Cocalarul spiritual.

În The Christian Century, ediţia din 23 August, 2006, John Ortberg vorbeşte despre fariseism, în special de felul în care se ascunde în fiecare dintre noi, câte un pui de fariseu. James Dunn afirmă în sensul acesta faptul că „în primele secole o atenţie disproporţionată a rabinilor era împărţită în trei zone ale legii: regulile alimentare, ţinerea sabatului şi circumcizia.” Cu toate acestea rabinii nu pretindeau că acestea sunt aspectele centrale ale legii lui Dumnezeu. Ei cunoşteau faptul că esenţa legii era shema – iubirea lui Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Atunci, de unde focalizarea aceasta neobosită asupra legilor alimentare, circumciziei şi asupra ţinerii sabatului?

„Răspunsul,” spune Dunn „implică nişte „indicatori de identitate” sau „limite”. Toate grupurile din istoria omenirii au tendinţa de a fi exclusiviste; ele doresc să cunoască cine este înăuntru şi cine este afară. Aşa că adoptă „indicatori de identitate” – practici vizibile în privinţa îmbrăcămintei, a vocabularului sau a comportamentului, servind astfel în distingerea a cine este în grup şi cine este în afara lui.

De pildă, în zilele noastre cocalarul (că-i la modă) este un exemplu sugestiv. Sunt „limite” şi „indicatori” ce conturează identitatea cocalarului. Acesta nu v-a recunoaşte vreodată că-i cocalar. N-are de ce. El nu ştie asta. Ceilalti ştiu. Şi de obicei este uşor de distins. „Vai de steaua lui”, mai spălat însă şi cu multe pretenţii, cocalarul este îmbracat ostentativ şi sclipitor, cu pantofi cu ciocuri ascuţite, lănţişor de aur sau imitaţie, brăţări, inele, toate cât mai la vedere. Epilat, cu ochelari de mărimea celor de sudură. Uneori poartă trening şi adidaşi de dincolo, o geacă sport ori ceva care să aibă eticheta „Dolce&Gabbana”, „Gucci”, „Louis Vuitton”, cumpărate sau luate la schimb de la un tovaraş, pretenar, băiat de băiat. Conduce o maşină scumpă, de obicei numai seara cu 10-15 km la oră, numai prin centru, cu muzică stilată (manele, manele mixate…etc.), nereuşind de cele mai multe ori să-şi plătească propria benzină (de aici şi cheta pentru ea).

Dincolo de acest exemplu ostentativ am întâlnit şi prin mediile creştine şi pseudo-creştine diferite exemple, grupuri cu “limite” bine conturate. Nu le mai menţionez deşi am fost ispitit s-o fac. Aproape fiecare grup mai “special” se îmbracă cumva, adoptă un anumit trend, anumite obiceiuri culinare si tradiţii felurite.

Privind în felul acesta, codurile si regulile ciudate din primele secole ne apar parcă mult mai desluşit. Isus nu-i acuză pe farisei de o formă timpurie de pelagianism sau de Citește în continuare „Cocalarul spiritual.”

Mântuirea mea este despre El. de Max Lucado

Mantuirea mea este despre El

Cine s-ar uita la crucea lui Christos şi ar spune, “Treabă bună, Isus. Îmi pare rău că nu ai terminat-o, însă o sa iau eu frâiele.“?

Îndrăznim să punem la îndoiala încoronarea lucrării lui Dumnezeu? Îndrăznim să gândim că cerul are nevoie de ajutorul nostru pentru a ne mântui? Legalismul îl micşorează pe Dumnezeu şi în procesul acesta, încurcă lucrurile cu noi.

Pentru oricine doreşte să câştige cerul, Pavel întreabă, “cum va întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?… Unde este, deci, fericirea voastră?”(Galateni 4:9, 15).

Legalismul este lipsit de fericire pentru că legalismul este fără sfârşit. Întotdeauna este un alt curs de frecventat, persoană de învăţat, gură de hrănit. Deţinuţii încarceraţi în mântuire-proprie găsesc de lucru dar niciodată fericire. Cum ar putea? Ei nu ştiu niciodată când se termină. Legalismului i se scurge fericirea.

Harul, pe de altă parte, oferă pace. Creştinul se încrede într-o lucrare încheiată.

Harul oferă odihnă. Legalismul niciodata nu o face. Atunci de ce îl îmbrăţisăm? „Cine se încrede în inima lui este un nebun”(Proverbe 28:26). De ce ne încredem în noi înşine? De ce adăugăm la lucrarea încheiată a lui Dumnezeu?

Adevărul este că nu o facem. Dacă credem că o facem, am pierdut mesajul.[…]Mai mult pe Max Lucado Romania.