Posts Tagged ‘familia’

The Christian Post susține că majoritatea păstorilor din State lucrează mult peste programul obișnuit, potrivit unui nou sondaj LifeWay Research. Aceștia lucrează mult, aflându-se la limita distrugerii relațiilor cu membrii bisericii, familia și chiar cu Domnul.

Întâlnirile și corespondența electronică consumă o mare bucată de timp multor păstori, ceea ce se răsfrânge asupra consilierii, vizitelor, timpului petrecut în familie, rugăciunii etc. Rezultatele arată că în medie, numărul orelor de lucru pentru pastorii protestanți ar fi de 55, însă 42 de procente dintre aceștia spun că lucrează peste 60 de ore. Sondajul efectuat pe 1000 de pastori include și păstori bivocaționali, cu jumătate de normă ori voluntari. Jumătate dintre aceștia spun că petrec de la 5 la 14 ore pe săptămână pregătind predici. Mai puțin de jumatate (48%) petrec 2-5 ore pe săptămână în vizite- mai puțin decât petrec în întâlniri, trei sferturi dintre aceștia alocând mai mult de 5 ore întâlnirilor în diferite scopuri. Mai mult de jumătate petrec tot atâtea ore în rugăciune, timp devoțional etc.

Scott McConnell, director al LifeWay Research, afirmă că mulți păstori sunt dedicați învățăturii și rugăciunii, arătând totuși ca aceștia au nevoie de ajutor în acoperirea responsabilităților în lucrare.

Marius Zărnescu

familia impreuna Familia este foarte importanta pentru mine. Am motivele mele…

Parintii mei s-au despartit cand aveam numai doi anisori. Au luat-o pe drumuri separate. Mama a trait un calvar cu Jan in casa. Niciodata nu am putut sa-i spun „tata”. Nu am avut frati. Am aflat apoi ca am de fapt un frate, Alin, din partea tatalui, mai mic cu vre-o doi trei ani ca mine. Pe la paisprezece ani am plecat de acasa vrand sa fac ceva cu viata mea. Pentru mai bine de doi ani am facut sport, kaiac-canoe. Singur, departe de casa, m-am maturizat cam fortat.  Cand m-am intors maica-mea a plecat sa lucreze in Italia, apoi in Anglia. Este stabilita acolo de vre-o cinci ani. Am vazut-o de vre-o doua, trei ori in cinci ani. Si tot de atatia locuiesc singur. Desi am avut-o pe ea si ea m-a avut pe mine (nu intru in detalii), ce am avut noi, nu se incadreaza in modelul traditional al familiei, asa cum o percep eu. Sunt intristat, pentru ca si ea isi dorea altceva, ceva mai mult, ceva de care nu a avut parte.

Poate ca de asta (mai mult…)

Într-o seara de ajun, un adolescent dintr-o familie de fermieri, era foarte suparat pentru ca nu gasise nici un cadou pentru tatal sau. Desi cautase peste tot, n-a gasit nimic prin care sa-si poata exprima dragostea asa cum ar fi dorit.

În timp ce se framânta  ca sa gaseasca un dar pentru tatal sau, i-a venit însa o ideie: „ce-ar fi daca în ziua de Craciun  s-ar trezi mult mai devereme decât tatal sau si-ar face curatenie în grajduri, ar hrani si-ar mulge vacile, fara ca tatal sau sa stie?”

Pregatit pentru aceasta surpriza, la ora patru dimineata el era deja îmbracat, si în mai putin de o ora, toate lucrurile la ferma erau deja aranjate. Dupa ce a terminat totul, copilul s-a culcat din nou, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când tatal sau a venit dimineata ca sa-l trezeasca, el s-a prefacut ca doarme, întorcându-se pe partea cealalta. Fiindu-i mila de copil, tatal l-a lasat sa doarma, si-a plecat spre grajd hotarât ca în acesta zi de sarbatoare să  împlineasca toate treburile singur!

Când tatal a plecat spre grajduri, inima copilului a început însa sa bata foarte tare, pentru ca se gândea cum are sa reactioneze tata.  În numai câteva minute însa, tatal s-a reintors în casa si a venit direct în camera copilu sa. Era asa de coplesit de emotie încât nici nu mai putea sa vorbeasca.

În acele momente, tatal si-a luat copilul în brate, l-a sarutat si i-a repetat mereu si mereu: „Acesta-i cel mai frumos dar de Craciun !” „Acesta-i cel mai frumos dar de Craciun!”

Dragostea este cel mai frumos dar, pe care fiecare dintre noi ar trebui sa-l oferim la sarbatori, pentru ca indiferent de modul în care va fi exprimata, aceasta va pregati atmosfera pentru „Cel mai frumos Craciun!”

Cu putin timp in urma incepusem sa ies cu „o alta femeie”, in realitate fusese ideea sotiei mele.

„Tu stii ca o iubesti !” – imi zise intr-o zi, luandu-ma prin surprindere.
„Viata este foarte scurta, dedica-i timp „…
– „Dar eu te iubesc pe tine „, am protestat.
-„Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea”.
Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau ca sa o vizitez numai ocazional.
In seara asta am chemat-o sa o invit la cina si la film.

– „Ce s-a intamplat ? Esti bine ?” m-a intrebat.

Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara tarziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.
– „Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine”, am raspuns, „amandoi, singuri…ce parere ai ?”.

Reflectand un moment la asta, zise:
– „Mi-ar place foarte mult”…
Vinerea asta, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o intalnire…

Si, pentru Dumnezeu !, cand sosi la casa ei, am vazut ca si Ea era foarte emotionata !
Ma astepta in poarta, imbracata in vechiul ei palton, isi incretise parul si imbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta, fata ei radea si iradia lumina ca un inger.
„Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate”  – imi povesti urcand in masina.

Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor.
Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era „Prima Doamna a Natiunii”.
Cand ne-am asezat a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai figurile mari.
Pe la mijlocul intrarilor, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea,asezata pe partea cealalta a mesei, doar ma privea. Un suras nostalgic se vedea pe buzele ei.
-„Cand erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti?”.
– „Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti inapoiez favoarea”, am raspuns.

In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atata, ca am pierdut filmul.
– „Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu”, spuse mama mea.

Cand am dus-o acasa imi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am imbratisat-o si i-am spus cat o iubesc.
– „Cum a fost intalnirea?” a vrut sa stie sotia mea cand m-am intors in noaptea aceea.
– „Foarte placuta, iti multumesc”, am privit-o recunoscator spunandu-i, mult mai mult decat mi-am imaginat”.

Cateva zile mai tarziu Mama mea muri de un infarct , totul a fost atat de rapid, ca nu am putut face nimic.
Dupa putin timp am primit un plic dela restaurantul unde cinasem cu Mama.
Continea o nota care spunea :
Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta…., niciodata nu vei putea intelege ce a insemnat noaptea aceea pentru mine…. TE IUBESC !
Mama ta.

In acest moment am inteles importanta de a spune la timp TE IUBESC si sa le dam fiintelor noastre dragi spatiul pe care il merita.  Nimic in viata nu este mai important decat Dumnezeu si Familia ta, da-le timp pentru ca ei nu pot astepta.

Daca Mama ta traieste…. distreaz- o ! Daca nu….aminteste- ti-o !
Dumnezeu iarta, dar Timpul nu iarta niciodata.
NICI NU SE POATE INTOARCE !!!!!!

Abordarea sistemică se bazează pe conceptul că familia este un sistem de personalităţi care se interacţionează, descoperind relaţiile de interdependenţă dintre atitudinile şi comportamentele celor ce constituie grupul familial, modul concret şi personal în care-şi îndeplinesc rolurile, precum şi autopercepţia rolului
• marital
• parental
• filial se supun principiului – homeostaziei
– homeodinamiei.
Interacţiunea dintre soţi care se formează în cadrul căsătoriei oferă posibilitatea satisfacerii necesităţilor Eului de a realiza satisfacţie emoţională din acordarea+primirea de sens şi importanţă în relaţia cu o altă persoană.
Relaţiile sociale, în general, au darul de a satisface, relativ corespunzător nevoile Eului, dar rolul familiei este de neschimbat. Schimbul afectiv, permanent, nu se poate realiza plenar decât în familie între soţ+soţie şi părinţi+copii.
Multe teorii au apărut în favoarea tezei ce prevede dispariţia familiei, dar necesităţile, nevoile Eului ce se cer satisfăcute combat prin simpla lor existenţă aceste teorii. În acest sens s-au reliefat două elemente semnificative pentru importanţa satisfacerii necesităţilor Eului:
1. Creşterea continuă a populaţiei adulte căsătorite
2. Descreşterea ratei divorţurilor.
Motivaţiile pentru căsătorie şi pentru a avea copii sunt în continuare deosebit de puternice, chiar şi în cazul celor divorţaţi care recurg în majoritatea cazurilor la recăsătorire. Divorţaţi „puri” nu există decât în foarte puţine cazuri, oficial sau neoficial majoritatea bărbaţilor şi femeilor trăiesc în cuplu. Prin aceasta se dovedeşte că nu instituţia căsătoriei ca atare deluzionează ci, mai curând, un partener care nu corespunde satisfacerii necesităţilor personale.

Factorii de atracţie care acţionează în direcţia vieţii de cuplu sunt:
• stima şi afecţiunea reciprocă
• dorinţa soţilor de a duce o viaţă comună
• existenţa unei locuinţe proprii
• potrivirea intimă
• nivelul – instruirii
– venitului
– ocupaţiei.

Mai există şi o altă categorie de factori care se opun desfacerii cuplului:
1. existenţa copiilor
2. sentimentul de respect faţă de contractul încheiat
3. afilierea la acelaşi grup de relaţii(rude, prieteni) care se opun.

Un rol deosebit de important în cadrul sistemului interacţional care este familia îl are cunoaşterea. În acţiunea de cunoaştere reciprocă cei doi se evaluează unul pe celălalt şi, în baza acestei evaluări are loc evoluţia relaţiei maritale printr-o succesiune permanentă de feed-back-uri corectoare şi adaptative.
Din această perspectivă de cunoaştere interacţională în cuplu un rol aparte îl are ansamblu de trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relaţiile de cooperare cu alţii şi în primul rând, cu propria familie.
În acest sens, se poate aprecia că respectul pentru identitatea proprie trebuie să ducă la respect pentru identitatea şi nevoile partenerului şi ale celorlalţi.
Acest respect pentru sine trebuie să se constituie într-o frână a pornirilor cu caracter destructiv sau a impulsurilor nepermise. O identitate frumos şi bine conturată favorizează o interacţiune sănătoasă în cuplu, contribuind la rezolvarea situaţiilor de criză ce apar în cadrul relaţiilor interumane în general, şi a celor de familie în special.
Pe această idee s-a dezvoltat teoria dinamică asupra cuplului conjugal. Iată ce susţine, în mare, această teorie: încă de la constituire există în cuplu într-o anumită măsură potenţe conflictuale. Acesta necesită în mod obligatoriu modificări fără de care cuplul nu poate fi menţinut. Se are în vedere faptul că în societatea modernă, în care alegerea partenerului este relativ liberă, fiecare din cei doi îşi bazează selecţia pe anticiparea că celălalt este cel mai indicat să-i satisfacă o serie de necesităţi, este cel mai potrivit pentru sine.
Acest lucru se întâmplă cu ambii parteneri, fiecare îl alege pe celălalt pentru sine, în speranţa că-l va păstra o viaţă întreagă. Ulterior însă, în cadrul vieţii în doi, fiecare aşteaptă ca celălalt să-l satisfacă pe el, fără să înţeleagă că şi el trebuie să dea, în aceiaşi măsură un răspuns la anumite aşteptări.
Aşteptările partenerilor în cuplu sunt convergente
divergente, când speranţele fiecăruia investite în celălalt pentru sine pot să nu corespundă cu ceea ce este în fond acesta.
De aici rezultă sursa neânţelegerilor, mai ales când partenerii nu se pot adapta la viaţa în comun.
Menţinerea relaţiilor maritale normale este primordial condiţionată de capacitatea partenerilor de a trece de la orientarea spre sine la mutualitate, la orientarea spre interesele grupului familial. În cadrul aceleiaşi teorii se cuvine a se aduce în discuţie rolul modificărilor ce apar în interiorul diadei în relaţiile dintre soţi odată cu apariţia primului copil. Apariţia copilului, trecerea acestuia de la o vârstă la alta, apariţia altor copii, fluctuaţii materiale sau ocupaţionale, duc la dificultăţi în adaptarea reciprocă a soţilor, datorată necesităţii modificării modelelor de comportament ale ambilor soţi aflaţi într-o nouă situaţie interpersonală tatăl-mama.
Tot privit din perspectivă interacţională s-a demonstrat existenţa unor corelaţii între personalătăţile diferite ale soţilor şi caracteristicile căsătoriei. Modul în care are loc interacţionarea dă naştere tipologiei marietale. Vom trece în revistă cele mai cunoscute dintre ele.
Între primele apărute, în 1947, este tipologia lui Kunkel care este bazată pe conduita interacţională a partenerilor.

1. Tipul căsniciei furtunoase.
Ritmul în care are loc acomodarea celor doi în acest tip de căsătorie a fost caracterizat ca „spasmodic”. De ce? Pentru că alternează fazele de camaraderie, afecţiune, contopire cu cele de împietrire şi gol. Aceste crize pot fi de lungă durată, întinzându-se uneori de-a lungul câtorva ani. În acest tip de căsătorie frustrările se resimt mult mai puternic decât cedările. Partenerii dau dovadă de rigiditate în procesul de adaptare, pur şi simplu, nu se pot „mula” unul pe celălalt.
Ceea ce le lipseşte acestor cupluri este curajul şi forţa unei revoluţii interioare care să schimbe cursul căsniciei, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. De regulă, aceste tipuri de căsnicii nu se destramă. Ele îşi consumă viaţa de cuplu prin oscilaţii afective cu mare consum tensional.

2. Tipul căsniciei molatice.
După autor, această căsătorie se bazează pe menţinerea reciprocă de egoisme, prin investirea doar a laturii comode, liniştite, plate, lipsite de vlagă şi fără efortul neliniştitor şi emoţional al simţirii celuilalt. Unitatea cuplului este o iluzie, aceasta nefiind o căsnicie, ci o pseudocăsnicie, bazată pe supraaprecieri şi cedări menite să evite criza Eului. Practic, însă, distanţa afectiv-cognitivă dintre cei doi se menţine.
Fiecare partener „trece astfel greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”.

3. Tipul căsniciei dure.
Acest tip de căsătorie reuneşte două caractere împietrite, cu un comportament relaţional rigid. Comunicarea este redusă, cei doi parteneri suspectându-se reciproc, menţin distanţa dintre ei percepându-se şi valorizându-se ca posibili agresori la integritatea celuilalt. La o primă privire acest comportament lasă impresia de putere, dar în realitate este vorba de fragilitate interioară, frica de angajare în parteneriat cu riscul unei modificări a propriei personalităţi. Partenerii care se antrenează în tipul acesta de relaţie maritală au o conduită relaţională rezervată. De regulă, sunt împotriva duioşiei, şi intimităţii, mângâierile le apar ca ceva copilăresc, nu se potrivesc cu „statura” unui adult, orice încercare de a se deschide şi apropia sufleteşte de celălalt este privită ca o ofensă sau un pericol. Cei doi se cunosc puţin; gândurile sentimentele, visurile le ţin doar pentru sine.
Nimic nu se dezvăluie, nimic nu se împarte!
Gradul scăzut al comunicării conduce, de regulă, la criză, iar căsnicia devine o arenă a răzbunărilor reciproce ce se repetă permanent.
Meritul tipologiei stabilite de Kunkel este că a deschis dinamica acomodării şi asimilării în cuplu conjugal, pericolele cu care se confruntă cuplul, precum şi disfuncţionalităţile ce generează aceste pericole.
O tipologie mai completă, care descrie cinci moduri de acomodare (cinci concepţii asupra căsătoriei) este cea a lui Cuber.

1. Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele.
Conflictele sunt dese, „la ordinea zilei”, aproape niciodată ascunse copiilor, însă, faţă de prieteni, vecini, rude aproape de loc exteriorizate. Cuplurile de genul acesta nu prea se destramă: vine criza, trece criza! Totul reintră în normal ca şi cum nimic nu ar fi fost. Acesta este de fapt modul de existenţă al însăşi căsniciei, o modalitate uşoară de a scăpa de analize, cauze, explicaţii: criza rezolvă totul prin conflictul în sine!

Unii psihiatrii de vocaţie psihanalistă merg cu explicaţiile mult mai adânc ajungând la concluzia că un astfel de comportament se justifică prin „nevoia” profundă a soţilor de a lupta unul cu altul, acesta fiind de fapt adevăratul liant al căsniciei: nevoia de luptă şi satisfacerea ei. Oricum, un lucru este sigur: siguranţa cu care sunt mânuite conflictele (tensiunile devenite conflicte) precum şi permanentul joc al disimulărilor (care au voie să ştie şi care nu au voie nici să bănuiască) îi dau, paradoxal, acestui tip de căsnicie o existenţă îndelungată.

2. Tipul căsniciei devitalizate.
Problema descrisă aici este cea a discrepanţei dintre primii ani de căsnicie şi ceea ce urmează. Caracteristic acestor căsnicii este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se uzează treptat. Cei doi stau puţin timp împreună (nu mai simt nevoia de a fi alături), intimitatea este puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile o pornesc pe drumuri separate. Singurul interes comun: creşterea copiilor. Ar mai fi un interes comun, dar de mai mică intensitate: pentru evoluţia profesională a celuilalt (legată intim de „imaginea publică” oferită de cuplu!).
Dimensiunea emoţională se diminuiază până la dispariţie, iar căsnicia este un „vid dureros”. Tensiunile nu se văd, dar există, sunt latente dar bine ţinute în frâu din cauza copiilor. Atmosfera de indiferenţă îi satisface însă pe ambii parteneri care nu doresc să se despartă şi, de aceea, ajung să o prefere unei despărţiri. Confortul deprinderii de a fi împreună, de a profita de acel „acasă” îi face să evite cu grijă conflictele. Ştiu că „ceva” major nu merge, dar, văd limpede, că se poate şi aşa.

3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare).
Puncte comune cu tipul descris mai sus sunt multe, dar deosebirea esenţială este că această căsătorie aşa a fost de la început. Aceste căsnicii nu au ca bază sentimentul, vibraţia, ci confortul bun-înţeles de amândoi încă din faza de asociere ca fundament al căsătoriei.
Angajarea se face, deci, deliberat, intenţionat, cei doi aşa zis „parteneri” având interese opuse, dar se susţin reciproc: bărbatul profesional, femeia casnic. Nu au nevoie de complicaţii sentimentale penrtu a trăi alături fiecare în felul lui propriu: se susţin unul pe celălalt „la rece”. Independenţa personală este factorul cel mai important şi păzit cu străşnicie: nici unul din soţi, atâta timp cât păstrează înţelegerea şi respectă regulile jocului, nu este un inconvenient pentru celălalt.

4. Tipul căsniciei vitale.
Citind descrierea unui asemenea tip de căsnicie, nu se poate să nu exclami:”Asta, da!” Relaţia dintre cei doi este o relaţie de empatie autentică, esenţială pentru viaţa lor. Satisfacţia în cămin este dată de prezenţa celuilalt. Faptul de a fi împreună, de a simţi împreună, de a regăsi o nouă bucurie în tot ce se face pentru casă şi în casă este esenţa vitală. Tot ceea ce face unul fără celălalt este doar o obligaţie. Sensul vieţii celor doi nu este unul alături de altul, nu este unul pentru altul, ci unul prin altul. Aceasta este dimensiunea dominantă! Şi nici nu-şi pierd propria identitate. Ştiu să facă faţă unui conflict, unei competiţii şi nu lasă nici un dezacord nerezolvat total.
Un conflict apărut este în aşa manieră rezolvat încât sunt şanse minime să mai reapară. Conflictul este un accident şi nu o regulă, un „modus vivendi” al căsniciei.

5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală.
Este o altă variantă a „căsniciei vitale” mai solidă. Cei doi sunt în acelaşi timp „soţi, prieteni şi pareteneri”. Am putea spune că acesta este punctul culminant la care poate ajunge „căsnicia vitală” după un număr considerabil de ani. Zonele de tensiune practic nu au mai apărut de mult în viaţa lor, deci practic nu mai există, iar diferenţele de opinie nu se rezolvă după principiul „cine are dreptate” ci în aşa fel ca să nu le afecteze deloc relaţia. Dreptatea unuia sau a celuilalt este un fapt minor faţă de sentimentul de unitate.
De menţionat este faptul că aceste cinci stiluri de viaţă familială, deşi au o stabilitate în timp, pot suferi modificări, un cuplu putând să-şi modifice stilul marital de mai multe ori pe parcursul unei căsnicii. Tipologia maritală defineşte în primul rând relaţia şi nu individul (şi personalitatea sa); acelaşi individ poate să se manifeste într-o relaţie ca fiind vitală, iar în alta ca fiind pasiv-cordială.
Tot la fel de posibil este ca o persoană să aibă „acasă” o relaţie pasiv-cordială sau devitalizată, în timp ce extraconjugal întreţine o relaţie vitală. Sau, alţii, nu îşi exprimă „vitalitatea” în cuplu, ci în profesie sau, alţii, în ocupaţii extraprofesionale (hobby-uri).
Infidelitatea conjugală poate apărea în toate tipurile de căsnicii, mai puţin ultima, „căsătoria totală”. Cauzele care o produc sunt, însă, diferite. Astfel, la cei „conflictuali” infidelitatea este o cale de manifestare a atitudinii oscilante faţă de partener, un simbol al resentimentului faţă de acesta.
La „pasivi-cordiali” infidelitatea este tipică, mai ales la bărbatul „în cădere liberă” (vârsta mijlocie).
La „devitalizaţi” şi „vitali” este mai rară.
Sluzki şi Beavin elaborează prin anii 1970 o foarte interesantă tipologie structurată în diade maritale, cuprinzând şapte posibile stiluri de intercomunicare, care dau naştere la patru grade posibile de satisfacţie sau insatisfacţie în cadrul cuplului.

1. Diada bazată pe simetrie stabilă.
Între A. şi B. este o comunicare permanentă care duce la stabilirea unei relaţii simetrice plină de satisfacţii. Cei doi sunt numiţi atât de frumos „gemeni celeşti”.

2. Diada bazată pe complementaritate stabilă.
Comunicările dintre cei doi definesc rolul unuia ca dominant şi a celuilalt ca supus.
Şi aceasta este o relaţie care conferă o satisfacţie maritală stabilă, iar cei doi sunt numiţi „genii colaboratoare”.

3. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre dominare.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale deoarece fiecare din cei doi doreşte să ocupe poziţia dominatoare cu scopul de a-şi impune punctul de vedere, de a direcţiona în sensul dorit viaţa cuplului.
Aşa se face că au loc adevărate „bătălii” pentru stabilirea a ceea ce urmează de făcut.

4. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată pe supunere.
Comunicările dintre A. şi B. sunt conflictuale prin solicitarea unei poziţii de supunere de către fiecare. Fiecare în parte doreşte să lase în seama celuilalt sarcina deciziilor ce privesc cuplul, nevoind să-şi asume răspunderea pentru ambii. Refuzul fiecăruia dintre ei de a-şi asuma conducerea, generează energii negative.
Satisfacţia maritală în astfel de cazuri este instabilă.

5. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare şi simetrie.
Între A. şi B. există comunicări, dar, conflictuale. Unul din soţi solicită poziţia de dominare vis-a-vis de cererea simetrică a celuilalt soţ. De unde rezultă certuri interminabile şi sâcâietoare. Satisfacţia maritală este inexistentă, putându-se vorbi de o insatisfacţie maritală instabilă.

6. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale, fiecare din parteneri dorind o poziţie de supunere simetric cu celălalt partener. Periodic partenerii au menifestări de protest şi respingere a celuilalt deoarece aşteptările unuia în privinţa celuilalt fiind înşelate.
Insatisfacţia marietală este instabilă.

7. Diade fluctuante (fluide).
Comunicările au un caracter flotant şi imprevizibil. Climatul afectiv este de coloratură negativă, supratensional, iar insatisfacţia maritală este stabilă. Viaţa de familie este caracterizată de autori ca „infern în doi”: gelozie, agresivitate, ostilitate, suspiciuni reciproce.
O altă tipologie interesantă este cea a lui Lederer şi Jakson. Această tipologie a fost numită tipologia categoriilor paralele şi cuprinde trei modalităţi interacţionale.

1. Relaţii maritale bazate pe interacomodarea (acomodare reciprocă) în vederea atingerii scopurilor comune. Impasurile şi neânţelegerile sunt minimalizate cât mai mult cu putinţă.

2. Relaţii maritale bazate pe compatibilitate temporară. Ambii soţi acceptă de comun acord scopurile imediate şi mai îndepărtate ce le stau în faţă ca familie.

3. Relaţii maritale vectoriale. Comportamentele ambilor soţi sunt schimbate în sensul sincronizării, a acţiunilor de colaborare.

(material preluat)