Posts Tagged ‘meditatie’

Ganduri din Psalmul 1.

Posted: 01/02/2014 in Fără categorie
Etichete:, , , , , ,

In duminica in care am predicat din Psalmul 1 am avut cred cel mai greu moment din toata ”istoria” predicarii personale. Pentru ca n-am putut sa termin ce am inceput voi aseza aici cateva din gandurile avute atunci.

Psalmul acesta ne indreapta privirea inspre calea catre binecuvantare, fericire si avertizeaza in privinta judecatii divine. Legea mentionata aici leaga psalmul de primele carti ale Scripturii, de Legea lui Dumnezeu.

Daca meditam, strangem cuvantul in inima ni se promite binecuvantare exact in felul in care Dumnezeu ii vorbise altadata lui Iosua.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Iosua 1:8

Omul fericit, binecuvantat isi gaseste placerea in Legea Domnului si zi si noapte cugeta, mediteaza asupra Sa. Ps.1:2

Cand se refera la cei rai de obicei ne gandim la ucigasi, pedofili, curvari. Insa aici nu se face trimitere neaparat la asta ci se refera mai degraba la omul care nu are prea mult timp sau deloc pentru Dumnezeu, pentru cugetarea la Dumnezeu. Cineva sau ceva l-a indepartat pe Dumnezeu din viata sa si din gandirea Sa.

Cand il elimini din gandul tau, viata ta, inima ta inseamna sa devii rau (wicked) pacatos, batjocoritor.

In contrast omul neprihanit e descris ca fiind fericit, binecuvantat. Si aici gasim cu adevarat secretul fericirii. Domnul Isus mai departe extinde in predica de pe munte ce inseamna sa fii cu adevarat un om fericit.

De fapt, daca il elimini sau il pastrezi pe Dumnezeu in gandul tau, in centrul vietii tale, ai ori distrugere ori fericire pentru ca te lasi in cele din urma influentat de cele doua mari curente. De cel rau, pacatos sau batjocoritor si sistemul si valorile lumii ori de legea lui Dumnezeu si tot ce implica aceasta.

Practic daca atentia ta este intreptata asupra lumii (cei rai, pacatosi sau batjocoritori) vei incepe treptat sa gasesti placere in caile lor. Treptat vei fi influentat. Si invers.

Nimeni nu se duce, nu se opreste, nu se aseaza fortat pe (mai mult…)

rc_sproulCând ucenicii mergeau pe drumul spre Emaus cu douăzeci de secole în urmă, Isus Și-a ascuns identitatea pentru ca ei să nu-L recunoască pe „străinul” de lângă. Acești oameni nu erau în grădină. Nu erau trandafiri acoperiți cu rouă. Însă ei au mers și au vorbit cu Christos cel înviat. Cum a fost experiența lor? Când ochii lor în cele din urmă s-au deschis și L-au recunoscut pe Isus, El a dispărut dintr-o dată și și-au spus unul altuia,  „nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?””

Aceasta este reacția umană normală în (mai mult…)

MAHALAØ

Singura, adevarata mare placere a mahalalei: nu bautura, nu sexualitatea,Ø nu banii, ci relatia cu celalalt – de teama singuratatii – sub intreitul ei aspect de vaicareala, clevetire si cearta.

Mahala nu este doar un teritoriu, ci o stare de spirit. Mahalagiul modern eØ un ins care, in secret, nu pretuieste nimic. Nu-i dispretuieste pe ceilalti fiindca li s-ar simti superior, ci din pricina ca, in subconstient, se dispretuieste pe el insusi. Nevoia lui de a murdari tot ceea ce se afla in jur i se trage de la sentimentul murdariei in care se scalda. Chiar daca vremelnic se afla “la vedere”, mahalagiul e ros de sentimentul ratarii si de spaima ca n-are nimic “in spate.” E slugarnic “puterea” chiar si atunci cind o critica si vede lumea doar in alb si negru. Vocatia lui e aceea de turnator sau de laudator cu simbrie.

In afaceri, n-are cuvint, fura si, mai ales, isi bate joc de bani. MaiØ intii isi cumpara masina de lux si de-abia dupa aceea socoteste daca are bani si de casa. Isi trimite copiii la studii in strainatate, dar le arata cotul parintilor sai, care de-abia se tirasc din banii de pensie. Si din pricina ca isi simte inconsistenta personala, scuipa la picioarele celor care sint desemnati cu misii inalte, ca sa arate ca nu-i pasa de nimic. El nu analizeaza, ci spurca, daca-l intre (mai mult…)


Ca un spectator, contemplu zenitul,
Absorbit in faptul zilei prin culise.
Potop de culori imi scalda privitul,
Si vad pe Dumnezeu…

Ma-ncanta lumina si piscul de munte,
Fara pretentii, coplesit, ma avant.
Spre bolta curata ia fiinta o punte,
Si vad pe Dumnezeu…

Sunt calator spre revarsatul de zori,
Ma scald si ma las insotit de senin.
Aspir si razbat spre-un dincolo de nori,
Si vad pe Dumnezeu…

Martor, imi spun, si-s redus la tacere,
De viata, de clipa, de caldura din soare.
Fericit, ma retrag, imbatat de uimire ,
Si vad pe Dumnezeu…

Marius Zarnescu. 10 iulie 2007

Cuvinte pline de farmec în slujba Cuvântului.

“Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: ‚Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!’ Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!”Psalmul 45:1

Prin ce cuvinte zugrăvi-vom noi Cuvântul,
Când mii de slove n-au permis aievea ?
Şi mii de inşi a mistuit mormântul,
Şi n-au răzbit, căci graiul li se-mpotrivea.

Cât de senină ni se-mpune oare limba,
S-agăţăm o fraza stăvezie de o Stea ?
Şi cuvintele-nţelpte chipul I-ar schimba
Şi n-ar putea cuprinde-n act Divinitatea.

Cum am sili ‘ntr-o spusă pe Preasfântul ?
Căci în anale-n pas domol de-am măsura,
Şi-n pisc ales de-nterogăm ascetul,
Şi nici atunci nu s-ar cădea a-L contura.

Pretinzi să-încerci a-L defini vreodată?
Iar în căuşul palmei tale, taina Lui?

Poţi doar aduce-o laudă ‘naripată…
Cuvinte pline de farmec în slujba Cuvântului.

Marius – 20.09.2007 –

Calmul

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , ,

O legendă povesteşte despre o dispută între zei. După cum se ştie fiecare zeu încarna virtuţile sau pasiunile omeneşti (ex: din mitologia romană şi greacă). Fiecare zeu pretindea că deţine taina fericirii supuşilor de pe pământ, şi, fiecare era convins de propria-i superioritate, chiar supremaţie.
Se povesteşte că se auzea de pa pământ cum vuia cerul de certurile lor fără sfârşit. Văzând că nici unul nu are totuşi nici un ascendent faţă de rivalii săi, au hotărât toţi împreună, să se prezinte superiorului lor pentru judecată. După ce şi-au prezentat păsul, toţi zeii de faţă, aşteptau verdictul. Deodată un fulger strălucitor brăzdă noaptea, iar bubuitul năpraznic a încremenit de groază pe toţi cei de faţă. O imensă prăpastie s-a deschis în faţa forţelor cereşti încât aceştia şi-au pus la îndoială propria invulnerabilitate. Tabloul se mai continuă cu furtuna, mare învolburată, cutremurul munţilor, după care totul se potoleşte, iar cerul este invadat de o muzică divină.
O voce se aude: „Puterea în manifestarea forţei-brutale distruge, nu creează. Puterea constă în arta de a supune oamenii şi de a-i menţine sub legea blândeţei, nu a violenţei”.
Muzica divină continuă până cuprinde şi subjugă tot spaţiul şi toate fiinţele prezente.
Demonstraţia a luat sfârşit şi fusese un succes. Unul, doar unul din cei prezenţi rămase însă indiferent la tot ceea ce se întâmplase.
Contrariat, Judecătorul Suprem al zeilor îl întrebă:
– Tu eşti surd, orb sau nesimţitor ca nemuritorul de rând de nu reacţionezi la nimic din ce ţi-am arătat?
– Nu. Eu sunt calmul, acela care ştie să-şi disciplineze impresiile. Gloria celorlalţi este condiţionată de emoţii, pentru că nu le stăpânesc. Ce fel de putere este aceea care se lasă moleşită de admiraţie sau tremură în faţa stihiilor?
Superiorul zeilor se pronunţă:
„Lui îi aparţine toată puterea. În el sălăşluieşte adevărata forţă. Stăpânind pasiunile, el se ridică mai presus de dominaţia naturii. Nu se dedă la demonstraţii inutile. Puterea lui nu şovăie în faţa unei forţe potrivnice. El rezistă tuturor sugestiilor zadarnice, nedemne de spirit. Totuşi, el percepe şi discerne emoţiile. Calmul este superiorul şi maestrul tuturor”.
Timpul şi experienţa au demonstrat înţelepciunea acestei legende.

Calmul este maestrul
Calmul este calitatea necesară zi de zi, în viaţa cotidiană, dar şi în situaţiile speciale.
Calmul cumpăneşte necazurile de zi cu zi şi nenorocirile ce marchează existenţa; înlătură efectele fascinaţiei moleşitoare şi vătămătoare. Se ştie că efervescenţa fizică sau psihică are ca efect dezorganizarea, are manifestări care depăşesc scopul propus şi victimele sunt aruncate în zone pe care nu le-au dorit, sunt înşelaţi de propria exaltare. (ex: de ajustat forma frazei!)
Este un furt în dauna forţelor vitale, care pentru a deveni afective trebuiesc supuse voinţei călăuzitoare a Celui de Sus, şi, deci, supuse tuturor fazelor de deliberare mintală. Calmul este regulatorul vieţii, iar dătătorul calmului real este unul singur, Isus Hristos! „Pacea Mea o las vouă, pacea Mea v-o dau vouă”. Frâul raţionamentului este de dorit să-l dăm Creatorului nostru, căci numai Cel ce l-a creat ştie cel mai bine să-l folosească. Calmul, pacea instaurate în noi înşine, putem auzi murmurele Duhului Sfânt care ne îndeamnă să acţionăm spre o altfel de viaţă decât cea obişnuită, cea lumească. Viaţa interioară a Duhului este geneza tuturor mijloacelor nobile de a la înfăptui. Duhul Sfânt sălăşluind înăuntrul nostru este Cel ce rămâne drept şi ţine piept tuturor împotrivirilor şi silniciilor vieţii. Doar El rezistă tuturor ispitelor de la fiecare cotitură de pe drumul parcurs de la naştere până la moarte. Sub scutul calmului Duhului Sfânt pasul este sigur şi scopul bine precizat. Omul capătă nobleţe divină tocmai pentru că în el vieţuieşte ca parte a dumnezeirii.

• Fără calm nu există o examinare sinceră şi corectă a motivelor de acţiune.
• Fără calm nu se pot îndepărta insinuările perfide şi speranţele deşarte.
• Fără calm nu este posibilă meditaţia.
• Fără calm nu se înlătură valurile devoratoare de entuziasm.

Calmul:
– cultivă tăria sufletească;
– dă posibilitatea gândirii de a servi inteligenţa;
– disciplinează emoţiile, dă raţionamentului precizie;
– acumulează energia prin eliminarea pierderilor inutile.

Entuziaştii sunt întotdeauna înşelaţi în ardoarea nestăpânită pe care o lasă să fiarbă în ei, şi, care ca un vin înşelător (băutură amăgitoare), turnat în pahar, le ia clara viziune a lucrurilor, înlocuind-o cu o logică special construită pe temelia iluziei. Cine se mai miră dacă hotărârile luate sub stăpânirea acestei exaltări dau loc la o serie de gesturi în dezacord cu naţiunea.
Se confundă mult prea des, şi mai ales în secolul nostru, activitatea cu agitaţia.
Activitatea este acţiunea soluţiei mentale, izvorâtă dintr-o deliberare judicioasă, înfăptuită în liniştea sufletelor sfinţite de voinţa divină.
Agitaţia corespunde unei nevoi instinctive, comună tuturor acelora care confundă deliberat, voit actul reflex (instinctiv) cu actul gândit.
Primul degradează vitalitatea funcţională, în timp ce al doilea este însăşi expresia vitalităţii în serviciul inteligenţei. Urmările agitaţiei sunt remuşcările şi uneori, lenea. Mulţi sunt cei ce pleacă fără scop, se opresc fără motiv, merg când într-o parte, când în alta, până cad de oboseală, iar întunericul nopţii le ascunde calea de intrare.
Din mijlocul eforturilor dureroase, o voce rău intenţionată îi aprobă însă şi-i îndeamnă să meargă mai departe că sunt pe calea bună. Fragilitatea spiritului lor îi împiedică să analizeze just: cui aparţine vocea? cui aparţine îndemnul? Deşi, sunt intim urmăriţi de zădărnicia eforturilor săvârşite, totuşi sunt mulţumiţi de a se autoînşela prin îndoielnica lor activitate, fac o concesie răului în propriile vieţi.
Omul de trăire sfântă, creştină, trebuie să fie totdeauna în stare de apărare. Mijlocul cel mai potrivit de rezistenţă victorioasă pe care Domnul ni-l pune la dispoziţie este calmul – generatorul de hotărâri apărătoare. Pe drumul vieţii, omul calm va întâmpina mai puţine ocazii de a deveni pradă, căci folosind acest talant preţios care este calmul Duhului Sfânt ale cărui şoapte binevoitoare acoperă tot vacarmul din afară. Omul calm va presimţi apropierea pericolului şi va putea evita sau va şti cum să se apese. Dar atenţie, pericolele pândesc şi pe cărările înflorite şi îmbietoare şi de aceea atenţia, vigilenţa trebuie menţinută trează chiar şi în acea linişte poate aparentă. De câte ori, că veni vorba de linişte, nu am admirat oglinda unui lac şi ne-am minunat de frumuseţea şi grandoarea pe care o dă calmul acelei întinderi de ape. Dar ce se întâmplă când valul nemişcat este tulburat? Toate resturile descompuse se ridică în mari cantităţi la suprafaţă, apa nu mai este limpede, reflectă imagini alterate de noroiul răscolit.
În acelaşi timp, apar la lumină numeroase murdării, nenumărate obiecte, vestigii îngrozitoare despre lucruri care au fost frumoase, sau înspăimântătoare resturi de forme şi mai groaznice, drame necunoscute sau şi mai rău, fericiri pentru totdeauna pierdute.
Conştiinţa nu mai este limpede şi este zadarnic de a se mai deosebi ceva în grămada de idei şi sentimente înverşunate. În acele momente noi am cedat controlul asupra propriei persoane acelor duhuri rele, necurate care vorbesc şi se zbat. Ce luciditate poate prezenta un suflet în prada unui astfel de tumult?
Disciplina este cucerirea cea mai de dorit, prin care voinţa o impune tuturor exuberanţelor, pentru că inteligenţa trebuie să radieze conştient asupra instinctelor obscure. Este bine de ştiut că orice emoţie, după un oarecare timp, sfârşeşte prin a se impune sufletului aceluia care o exteriorizează cu ajutorul gesturilor.
Influenţa dintre psihic şi fizic este adesea puţin studiată şi se face greşeală de a nu se vedea în această reciprocitate decât o manifestare a celor puţin evoluaţi. În realitate condiţionarea psihic-fizic condiţionează toate fiinţele omeneşti, în orice stadiu de evoluţie ar fi ele. Se ştie că oricât de evoluat ar fi un individ, nu poate scăpa de pericolul automatismului, care se produce şi acţionează în afara disciplinei ferm menţionată de o voinţă”.
Cu cât omul este mai evoluat, cu atât tendinţa spre automatism pierde din importanţă.
Superioritatea unui om se recunoaşte după uşurinţa cu care acesta îşi schimbă intenţia actului spontan în unul voluntar.
Atenţie: se vorbeşte de „intenţie”, deci acesta este nivelul unde se manifestă puterea disciplinei asupra automatismului. Cel ce s-a deprins să se supună disciplinei, voinţei înalte, venită de la Cel de Sus îşi va fixa gândurile şi-şi va intensifica dorinţele superioare pentru a nimici pe celelalte, fireşti.
Trebuie să dea şi dă întâietate totdeauna efortului Duhului Sfânt, micşorând continuu înclinarea spre o sensibilitate nedemnă de un creştin. A stăpâni gesturile, a poseda disciplina abţinerii, a impune tăcere vorbelor deşarte gata să scape, este o calitate a sufletelor mari, serioase, dedicate.
Ce naţiune clară putem avea despre propriile sentimente unele definite, altele în curs de definitivare?
Ce realizări se pot prevedea când aspiraţia interioară nu se conturează decât prin obscuritatea unor gânduri tulburi şi proiecte confuze?
Cum se mai poate recunoaşte vocea prielnică în mijlocul vacarmului mâniei?
Cum se deosebeşte adevărul sub falsa strălucire a poftelor care îl acoperă?
Cum suntem văzuţi în această revărsare necontrolată?
Iată de ce iertarea celor ce noi le-am greşit este cea mai grea! Stau faţă în faţă doi inşi: unul calm, altul mânios. Cel mânios îşi dezgoleşte toată nimicnicia, urâţenia sufletească, răutatea, necinstea, josnicia, grosolănia, perfidia şi alte păcate cu grijă acoperite sau crezute dispărute.
Iată o înfăţişare murdară şi ticăloasă pe care cel în cauză ori o ascunde, ori a crezut-o desfiinţată. Dar nu, în străfunduri răul există pentru că noi ne-am curăţat interiorul şi nu Duhul Sfânt, şi în camera crezută primenită am adus ca locuitor un duh de amăgire şi nu de zidire. Mare este ruşinea celui ce dezvăluindu-se are asemenea spectacol de oferit! Este nevoie de o mare putere sufletească pentru ca cineva să nu se simtă îngrozit văzându-se aşa cum nu şi-ar fi închipuit că este. Sunt oameni şi oameni, gânduri şi gânduri. Pentru cel obişnuit cu luciditatea obţinută prin calm de la Domnul de a privi adânc în el însuşi şi de a citi acolo adevărul despre sine, de a trăi în adevăr şi de a se consuma pentru adevăr. Sufletul omului calm se aseamănă cu o carte închisă cu trei zăvoare, nu se destăinuie decât celui care are cheia. Dar această cheie nu poate sta în mâini vulgare, căci stăpânul nu o dă altuia decât cu bună ştiinţă. De altfel, nici nu este un obiect tangibil pe care să-l poată mânui oricine. Este o cheie ideală: numai cei ai Domnului, cei ce au ales mântuirea au o judecată înţeleaptă şi puterea de a interpreta.
Sufletul celui calm, care a primit pacea şi odihna de la Hristos, Mântuitorul nostru, nu poate fi prădat şi rămâne neclintit în faţa tuturor încercărilor. Mai mult, această carte atât de temeinic ferecată lumii; chiar de s-ar deschide în faţa unei fiinţe superficiale, nu ar putea fi niciodată descifrată.
Raţiunea acestei taine stă în dificultatea pe care o întâmpină cei uşuratici, superficiali în perseverenţa studiului, singurul care mărturiseşte adevărul. Oamenii calmi nu sunt indiferenţi! Ei sunt ca şi entuziaştii pasionaţi de tot ce ţine de domeniul adevărului, dreptăţii şi frumosului. Ei au ardoare, dorinţe de mai bine, admiraţie, însă au şi un Stăpân care le sfinţeşte toate aceste trăiri interioare. Dar ce rol are graiul? Din punct de vedere ştiinţific vorbirea exteriorizează gândurile. Umoriştii au inversat, spunând că prin cuvinte oamenii îşi ascund adevăratele gânduri şi scot la iveală altele, irelevante.
Trecând dincolo de definiţii ştiinţifice sau hazlii să luăm aminte la ceva mult mai important decât disputele înţelepţilor lumii:
„Învaţă să asculţi tăcerea!”

A asculta tăcerea în noi înseamnă a apleca urechea spre a auzi vorbirea dumnezeiască a Duhului Sfânt, fiindcă tăcerea interioară este o sumă de şoapte, este vocea Celui ce locuieşte în templul nostru; ea nu se aude decât în tihna calmului. Prin cuvânt gândurile capătă un trup îmbrăcat în veşminte graţioase sau armură de războinic. Prin vorbe îi facem cunoscut Domnului gândul nostru de mulţumire, de laudă, de îngrijorare, de ajutor şi prin tăcere pioasă îi vom asculta răspunsul. Rugăciunea prin ascultare este de cel mai mare preţ pentru că prin ea ne vorbeşte Domnul nouă, copiilor Săi.
Sâmburele plin trebuie să fie în toate cele vorbite de noi şi Domnului şi lucrărilor însufleţite ale Sale. Domnului, pentru că El vede dacă vorbele noastre sunt pline de miez sau goale. Mai puţin sau chiar de loc îl interesează dacă sunt multe sau puţine, dacă am spus tot ce aveam în plan sau am sărit ceva. Dar miez să aibă vorbele noastre şi în contactul cu aproapele nostru căci fie că în el sălăşluieşte Duhul Sfânt şi deci nu ne putem adresa oricum, fie că sperăm să-l aducem în turma Păstorului şi iarăşi se cade a fi eficienţi în vorbire. Forţa care însufleţeşte pe ascultătorii tăcerii interioare, chiar şi pe vorbitorii eficienţi este Duhul Sfânt, parte a Treimii divine. Numai Duhul Domnului îi determină apariţia şi-i menţine ferm existenţa. A nu vorbi decât necesarul, a robi cuvintele care voiesc să evadeze din închisoarea brezelor e lucru grabnic de cerut şi de pus în practică.
Nu există nici o ocupaţie socială oricât de absorbantă, ca să nu-i permită cuiva câteva minute pe zi de revizuire a gândurilor. Este absolută nevoie de rezervarea unui timp proporţional cu necesităţile lăuntrice ale fiecăruia pentru a asculta în tăcerea creată, voită şi serios menţinută, sfaturile dumnezeieşti, care nu ni se oferă decât în cea mai desăvârşită reculegere.
În luptele vieţii, omul calm are asupra potrivnicilor un dublu avantaj, cu efecte prielnice pentru sine şi buimăcitoare pentru ceilalţi. Când fizionomia nu exprimă decât calm este cu neputinţă să se prevadă ce este în spate. De obicei, cel calm este perceput de celălalt drept indiferent sau slab şi cuprins de această eroare se înaintează năvalnic în dispută. Pilduitor în acest sens este dialogul dintre Isus şi femeia samariteană. Sfântul apostol Ioan ne prezintă această întâlnire (Ioan 4:4-12) ca pe un duel verbal. Hristos are în acest caz de înfruntat şi de biruit o fiinţă vie şi puternică, o femeie înfiptă, mândră, convinsă de valoarea ei de făptură înzestrată cu o inteligenţă vie şi o personalitate marcată. Domnul o acceptă la dialog aşa cum este, se supune tacticii, impetuozotăţii şi regulilor impuse de femeie. De aceea Domnul procedează mai întâi fără grabă, subliniind aspectul întâmplător al întâlnirii lor şi evaluându-şi în espectativă rivala.
Dialogul este strălucitor de la prima încrucişare de vorbe:
Hristos(scurt): Dă-mi să beau.
Samariteanca (mândră de originea sa, deci nu acceptă starea de inferioritate în care sunt puşi samaritenii de iudei; creează din start între ea şi interlocutor o distanţă care să-i permită să se apere): Cum, tu, iudeu, îmi vorbeşti mie?!
Hristos (atacă): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.
Samariteanca (se lasă păcălită de calmul şi pretenţiile nejustificate ale interlocutorului său şi îşi permite să devină inamică): Nici găleată nu ai… Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov?
Hristos (nu se sinchiseşte să se apere, să-şi justifice pretenţiile în faţa ei, ci o atacă dintr-o cu totul altă discuţie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată.
Samariteanca (pragmatică şi deşteaptă nu ratează şansa ce i se oferă): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.
Hristos (dă lovitura de graţie): Cheamă-ţi bărbatul.
Samariteanca (promptă şi sinceră): N-am bărbat.
Hristos (se arată a o cunoaşte aşa cum ea nu se aştepta): Ai spus adevărul… Ai avut cinci… .
Samariteanca (cu o sinceritate dezarmantă pentru amândoi, căci ea îşi recunoaşte starea reală, iar pe El îl face să se mărturisească a fi Fiul Celui ce este): Tu eşti prooroc!
Hristos (îi spune principiile credinţei): cui şi cum trebuie să te închini.
Samariteanca (sigură pe sine): Va veni Mesia.
Hristos (i se descoperă): Eu sunt!
Ca un trăznet din cer arzător de vară la amiază cade peste o muritoare declaraţia divină, bruscă, totală. Cu mâna cu care a dat, cu aceea a primit. A fost nereţinută, sinceră, deşteaptă şi curajoasă, mândră de neamul ei şi chiar de necazurile şi nevoile care i-au dat tărie de caracter şi putere de luptă. Nu s-a lăsat înduplecată că vorbeşte cu un bărbat, şi încă un iudeu. Nu a fost căldicică, căci Domnului nu-i plac căldiceii, a fost ea însăşi, fără ascunzişuri. O fire atât de puternică poate primi o mărturisire de talia celei ce i s-a făcut. În timp ce ea înainta impetuos în dialog, Hristos o cântărea să vadă dacă poate duce un adevăr aşa de mare… S-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter şi nu o mironosiţă.
Intenţie şi neprevăzut! Cu ce gânduri s-a produs acest dialog şi ce deznodământ neaşteptat a avut. Regulile dialogului dintre cel calm şi un interlocutor oarecare nu apar în acest exemplu scriptural foarte clare. Omul calm devine stăpân pe deciziile entuziastului, care în dorinţa obţinerii unui semn de aprobare, sfârşesc prin a uita de prudenţă. Verva sa secătuieşte. Vorbăreţul spune nu numai tot ce are de spus, ci lasă să-i scape şi argumentul care îl condamnă de fapt. Samariteanca îl provoacă pe Isus dacă tot are atâta apă să-i dea şi ei să nu se mai obosească. Dar de ce atâta osteneală, n-ai bărbat să te ajute?! Fără să vrea, vorbăreţul fără frâu ajunge să nu mai aibă nimic de ascuns.
În timp ce omul calm, sub înfăţişare indiferentă urmăreşte pe faţa celui vorbăreţ apariţia tuturor dorinţelor, îndoielilor, speranţelor şi notează cele mai ascunse mişcări ale sufletului. Apreciază situaţia şi la momentul potrivit apare neprevăzutul, neaşteptatul calmului. Când nu mai are nimic de aflat, calmul îşi dezvăluie forţa sa lăuntrică.
Calmul (sau lipsa acestuia) îl poate face pe om sclav sau stăpân. Sau, se mai poate spune că vorba, cuvântul este sclavul, iar, calmul, stăpânul. Fără o disciplină riguroasă în vorbire, cuvintele care par cele mai potrivite, pot fi comparate cu acei prieteni neîndemânatici care stăruie să contribuie la fericirea aceluia pe care cred că îl protejează, în timp ce de fapt lucrează inconştient dar sigur la pierzarea lui. Cuvintele, ca şi păsările nu-şi pot lua zborul în spaţiu fără consecinţă, fără să lase urma trecerii lor. Păsările, chiar când dispar pentru totdeauna lasă o amintire vizuală, o mărturisire; deşi aerul rămâne la fel, martorii îşi amintesc forma şi culoarea păsării care l-a străbătut. La fel e şi cu cuvintele.
Să nu uităm că aceştia sunt sclavi pe care trebuie să-i eliberăm numai cu bună ştiinţă, altfel ele vor inversa rolurile şi ne vom trezi noi ca fiind sclavii vorbelor spuse în deşert, şi chiar condamnaţi de ele.
Liberate fără chibzuinţă ele devin stăpâni tot atât de temut, căci nu mai există ordine, disciplină, control şi măsură.
Prin vorbe nesăbuite omul e de multe ori gata să se răzvrătească şi chiar să distrugă.
Şi iarăşi ajungem la Duhul Sfânt care dă omului calmul de a stăpâni aceşti supuşi nesupuşi! Cucerirea calmului este fructul a numeroase victorii repurtate asupra instinctului.
În memorabilul dialog al lui Isus cu samariteana, El a întruchipat calmul (omul calm), iar ea instinctul (tipul instinctiv). Victoria a fost a calmului, dar pentru că în cel învins, în samariteană, sămânţa Domnului a găsit pământ bun, înfrângerea ei s-a transformat într-o victorie. Plină de bucurie şi-a recunoscut înfrângerea şi a plecat să vestească şi altora ce i se întâmplase. Nobleţea ei este evidentă de felul în care-şi primeşte şi priveşte propria înfrângere: ca un câştig, cel mai mare câştig pe care îl poate avea cineva vreodată! Numai bunul Dumnezeu ştie de câte ori în viaţa noastră nu am jucat fără să vrem (sau…) rolul samaritenei. Dar de câte ori am răspuns ca ea? De câte ori înfrângerea noastră de către un superior în cele creştineşti a stârnit în noi, aidoma ei, bucuria câştigului şi nu dezamăgirea înfrângerii?
(material preluat)