Cine s-ar uita la crucea lui Christos şi ar spune, “Treabă bună, Isus. Îmi pare rău că nu ai terminat-o, însă o sa iau eu frâiele.“?

Îndrăznim să punem la îndoiala încoronarea lucrării lui Dumnezeu? Îndrăznim să gândim că cerul are nevoie de ajutorul nostru pentru a ne mântui? Legalismul îl micşorează pe Dumnezeu şi în procesul acesta, încurcă lucrurile cu noi.

Pentru oricine doreşte să câştige cerul, Pavel întreabă, “cum va întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?… Unde este, deci, fericirea voastră?”(Galateni 4:9, 15).

Legalismul este lipsit de fericire pentru că legalismul este fără sfârşit. Întotdeauna este un alt curs de frecventat, persoană de învăţat, gură de hrănit. Deţinuţii încarceraţi în mântuire-proprie găsesc de lucru dar niciodată fericire. Cum ar putea? Ei nu ştiu niciodată când se termină. Legalismului i se scurge fericirea.

Harul, pe de altă parte, oferă pace. Creştinul se încrede într-o lucrare încheiată.

Harul oferă odihnă. Legalismul niciodata nu o face. Atunci de ce îl îmbrăţisăm? „Cine se încrede în inima lui este un nebun”(Proverbe 28:26). De ce ne încredem în noi înşine? De ce adăugăm la lucrarea încheiată a lui Dumnezeu?

Adevărul este că nu o facem. Dacă credem că o facem, am pierdut mesajul.[…]Mai mult pe Max Lucado Romania.