. Tu nu ești doar degradat spiritual, pe jumătate mort, un picuț mort, undeva între, nu chiar așa de…”mort de-a binelea”, în stare de neutralitate, inconștiență…ci ești mort, mort spiritual. Mireasma cunoștintei lui Christos nu ți-a umplut inima. Nu găsești frumusețe în El. Ești (mai mult…)