Iertare acordată chiar și criminalilor


​​William Willimon, un teolog american metodist și profesor la Duke Divinity School relatează în cartea sa, „Sinning Like A Christian“, istoria unei femei din Belfast. Soțul ei, un om deosebit, a fost ucis cu sânge rece chiar sub ochii ei, de revoluționarii ce doreau să-și demonstreze obiectivele.

Femeia avea toate motivele să fie mânioasă pe Dumnezeu, lume, criminalii soțului. Și totuși, ea era o creștină foarte dedicată și plină de milă. William Willimon a întrebat-o cum a făcut față mâniei, amărăciunii, dorinței de răzbunare.

Femeia a răspuns că în timp ce stătea peste cadavrul soțului ei, copleșită de tristete și revoltată, singurul lucru pe care îl putea face era să se roage. Singura rugăciune de care putea să-și amintească era rugăciunea „Tatăl nostru“.

„Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…“

În momentul acela a știut că dacă va trece cu bine peste tragedia din viața ei, va trece doar dacă iartă. S-a rugat atunci și acolo să o ajute Dumnezeu în fiecare zi să facă asta. Și Dumnezeu a ajutat-o.

După acest eveniment femeia s-a dedicat cu pasiune lucrării împărăției lui Dumnezeu. Willimon se mira de felul în care o persoană poate să ierte în felul acesta, până când și-a amintit de alt om extraordinar, deosebit, ucis cu sânge rece de alți oameni ce doreau să demonstreze ceva. Acel om, cu ultima suflare s-a rugat, „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.“

Poate că nu vom trece prin situații similare. Dumnezeu să ne ferească de astfel de tragedii. Însă atunci când suntem neîndreptățiți, vorbiți de rău, abuzați, zdrobiți, cum ar fi să ne oprim și să ne aducem aminte. Să ne aducem aminte de Omul de pe Cruce prin care am fost primiți, iertați și transformați, în dragostea lui Dumnezeu. Chemați să o reflectăm în jurul nostru. Iubind. Iertând. Trăind. Rugându-ne pentru greșiții noștri.

Reclame

Mântuire imposibilă. Greu se intră în Împărație după Toma ăsta…

Mântuire imposibilă. 🙂

Greu se intră în Împărație după Toma ăsta…

„Iisus a văzut nişte prunci care sugeau lapte. A spus ucenicilor lui: Aceşti prunci care sug lapte se aseamănă cu cei care vor intra în împărăţie. 

[Ucenicii] i-au spus lui: Oare vom intra în împărăţie facându-ne prunci? 

Iisus le-a spus: Când veţi face din doi unu, şi veţi face partea din afară totuna cu partea dinăuntru şi partea dinăuntru totuna cu partea din afară, şi partea de sus totuna cu partea de jos, şi veţi face din bărbat şi din femeie unul şi acelaşi, încât bărbatul să nu mai fie bărbat şi femeia să nu mai fie femeie, şi veţi face [doi] ochi în locul unui ochi şi o mână în locul unei mâini, un picior în locul unui picior şi un chip în locul unui chip, atunci veţi intra în împărăţie“

Evanghelia după Toma, vs. 22

Bisericile evanghelice din Londra, UK

     La început a fost o singură biserică. Nici macar nu știam că îi spune Betleem. Când am ajuns aici acum câțiva ani știam de… la Nistor. Am aflat după aceea că ăsta era de fapt numele păstorului.

     Apoi au apărut altele. Acum sunt peste douăzeci de biserici evanghelice în Londra. Zilele trecute Londra Evanghelică anunța deschiderea unei noi biserici iar un prieten de-al nostru, Vali, are un proiect asemănător în viitorul apropiat.

     Poate că unii privesc cu ochi sceptici multitudinea de biserici neoprotestante românești din Londra. Ar putea avea impresia că unele sunt născute din ambiții personale, mândrie ori frustrări. Lucrul acesta nu cred că este adevărat.

     Am întâlnit oameni deosebiti aici, slujitori frumoși care se sacrifică și care au renunțat la multe de dragul lui Hristos și nu pot să nu ma bucur de faptul că românii venind în UK au dorit să se închine și să-L slujească pe Dumnezeu întro biserică locală. Alții s-au integrat în biserici englezești și duc împreuna cu ei frumusețea și mărturia creștinismului evanghelic românesc.

     De aceea, o spunem răspicat că Continuă lectura

Cum ar fi dacă-ar fi…

Într-o lume în care ar predomina shalom, toate căsătoriile ar fi sănătoase şi toţi copiii-n siguranţă. Cei care ar avea prea mult le-ar da celor care ar avea prea puţin. Copiii palestinieni şi cei israelieni s-ar juca împreună pe malul vestic al Iordanului, iar părinţii lor şi-ar construi case uii altora. În birourile şi sălile de consiliu ale marilor companii, directorii executivi ar „complota” între ei să-şi ajute colegii şi i-ar coplimenta pe la spate. Ziarele de scandal ar fi pline de fapte eroice şi de pilde de frumuseţe morală. Talk-show-urile ar aduce în prim-plan mame şi fiice care se iubesc cu adevărat una pe cealaltă, soţii care aduc pe lume copiii concepuţi cu soţii lor, bărbaţi cărora le face plăcere să se-mbrace ca bărbaţi.

Nemulţumirile sau neînţelegerile ar fi rezolvate cu bunăvoinţă şi consideraţie. Ar mai exista poate avocaţi, dar numai ca să presteze munci cu adevărat folositoare, ca producerea şi livrarea la domiciliu a celor mai bune pizza, fără grăsimi şi cu nivel minim de colesterol. Uşile n-ar mai avea încuietori, iar maşinile n-ar mai avea nevoie de sisteme anti-furt. În scoli nu ar mai fi nevoie de asistenţa poliţiei, şi nici de supraveghere electronică. Elevii şi profesorii şi-ar aprecia reciproc munca depusă, iar în vacanţe, fiecare copil ar fi selecţionat pentru o echipă în care să practice sportul preferat.

Bisericile nu s-ar mai dezbina.

Oamenii n-ar mai fi plictisiţi sau grăbiţi. Nici un tată nu şi-ar mai dezamăgi copilul cu un descurajant: „Sunt foarte ocupat!” Deficitul nostru naţional de somn ar fi compensat, iar în cafenele n-ai mai găsi decat cafea „fără cofeină”.

Tribunalele şi centrele de adăpost pentru femeile sau persoanele abuzate s-ar transforma în centre comunitare de recreere. Ori de câte ori cineva s-ar atinge de un semen al sau, ar fi doar ca să-şi manifeste afecţiunea, încurajarea sau încântarea.

Nimeni n-ar mai fi singur, nimănui nu i-ar mai fi frică. Oamenii de diverse rase şi-ar da mâinile, s-ar simţi onoraţi şi îmbogăţiţi prin diferenţele lor şi s-ar apropria mai mult unii de alţii în numele umanităţii comune.

Iar în centrul întregii comunităţi S-ar afla magnificul ei arhitect şi cel mai de seamă cetăţean al ei: Dumnezeu, a Cărui prezenţă umple fiecare persoană cu nesfârşită splendoare şi cu o mereu sporită încântare.

John Ortberg, Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoşti, p. 20.