Grădină perfectă? nu prea cred…

Ce frumusețe, ce gazon mereu verde, ce copăcei interesanți, colorati, fiecare mai deosebit decât celălalt. Un Eden în miniatură. Așa mi se părea grădina din fața casei unui vecin. În comparație cu celelalte, alea normale, cu iarba cam parjolită, niscaiva buruieni ici și colo, neuniforme, fără pietre de diferite culori, grădina asta era cu siguranță P E R F E C T Ă. Ieșea în evidență de la câteva case distanță.
Asta până m-am apropriat să o contemplu. Vroiam să mă minunez, să rămân mut, să-mi fie rușine. M-am oprit și m-am uitat atent.
Șoc! Ce dezamăgire…
Totul era de plastic. Gazon de plastic, flori de plastic, chiar și unii copăcei de plastic. Erau vreo doi vii, dar tot nu-mi venea să cred. Fără parfum, fără viață. Artificial. Kitsch.
Cred că prefer grădinile alea neuniforme, cu buruieni ce trebuie scoase regulat, uneori pârjolite de soare dacă nu sunt udate, alea care te fac să îngenunchezi, să-ți sufleci mânecile, tâmplele sa-ți asude, spatele să-ți trosnească pentru a le îngriji, chiar dacă știi că niciodată nu le vei scoate perfecte.
Tot așa cred că prefer și oamenii.