Posts Tagged ‘eliberare’

Legat de subiectul anterior, am dat peste acest documentar. Foarte interesant!
Vizionare placuta!



sex-pornografie La un moment dat am citit pe un frontispiciu cuvintele: The internet is for porn! (Internetul este pentru pornografie!) Sa fie asa?

Nu stiu cat de aproape de adevar e fraza aceasta, insa este destul de clar ca internetul poate fi, intre blestem si binecuvantare. Blestemul insa, capata proportii uriase. La nivel mondial, in fiecare secunda, 28.528 de utilizatori de internet acceseaza pagini avand continut pornografic si, in fiecare secunda, 372 de utilizatori folosesc motoarele de cautare pentru a accesa un astfel de continut. Ba, mai mult, potrivit ziarului Cotidianul, romanii sunt pe locul 3 in topul mondial al cautarilor porno pe Internet pentru cuvantul XXX.

Stiati ca industria pornografica este una fabuloasa. Este o industrie de 57 de miliarde $ in toata lumea, 12 miliarde numai in Statele Unite.

Sunt 4,2 milioande de saituri cu continut pornografic (12 % din numarul total al saiturilor). De asemenea sunt 372 milioane de pagini pornografice. In motoarele de cautare, zilnic sunt 68 de milioane de astfel de cautari (25 % din totalul cautarilor zilnice).

Zilnic se trimit 2, 5 miliarde de e-mailuri cu continut pornografic (8% din numarul total de e-mailuri trimise. Lunar se downloadeaza pornografie de 1, 5 miliarde de ori ( 35 % din toate download-urile).

Pornografia infantila este la mare cautare. Sunt cam 100.000 de astfel de saituri iar 89% (mai mult…)

Isus a atins pe cei respinsi Cand S-a coborat Isus de pe munte, multe noroade au mers dupa El. Si un lepros s-a apropriat de El, I s-a inchinat, si I-a zis: „Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti. Isus a intins mana, S-a atins de el, si a zis: „Da, vreau, fii curatit!”Indata a fost curatita lepra lui.” Matei 8:1-3

Sunt uimit…de omul care a simţit atingerea plină de compasiune a lui Isus. El apare o singură dată, are o singură dorinţă, şi primeşte o singură atingere. Dar acea atingere i-a schimbat viaţa pentru totdeauna…

Sunt uimit de acest om deoarece în perioada Noului Testament lepra era cea mai groaznică boală. Aceasta făcea ca trupul să fie plin de răni şi într-o continuă degradare. Degetele se curbau şi se făceau ca nişte cioturi. Pielea plină de bube mirosea. Anumite tipuri de lepră paralizau nervii încheieturilor ducând la căderea degetelor de la mâini şi picioare, chiar a labei piciorului sau a mâinii. Lepra era un fel de moarte treptată.

Consecinţele sociale erau la fel de dure ca şi cele fizice. Fiind considerată o boală contagioasă, leprosul era pus în carantină, exilat într-o colonie de leproşi.

În Scriptură leprosul este simbolul unui paria al societăţii: infectat de o boală pe care el nu dorit-o, respins de cei pe care-i cunoaşte, evitat de persoanele pe care nu le ştie, condamnat la un viitor pe care nu-l poate duce.[…] Mai mult pe Max Lucado Romania.

Panica este reacţia normală a organismului aflat în faţa pericolului. Să ne imaginăm că mergem pe marginea unei şosele. Deodată apare o maşină care se îndreaptă cu mare viteză spre noi.
Schimbările fizice şi chimice ce au loc instantaneu în organism, ajută omul să fugă spre un loc unde se află în siguranţă.
Să ne imaginăm acum acelaşi sentiment de panică, însă fără un motiv real.
Specialiştii declară: „Crizele de panică au loc atunci când panica (frica) înşeală creierul, făcându-l să creadă că există un pericol iminent.
Să spunem de exemplu că cineva se află într-o alimentară printre rafturi, fără a deranja pe cineva.
Clic!!! Butonul pentru alarmă a fost apăsat. „Alarmă de gradul întâi! Toate sistemele sunt pregătite de atac!” Numai cei care au avut astfel crize pot înţelege pe deplin cât de puternic le resimt.
O astfel de criză este descrisă drept „goana adrenalinei care urlă în tot corpul timp de cinci minute, o oră sau o zi şi care apoi se îndepărtează la fel de repede precum a venit, lăsându-te fără vlagă, epuizat şi îngrozit”.
Crizele de panică apar de obicei la începutul vieţii de adult şi în general afectează mai mult pe femei decât pe bărbaţi.
Care sunt cauzele? Nu se cunoaşte un răspuns exact. Unii sunt de părere că cei care suferă de aşa ceva sunt predispuşi biologic la aceste crize din cauza unei anomalii a sistemului nervos.
Mulţi cred că această situaţie poate fi moştenită, în timp ce alţii susţin că procesele chimice din creier sunt modificate de unii factori care provoacă stress. În unele cazuri, crizele sunt provocate de amintirea unei situaţii traumatice.
Un sondaj a revelat faptul că procesul persoanelor care au fost victimizate şi care au crize de panică este de 13 ori mai mare decât la restul populaţiei. Bineînţeles că nu toate crizele sunt provocate de traumă. Dar, specialiştii sunt de părere că, atunci când este cazul, „tratarea efectelor secundare ale abuzului, în locul vindecării traumei propriu-zise, nu va rezolva definitiv problema. Este ca şi cum ai lua un sirop de tuse să tratezi o pneumonie”.
Crizele de panică pot fi ţinute sub control. Mulţi dintre cei care au stat în casă de teama panicii au fost ajutaţi de terapia prin expunere. În acest tratament pacientul este expus unei situaţii de care are teamă şi este ajutat să depăşească această situaţie până când panica dispare.
Cei care au probleme cardiace, astm, ulcer, colită sau alte boli din această categorie trebuie să consulte un medic înainte de a urma acest tratament. Pot fi aplicate tehnici de relaxare, care contribuie la diminuarea anxietăţii, cunoscute sub numele de metode de calmare.
1. Respiraţi calm. Crizele de panică sunt însoţite frecvent de o respiraţie accelerată. Ca să respiraţi cu uşurinţă, încercaţi acest exerciţiu: întindeţi-vă pe burtă, inspiraţi numărând până la şase, expiraţi numărând până la şase. Apoi, stând aşezaţi încercaţi să respiraţi adânc. După aceea încercaţi din nou stând în picioare. Respiraţi adânc, diafragmatic şi exersaţi aceasta zilnic, până când o veţi face în mod natural.
Unora le este de folos faptul, că în timp ce fac acest exerciţiu, îşi imaginează că sunt în natură, într-un cadru natural, deosebit de plăcut.
2. Gândiţi-vă calm. Dacă mă prăbuşesc? Dacă nu este nimeni să mă ajute? Dacă-mi cedează inima? Ideile alarmante alimentează panica. Ţinând cont că aceste idei sunt, de obicei, nenorociri viitoare sau crize trecute, încercaţi să vă concentraţi asupra situaţiei prezente. Unii specialişti susţin că „te calmezi pe loc dacă te concentraţi asupra prezentului”.
3. Reacţionaţi calm. Dacă vă cuprinde panica nu vă opuneţi. Aceasta nu este decât o senzaţie, iar senzaţiile nu trebuie să vă facă nici un rău. Imaginaţi-vă că sunteţi pe malul mării privind valurile. Ele se înalţă, coboară, apoi dispar.
Cu panica se întâmplă la fel. În loc să vă împotriviţi valului, mişcaţi-vă odată cu el. Panica va trece. După ce a trecut, nu reacţionaţi exagerat sau nu analizaţi prea mult cele întâmplate.
Totul a trecut ca un strănut sau ca o durere de cap. Panica este ca un bătăuş. Îl provoci, te atacă; nu îl provoci, îţi dă pace. Despre obiceiurile de calmare specialiştii susţin că nu sunt destinate să vă facă să înfruntaţi mai uşor panica sau să alunge pe loc panica. Consideraţi-le mai degrabă modalităţi de a vă petrece timpul atunci când panica încearcă să vă determine să luptaţi cu ea.
Bine este să nu se aştepte izbucnirea panicii. Aceste metode sunt cele mai eficiente în timpul perioadelor de uşoară anxietate. Când sunt bine stăpânite, ele pot diminua sau chiar preveni alte crize.
Panica însoţeşte pe solul perfecţionismului şi al lipsei respectului de sine. Victimele acestor stări mărturisesc: „Cât timp am avut crize de anxietate, sentimentele negative au pus stăpânire pe viaţa mea. Îmi spuneam că din cauza anxietăţii sunt inferior altora şi, prin urmare nu pot fi iubit”.
Schimbarea unor atitudini ca acestea pot diminua neliniştea care duce în cele din urmă la panică. Faptul de a-i destăinui unui prieten de încredere gândurile care te frământă are o mare valoare. Discutând despre ele, cel în cauză poate face o distincţie între problemele care trebuie suportate şi problemele care pot fi rezolvate.
Nu trebuie neglijată nici rugăciunea. Psalmul 55:22 spune: „Aruncă-ţi sarcina asupra Domnului şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept”.
Panica este produsă nu de o singură problemă uriaşă, ci de acumularea de greutăţi mărunte, aproape nesemnificative, aşa cum mai multe aparate elective separate pot arde o siguranţă dacă sunt cuplate prea multe la acelaşi circuit.
O soluţie ar fi aceea de a trece fiecare problemă pe nişte fişe, care urmează apoi să fie aranjate în ordinea complexităţii, de la cea mai simplă la cea mai complicată.
Împrumută-le pe rând! Aşternând în scris greutăţile cu care te confrunţi, vei fi ajutat să le consideri nu ca pe ceva de temut, care trebuie evitat, ci ca pe nişte lucruri pe care le poţi depăşi şi rezolva.
Pe unii îi ajută faptul că iau tranchilizante şi antidepresive prescrise de medic. Totuşi este necesară prevederea în acest caz. Soluţia adevărată nu stă în medicaţie, ea trebuie folosită ca un înlocuitor până la folosirea răspunsului. Medicamentele pot ajuta în desfăşurarea activităţilor zilnice, iar acest lucru dă posibilitatea de a găsi pe Cel ce poate ajuta la identificare cauzelor şi depunerea eforturilor necesare de vindecare.
Dar, din nefericire, în vremurile noastre chiar şi creştinii care au în centrul preocupărilor lor interesele spirituale, pot fi afectaţi de această neplăcută boală a timpului sfârşitului.
Dacă li se aplică un tratament corect, majoritatea celor care au crize de panică pot fi ajutaţi.
Prietenii pot fi şi ei un sprijin real atunci când sunt înţelegători. În loc să învinovăţească mai mult un suflet deja împovărat, un prieten înţelegător îşi va da seama că persoana care are crize de panică nu vrea în mod intenţionat să fie nesociabilă: „Vă rugăm… fraţilor să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială, să îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1Tesaloniceni 5:14). Specialiştii, mai ales cei creştini pot oferi un sprijin deosebit de eficient şi de aceea este de dorit să fie consultaţi cu încredere.
Una din metodele folosite cu succes este antrenamentul asertiv, care este o metodă utilă pentru reducerea anxietăţii şi depresiei.
Terapeutul furnizează exemple în legătură cu diverşi subiecţi care au devenit deprimaţi pentru că au avut curajul să-şi exprime stările afective şi să lupte în mod activ pentru realizarea scopurilor lor de viaţă.
Se va sublinia faptul că studiile experimentale au demonstrat o corelaţie negativă între comportamentul asertiv şi depresie, precum şi faptul că antrenamentul asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine.
De asemeni, s-a demonstrat experimental legătura dintre comportamentul non-asertiv şi simptomele somatice ale anxietăţii: cefalee, tulburări digestive, dureri de spate, supraîncordare musculară etc.
Pentru ca subiecţii să înţeleagă mai bine componentele comportamentului asertiv, acesta este prezentat sub forma a două subcomponente: aspectul cognitiv şi aspectul comportamental.
Componenta cognitivă implică un anume mod de gândire care, de regulă, îl împiedică pe individ să fie asertiv.
Iată un exemplu: „Dacă le voi spune ce simt cu adevărat, ei nu mă vor iubi şi acest lucru va fi insuportabil”.
„Părerile mele nu sunt atât de importante încât să vorbesc despre ele”. „Nu ar trebui să am astfel de sentimente, aşa că ar fi mai bine să le ţin pentru mine”.
Gândurile de acest tip blochează comunicarea sinceră şi deschisă cu ceilalţi.
Componenta comportamentală a asertivităţii include contactul vizual, mimica şi pantomimica, postura, tonul şi modulaţiile vocii, conţinutul şi momentul administrării unui mesaj.
Contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul în ochi. Lipsa contactului vizual, mesaje nedorite de tipul: „eu nu sunt convins de ceea ce spun” sau „îmi este foarte frică”.
Tonul vocii: cel mai asertiv mesaj îşi pierde din semnificaţie dacă va fi experimentat cu o voce şoptită (aceasta va da semnificaţia de siguranţă), sau prea tare, fapt ce ar putea activa comportamentul defensiv al interlocutorului.
Postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept, nici prea rigid, pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta aceasta ca o lipsă de respect.
Mimica: pentru ca un mesaj să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de pildă, dacă cineva zâmbeşte atunci când afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării.
Momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj îşi pierde semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit. Astfel, de pildă, nici un şef nu va răspunde favorabil la o cerere de mărire de salariu, oricât de bine formulată şi argumentată ar fi ea, dacă angajatul îl abordează într-un moment când el însuşi este verificat de superiorii săi.
Conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid sau într-un mod prea pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi discret.
Pentru o mai bună înţelegere a celor prezentate mai sus se cer a mai fi aduse unele precizări în legătură cu termenul de asertivitate.
Alternativele comportamentului asertiv sunt: agresivitatea şi pasivitate (comportamentul nonasertiv).
Comportamentul agresiv se caracterizează prin încălcarea drepturilor celorlalţi, prin lezarea sentimentelor acestora, adresarea de invective, utilizarea unui ton ridicat, precum şi prin alte acţiuni care lovesc alte persoane şi le determină să declanşeze reacţii defensive.
Comportamentul asertiv se caracterizează prin aceea că nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimându-şi sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest şi într-o manieră socialmente adecvată.
Acest mod de comportament se caracterizează printr-o atitudine de respect faţă de sentimentele celorlalţi şi facilitează o comunicare bilaterală.
Comportamentul pasiv(nonasertiv) constă în negarea propriilor drepturi. Subiectul ni-şi apără interesele şi nu îşi exprimă sentimentele.
Acest tip de comportament poate conduce şi la o comunicare cu caracter indirect, care creează uneori confuzii.
(material preluat)

Calmul

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , ,

O legendă povesteşte despre o dispută între zei. După cum se ştie fiecare zeu încarna virtuţile sau pasiunile omeneşti (ex: din mitologia romană şi greacă). Fiecare zeu pretindea că deţine taina fericirii supuşilor de pe pământ, şi, fiecare era convins de propria-i superioritate, chiar supremaţie.
Se povesteşte că se auzea de pa pământ cum vuia cerul de certurile lor fără sfârşit. Văzând că nici unul nu are totuşi nici un ascendent faţă de rivalii săi, au hotărât toţi împreună, să se prezinte superiorului lor pentru judecată. După ce şi-au prezentat păsul, toţi zeii de faţă, aşteptau verdictul. Deodată un fulger strălucitor brăzdă noaptea, iar bubuitul năpraznic a încremenit de groază pe toţi cei de faţă. O imensă prăpastie s-a deschis în faţa forţelor cereşti încât aceştia şi-au pus la îndoială propria invulnerabilitate. Tabloul se mai continuă cu furtuna, mare învolburată, cutremurul munţilor, după care totul se potoleşte, iar cerul este invadat de o muzică divină.
O voce se aude: „Puterea în manifestarea forţei-brutale distruge, nu creează. Puterea constă în arta de a supune oamenii şi de a-i menţine sub legea blândeţei, nu a violenţei”.
Muzica divină continuă până cuprinde şi subjugă tot spaţiul şi toate fiinţele prezente.
Demonstraţia a luat sfârşit şi fusese un succes. Unul, doar unul din cei prezenţi rămase însă indiferent la tot ceea ce se întâmplase.
Contrariat, Judecătorul Suprem al zeilor îl întrebă:
– Tu eşti surd, orb sau nesimţitor ca nemuritorul de rând de nu reacţionezi la nimic din ce ţi-am arătat?
– Nu. Eu sunt calmul, acela care ştie să-şi disciplineze impresiile. Gloria celorlalţi este condiţionată de emoţii, pentru că nu le stăpânesc. Ce fel de putere este aceea care se lasă moleşită de admiraţie sau tremură în faţa stihiilor?
Superiorul zeilor se pronunţă:
„Lui îi aparţine toată puterea. În el sălăşluieşte adevărata forţă. Stăpânind pasiunile, el se ridică mai presus de dominaţia naturii. Nu se dedă la demonstraţii inutile. Puterea lui nu şovăie în faţa unei forţe potrivnice. El rezistă tuturor sugestiilor zadarnice, nedemne de spirit. Totuşi, el percepe şi discerne emoţiile. Calmul este superiorul şi maestrul tuturor”.
Timpul şi experienţa au demonstrat înţelepciunea acestei legende.

Calmul este maestrul
Calmul este calitatea necesară zi de zi, în viaţa cotidiană, dar şi în situaţiile speciale.
Calmul cumpăneşte necazurile de zi cu zi şi nenorocirile ce marchează existenţa; înlătură efectele fascinaţiei moleşitoare şi vătămătoare. Se ştie că efervescenţa fizică sau psihică are ca efect dezorganizarea, are manifestări care depăşesc scopul propus şi victimele sunt aruncate în zone pe care nu le-au dorit, sunt înşelaţi de propria exaltare. (ex: de ajustat forma frazei!)
Este un furt în dauna forţelor vitale, care pentru a deveni afective trebuiesc supuse voinţei călăuzitoare a Celui de Sus, şi, deci, supuse tuturor fazelor de deliberare mintală. Calmul este regulatorul vieţii, iar dătătorul calmului real este unul singur, Isus Hristos! „Pacea Mea o las vouă, pacea Mea v-o dau vouă”. Frâul raţionamentului este de dorit să-l dăm Creatorului nostru, căci numai Cel ce l-a creat ştie cel mai bine să-l folosească. Calmul, pacea instaurate în noi înşine, putem auzi murmurele Duhului Sfânt care ne îndeamnă să acţionăm spre o altfel de viaţă decât cea obişnuită, cea lumească. Viaţa interioară a Duhului este geneza tuturor mijloacelor nobile de a la înfăptui. Duhul Sfânt sălăşluind înăuntrul nostru este Cel ce rămâne drept şi ţine piept tuturor împotrivirilor şi silniciilor vieţii. Doar El rezistă tuturor ispitelor de la fiecare cotitură de pe drumul parcurs de la naştere până la moarte. Sub scutul calmului Duhului Sfânt pasul este sigur şi scopul bine precizat. Omul capătă nobleţe divină tocmai pentru că în el vieţuieşte ca parte a dumnezeirii.

• Fără calm nu există o examinare sinceră şi corectă a motivelor de acţiune.
• Fără calm nu se pot îndepărta insinuările perfide şi speranţele deşarte.
• Fără calm nu este posibilă meditaţia.
• Fără calm nu se înlătură valurile devoratoare de entuziasm.

Calmul:
– cultivă tăria sufletească;
– dă posibilitatea gândirii de a servi inteligenţa;
– disciplinează emoţiile, dă raţionamentului precizie;
– acumulează energia prin eliminarea pierderilor inutile.

Entuziaştii sunt întotdeauna înşelaţi în ardoarea nestăpânită pe care o lasă să fiarbă în ei, şi, care ca un vin înşelător (băutură amăgitoare), turnat în pahar, le ia clara viziune a lucrurilor, înlocuind-o cu o logică special construită pe temelia iluziei. Cine se mai miră dacă hotărârile luate sub stăpânirea acestei exaltări dau loc la o serie de gesturi în dezacord cu naţiunea.
Se confundă mult prea des, şi mai ales în secolul nostru, activitatea cu agitaţia.
Activitatea este acţiunea soluţiei mentale, izvorâtă dintr-o deliberare judicioasă, înfăptuită în liniştea sufletelor sfinţite de voinţa divină.
Agitaţia corespunde unei nevoi instinctive, comună tuturor acelora care confundă deliberat, voit actul reflex (instinctiv) cu actul gândit.
Primul degradează vitalitatea funcţională, în timp ce al doilea este însăşi expresia vitalităţii în serviciul inteligenţei. Urmările agitaţiei sunt remuşcările şi uneori, lenea. Mulţi sunt cei ce pleacă fără scop, se opresc fără motiv, merg când într-o parte, când în alta, până cad de oboseală, iar întunericul nopţii le ascunde calea de intrare.
Din mijlocul eforturilor dureroase, o voce rău intenţionată îi aprobă însă şi-i îndeamnă să meargă mai departe că sunt pe calea bună. Fragilitatea spiritului lor îi împiedică să analizeze just: cui aparţine vocea? cui aparţine îndemnul? Deşi, sunt intim urmăriţi de zădărnicia eforturilor săvârşite, totuşi sunt mulţumiţi de a se autoînşela prin îndoielnica lor activitate, fac o concesie răului în propriile vieţi.
Omul de trăire sfântă, creştină, trebuie să fie totdeauna în stare de apărare. Mijlocul cel mai potrivit de rezistenţă victorioasă pe care Domnul ni-l pune la dispoziţie este calmul – generatorul de hotărâri apărătoare. Pe drumul vieţii, omul calm va întâmpina mai puţine ocazii de a deveni pradă, căci folosind acest talant preţios care este calmul Duhului Sfânt ale cărui şoapte binevoitoare acoperă tot vacarmul din afară. Omul calm va presimţi apropierea pericolului şi va putea evita sau va şti cum să se apese. Dar atenţie, pericolele pândesc şi pe cărările înflorite şi îmbietoare şi de aceea atenţia, vigilenţa trebuie menţinută trează chiar şi în acea linişte poate aparentă. De câte ori, că veni vorba de linişte, nu am admirat oglinda unui lac şi ne-am minunat de frumuseţea şi grandoarea pe care o dă calmul acelei întinderi de ape. Dar ce se întâmplă când valul nemişcat este tulburat? Toate resturile descompuse se ridică în mari cantităţi la suprafaţă, apa nu mai este limpede, reflectă imagini alterate de noroiul răscolit.
În acelaşi timp, apar la lumină numeroase murdării, nenumărate obiecte, vestigii îngrozitoare despre lucruri care au fost frumoase, sau înspăimântătoare resturi de forme şi mai groaznice, drame necunoscute sau şi mai rău, fericiri pentru totdeauna pierdute.
Conştiinţa nu mai este limpede şi este zadarnic de a se mai deosebi ceva în grămada de idei şi sentimente înverşunate. În acele momente noi am cedat controlul asupra propriei persoane acelor duhuri rele, necurate care vorbesc şi se zbat. Ce luciditate poate prezenta un suflet în prada unui astfel de tumult?
Disciplina este cucerirea cea mai de dorit, prin care voinţa o impune tuturor exuberanţelor, pentru că inteligenţa trebuie să radieze conştient asupra instinctelor obscure. Este bine de ştiut că orice emoţie, după un oarecare timp, sfârşeşte prin a se impune sufletului aceluia care o exteriorizează cu ajutorul gesturilor.
Influenţa dintre psihic şi fizic este adesea puţin studiată şi se face greşeală de a nu se vedea în această reciprocitate decât o manifestare a celor puţin evoluaţi. În realitate condiţionarea psihic-fizic condiţionează toate fiinţele omeneşti, în orice stadiu de evoluţie ar fi ele. Se ştie că oricât de evoluat ar fi un individ, nu poate scăpa de pericolul automatismului, care se produce şi acţionează în afara disciplinei ferm menţionată de o voinţă”.
Cu cât omul este mai evoluat, cu atât tendinţa spre automatism pierde din importanţă.
Superioritatea unui om se recunoaşte după uşurinţa cu care acesta îşi schimbă intenţia actului spontan în unul voluntar.
Atenţie: se vorbeşte de „intenţie”, deci acesta este nivelul unde se manifestă puterea disciplinei asupra automatismului. Cel ce s-a deprins să se supună disciplinei, voinţei înalte, venită de la Cel de Sus îşi va fixa gândurile şi-şi va intensifica dorinţele superioare pentru a nimici pe celelalte, fireşti.
Trebuie să dea şi dă întâietate totdeauna efortului Duhului Sfânt, micşorând continuu înclinarea spre o sensibilitate nedemnă de un creştin. A stăpâni gesturile, a poseda disciplina abţinerii, a impune tăcere vorbelor deşarte gata să scape, este o calitate a sufletelor mari, serioase, dedicate.
Ce naţiune clară putem avea despre propriile sentimente unele definite, altele în curs de definitivare?
Ce realizări se pot prevedea când aspiraţia interioară nu se conturează decât prin obscuritatea unor gânduri tulburi şi proiecte confuze?
Cum se mai poate recunoaşte vocea prielnică în mijlocul vacarmului mâniei?
Cum se deosebeşte adevărul sub falsa strălucire a poftelor care îl acoperă?
Cum suntem văzuţi în această revărsare necontrolată?
Iată de ce iertarea celor ce noi le-am greşit este cea mai grea! Stau faţă în faţă doi inşi: unul calm, altul mânios. Cel mânios îşi dezgoleşte toată nimicnicia, urâţenia sufletească, răutatea, necinstea, josnicia, grosolănia, perfidia şi alte păcate cu grijă acoperite sau crezute dispărute.
Iată o înfăţişare murdară şi ticăloasă pe care cel în cauză ori o ascunde, ori a crezut-o desfiinţată. Dar nu, în străfunduri răul există pentru că noi ne-am curăţat interiorul şi nu Duhul Sfânt, şi în camera crezută primenită am adus ca locuitor un duh de amăgire şi nu de zidire. Mare este ruşinea celui ce dezvăluindu-se are asemenea spectacol de oferit! Este nevoie de o mare putere sufletească pentru ca cineva să nu se simtă îngrozit văzându-se aşa cum nu şi-ar fi închipuit că este. Sunt oameni şi oameni, gânduri şi gânduri. Pentru cel obişnuit cu luciditatea obţinută prin calm de la Domnul de a privi adânc în el însuşi şi de a citi acolo adevărul despre sine, de a trăi în adevăr şi de a se consuma pentru adevăr. Sufletul omului calm se aseamănă cu o carte închisă cu trei zăvoare, nu se destăinuie decât celui care are cheia. Dar această cheie nu poate sta în mâini vulgare, căci stăpânul nu o dă altuia decât cu bună ştiinţă. De altfel, nici nu este un obiect tangibil pe care să-l poată mânui oricine. Este o cheie ideală: numai cei ai Domnului, cei ce au ales mântuirea au o judecată înţeleaptă şi puterea de a interpreta.
Sufletul celui calm, care a primit pacea şi odihna de la Hristos, Mântuitorul nostru, nu poate fi prădat şi rămâne neclintit în faţa tuturor încercărilor. Mai mult, această carte atât de temeinic ferecată lumii; chiar de s-ar deschide în faţa unei fiinţe superficiale, nu ar putea fi niciodată descifrată.
Raţiunea acestei taine stă în dificultatea pe care o întâmpină cei uşuratici, superficiali în perseverenţa studiului, singurul care mărturiseşte adevărul. Oamenii calmi nu sunt indiferenţi! Ei sunt ca şi entuziaştii pasionaţi de tot ce ţine de domeniul adevărului, dreptăţii şi frumosului. Ei au ardoare, dorinţe de mai bine, admiraţie, însă au şi un Stăpân care le sfinţeşte toate aceste trăiri interioare. Dar ce rol are graiul? Din punct de vedere ştiinţific vorbirea exteriorizează gândurile. Umoriştii au inversat, spunând că prin cuvinte oamenii îşi ascund adevăratele gânduri şi scot la iveală altele, irelevante.
Trecând dincolo de definiţii ştiinţifice sau hazlii să luăm aminte la ceva mult mai important decât disputele înţelepţilor lumii:
„Învaţă să asculţi tăcerea!”

A asculta tăcerea în noi înseamnă a apleca urechea spre a auzi vorbirea dumnezeiască a Duhului Sfânt, fiindcă tăcerea interioară este o sumă de şoapte, este vocea Celui ce locuieşte în templul nostru; ea nu se aude decât în tihna calmului. Prin cuvânt gândurile capătă un trup îmbrăcat în veşminte graţioase sau armură de războinic. Prin vorbe îi facem cunoscut Domnului gândul nostru de mulţumire, de laudă, de îngrijorare, de ajutor şi prin tăcere pioasă îi vom asculta răspunsul. Rugăciunea prin ascultare este de cel mai mare preţ pentru că prin ea ne vorbeşte Domnul nouă, copiilor Săi.
Sâmburele plin trebuie să fie în toate cele vorbite de noi şi Domnului şi lucrărilor însufleţite ale Sale. Domnului, pentru că El vede dacă vorbele noastre sunt pline de miez sau goale. Mai puţin sau chiar de loc îl interesează dacă sunt multe sau puţine, dacă am spus tot ce aveam în plan sau am sărit ceva. Dar miez să aibă vorbele noastre şi în contactul cu aproapele nostru căci fie că în el sălăşluieşte Duhul Sfânt şi deci nu ne putem adresa oricum, fie că sperăm să-l aducem în turma Păstorului şi iarăşi se cade a fi eficienţi în vorbire. Forţa care însufleţeşte pe ascultătorii tăcerii interioare, chiar şi pe vorbitorii eficienţi este Duhul Sfânt, parte a Treimii divine. Numai Duhul Domnului îi determină apariţia şi-i menţine ferm existenţa. A nu vorbi decât necesarul, a robi cuvintele care voiesc să evadeze din închisoarea brezelor e lucru grabnic de cerut şi de pus în practică.
Nu există nici o ocupaţie socială oricât de absorbantă, ca să nu-i permită cuiva câteva minute pe zi de revizuire a gândurilor. Este absolută nevoie de rezervarea unui timp proporţional cu necesităţile lăuntrice ale fiecăruia pentru a asculta în tăcerea creată, voită şi serios menţinută, sfaturile dumnezeieşti, care nu ni se oferă decât în cea mai desăvârşită reculegere.
În luptele vieţii, omul calm are asupra potrivnicilor un dublu avantaj, cu efecte prielnice pentru sine şi buimăcitoare pentru ceilalţi. Când fizionomia nu exprimă decât calm este cu neputinţă să se prevadă ce este în spate. De obicei, cel calm este perceput de celălalt drept indiferent sau slab şi cuprins de această eroare se înaintează năvalnic în dispută. Pilduitor în acest sens este dialogul dintre Isus şi femeia samariteană. Sfântul apostol Ioan ne prezintă această întâlnire (Ioan 4:4-12) ca pe un duel verbal. Hristos are în acest caz de înfruntat şi de biruit o fiinţă vie şi puternică, o femeie înfiptă, mândră, convinsă de valoarea ei de făptură înzestrată cu o inteligenţă vie şi o personalitate marcată. Domnul o acceptă la dialog aşa cum este, se supune tacticii, impetuozotăţii şi regulilor impuse de femeie. De aceea Domnul procedează mai întâi fără grabă, subliniind aspectul întâmplător al întâlnirii lor şi evaluându-şi în espectativă rivala.
Dialogul este strălucitor de la prima încrucişare de vorbe:
Hristos(scurt): Dă-mi să beau.
Samariteanca (mândră de originea sa, deci nu acceptă starea de inferioritate în care sunt puşi samaritenii de iudei; creează din start între ea şi interlocutor o distanţă care să-i permită să se apere): Cum, tu, iudeu, îmi vorbeşti mie?!
Hristos (atacă): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.
Samariteanca (se lasă păcălită de calmul şi pretenţiile nejustificate ale interlocutorului său şi îşi permite să devină inamică): Nici găleată nu ai… Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov?
Hristos (nu se sinchiseşte să se apere, să-şi justifice pretenţiile în faţa ei, ci o atacă dintr-o cu totul altă discuţie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată.
Samariteanca (pragmatică şi deşteaptă nu ratează şansa ce i se oferă): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.
Hristos (dă lovitura de graţie): Cheamă-ţi bărbatul.
Samariteanca (promptă şi sinceră): N-am bărbat.
Hristos (se arată a o cunoaşte aşa cum ea nu se aştepta): Ai spus adevărul… Ai avut cinci… .
Samariteanca (cu o sinceritate dezarmantă pentru amândoi, căci ea îşi recunoaşte starea reală, iar pe El îl face să se mărturisească a fi Fiul Celui ce este): Tu eşti prooroc!
Hristos (îi spune principiile credinţei): cui şi cum trebuie să te închini.
Samariteanca (sigură pe sine): Va veni Mesia.
Hristos (i se descoperă): Eu sunt!
Ca un trăznet din cer arzător de vară la amiază cade peste o muritoare declaraţia divină, bruscă, totală. Cu mâna cu care a dat, cu aceea a primit. A fost nereţinută, sinceră, deşteaptă şi curajoasă, mândră de neamul ei şi chiar de necazurile şi nevoile care i-au dat tărie de caracter şi putere de luptă. Nu s-a lăsat înduplecată că vorbeşte cu un bărbat, şi încă un iudeu. Nu a fost căldicică, căci Domnului nu-i plac căldiceii, a fost ea însăşi, fără ascunzişuri. O fire atât de puternică poate primi o mărturisire de talia celei ce i s-a făcut. În timp ce ea înainta impetuos în dialog, Hristos o cântărea să vadă dacă poate duce un adevăr aşa de mare… S-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter şi nu o mironosiţă.
Intenţie şi neprevăzut! Cu ce gânduri s-a produs acest dialog şi ce deznodământ neaşteptat a avut. Regulile dialogului dintre cel calm şi un interlocutor oarecare nu apar în acest exemplu scriptural foarte clare. Omul calm devine stăpân pe deciziile entuziastului, care în dorinţa obţinerii unui semn de aprobare, sfârşesc prin a uita de prudenţă. Verva sa secătuieşte. Vorbăreţul spune nu numai tot ce are de spus, ci lasă să-i scape şi argumentul care îl condamnă de fapt. Samariteanca îl provoacă pe Isus dacă tot are atâta apă să-i dea şi ei să nu se mai obosească. Dar de ce atâta osteneală, n-ai bărbat să te ajute?! Fără să vrea, vorbăreţul fără frâu ajunge să nu mai aibă nimic de ascuns.
În timp ce omul calm, sub înfăţişare indiferentă urmăreşte pe faţa celui vorbăreţ apariţia tuturor dorinţelor, îndoielilor, speranţelor şi notează cele mai ascunse mişcări ale sufletului. Apreciază situaţia şi la momentul potrivit apare neprevăzutul, neaşteptatul calmului. Când nu mai are nimic de aflat, calmul îşi dezvăluie forţa sa lăuntrică.
Calmul (sau lipsa acestuia) îl poate face pe om sclav sau stăpân. Sau, se mai poate spune că vorba, cuvântul este sclavul, iar, calmul, stăpânul. Fără o disciplină riguroasă în vorbire, cuvintele care par cele mai potrivite, pot fi comparate cu acei prieteni neîndemânatici care stăruie să contribuie la fericirea aceluia pe care cred că îl protejează, în timp ce de fapt lucrează inconştient dar sigur la pierzarea lui. Cuvintele, ca şi păsările nu-şi pot lua zborul în spaţiu fără consecinţă, fără să lase urma trecerii lor. Păsările, chiar când dispar pentru totdeauna lasă o amintire vizuală, o mărturisire; deşi aerul rămâne la fel, martorii îşi amintesc forma şi culoarea păsării care l-a străbătut. La fel e şi cu cuvintele.
Să nu uităm că aceştia sunt sclavi pe care trebuie să-i eliberăm numai cu bună ştiinţă, altfel ele vor inversa rolurile şi ne vom trezi noi ca fiind sclavii vorbelor spuse în deşert, şi chiar condamnaţi de ele.
Liberate fără chibzuinţă ele devin stăpâni tot atât de temut, căci nu mai există ordine, disciplină, control şi măsură.
Prin vorbe nesăbuite omul e de multe ori gata să se răzvrătească şi chiar să distrugă.
Şi iarăşi ajungem la Duhul Sfânt care dă omului calmul de a stăpâni aceşti supuşi nesupuşi! Cucerirea calmului este fructul a numeroase victorii repurtate asupra instinctului.
În memorabilul dialog al lui Isus cu samariteana, El a întruchipat calmul (omul calm), iar ea instinctul (tipul instinctiv). Victoria a fost a calmului, dar pentru că în cel învins, în samariteană, sămânţa Domnului a găsit pământ bun, înfrângerea ei s-a transformat într-o victorie. Plină de bucurie şi-a recunoscut înfrângerea şi a plecat să vestească şi altora ce i se întâmplase. Nobleţea ei este evidentă de felul în care-şi primeşte şi priveşte propria înfrângere: ca un câştig, cel mai mare câştig pe care îl poate avea cineva vreodată! Numai bunul Dumnezeu ştie de câte ori în viaţa noastră nu am jucat fără să vrem (sau…) rolul samaritenei. Dar de câte ori am răspuns ca ea? De câte ori înfrângerea noastră de către un superior în cele creştineşti a stârnit în noi, aidoma ei, bucuria câştigului şi nu dezamăgirea înfrângerii?
(material preluat)