Posts Tagged ‘dragostea’

legamant-la-inceput-de-drum1

Marius: Te-am cunoscut la începutul noii mele vieţi, noua mea viață în Dumnezeu, când eram pregătit pentru orice, dar nu şi pentru tine. Nu eram pregătit pentru modul în care mă faci să zâmbesc, să tresalt, să fiu mai bun. Eşti o binecuvântare pentru sufletul meu, care nu merită asta. Din momentul în care te-am întâlnit am ştiut că până atunci n-am cunoscut dragostea.

Laura, te iubesc şi aleg să fii soţia mea, să trăiesc cu tine, să te fac să râzi, să stau alături de tine, să adorm în braţele tale, să fiu o bucurie pentru inima ta, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o binecuvântare pentru sufletul tău. Ești etern, pentru totdeauna, o pecete pe inima mea.

Laura: Eram o fetiţă prostuţă cu un vis mare şi foarte îndrăgostită. (mai mult…)

dragostea

Pilda Bunului Samaritean.

Una din cele mai vizionate emisiuni de divertisment din Romania este Din dragoste cu Mircea Radu. O emisiune in care dragostea este la superlativ..toti se iubesc, te indeamna sa iubesti. Sloganul …Iubiti-va mult! a ajuns atat de cunoscut incat pana si copii se saluta in modul acesta. Mai interesant mi se pare cantecul, celebru de altfel, al formatiei Beatles, All you need is Love. (Nu ai nevoie decat de dragoste) Este o piesa, asociata mai ales in Romania cu acest show. Fara indoiala e un mare adevar in aceste versuri, in aceasta emisiune. Cred ca doza buna de dragoste ar vindeca multe din bolile lumii. Usor de zis insa…

Nu avem probleme sa iubim pe cei din casa noastra, prietenii…dar e asa de greu sa iubesti pe cineva din afara cercului tau.

Ni se cere sa-L iubim pe Dumnezeu si pe ceilalti. Martin Luther a observat ca un crestin este unul care traieste in afara lui insusi. Traieste in Hristos prin credinta si in semenul sau, in apoapele sau prin dragoste. E asa de degenerata parerea lumii despre acest sentiment. Domnul Isus a refuzat ca apelul sau la dragoste sa degenereze intr-un slogan sentimental. Iubiti-va mult!!!, new age, hippie.. El a aratat dragoste in viata Sa, s-a purtat cu dragoste fata de ceilalti, a descris dragostea in una din cele mai frumoase povestioare spuse vreodata, o povestioara pe care o cunoastem ca povestioarea, ca pilda Bunului Samaritean.

Domnul Isus, pentru ca ne-a iubit, ne-a iubit pana la capat. Nu ne-a iubit pentru ca suntem usor de iubit ci pentru simplul fapt ca… ne-a iubit. Nu trebuie sa ai argumente pentrut a iubi. Iubesti …atata tot…Punct. (mai mult…)

Iubirea in familie

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , ,

      Cineva odată întreba: „Ştii unde pot căpăta definiţia omului? Răspunsul pe care l-a găsit după o viaţă de aproape un secol era: În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Doar comportându-se cu Creatorul său omul capătă calitatea sa esenţială: sunt ca Tatăl, deci sunt etern. Veşnicia este doar a copiilor lui Dumnezeu. Acest adevăr doar Dumnezeu îl poate releva celor care i se supun de bunăvoie, celor care simt nevoia de Tată, Îl caută, Îl descoperă, Îl cunosc, Îl iubesc, Îl urmează. Cum putem lua contact cu cel ce ne e Tată dar în acelaşi timp Creatorul a ceea ce mintea noastră nu poate să cuprindă. Zicem, şi cu câtă uşurinţă o facem: „Creatorul universului”, „Creatorul cerului şi pământului”.
     Dar există sau a existat vreodată o minte omenească care să cuprindă acest infinit al creaţiei divine? Nu! Doar Isus Hristos şi asta după botez „când Se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”(Luca 3:21-22). Abia începând din acel moment Isus a aflat despre existenţa Sa preumană şi să realizeze grandoarea infinită a creaţiei Tatălui Său divin.
     Ei bine, Cel făr’ de’nceput şi făr’ de sfârşit, al cărui Fiu este Hristosul ne are ca fii şi pe noi. Prin rugăciune au descoperit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune am trăit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune rămânem în Tatăl şi El în noi şi prin credinţă. Prin rugăciune am ajuns la credinţă şi prin rugăciune rămânem neclintiţi în credinţă. Rugăciunea este contactul direct, nemijlocit, nemeditat între Dumnezeu şi copii Săi de pe pământ; este singura umilinţă care nu înjoseşte, ci înnobilează, care nu coboară pe om, ci îl urcă până la tronul de har al Tatălui. Din tot ce a făcut Dumnezeu numai noi oamenii suntem chemaţi la asemuire cu El şi contopire cu Fiul.
     Toate cele făcute de Domnul sunt „foarte bune”(Geneza 1:31) dar numai omul a fost făcut „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească…”(Geneza 1:26). 

    Iertată fie-mi expresia profană, dar eu îndrăznesc a spune că dragostea este cordonul ombilical dintre Părintele nostru şi noi: El este autorul şi dătătorul acestei stări ce nu poate fi descrisă nici în limbi omeneşti, nici în limbi îngereşti. În 1Corinteni 13 ne sunt descrise câteva forme prin care se manifestă dragostea, câteva repere care să ne fie de folos aici pe pământ, când cunoaştem „în parte” şi prin care, când vom fi faţă în faţă cu Cel de Sus, vom cunoaşte pe deplin. Vom cunoaşte şi vom trăi dragostea deplin: infinitatea sentimentului în veşnicia timpului dumnezeiesc. Dragostea e cauza şi efectul. Credinţa şi nădejdea sunt trepte necesare, dar intermediare. Prin şi pentru dragoste veşnicia dăruită omului de Dumnezeu are sens.
Aici pe pământ dragostea începe cu 1+1(un bărbat şi o femeie) „dragostea adevărată este drumul în doi spre lumina unui ideal comun”(definiţie dată de dicţionar). Deci două sunt condiţiile care constituie dragostea adevărată:
• să fie doi(cuplu)
• să se manifeste în lumină şi spre lumină.

    Nu mai există drumuri proprii, interioare, parcurse în penumbra egoismului.
Suntem imperfecţi şi propriile imperfecţiuni sunt mai suportabile, chiar acceptate de unul singur, dar în cuplu trebuie pus în bătaia reflectoarelor totul.
    Omeneşte şi de bun simţ este să ne ruşinăm de propriile nedesăvârşiri, dar ţinându-le ascunse la perpetuăm, îl minţim pe celălalt şi ne minţim şi pe noi. Cămara sufletului nostru în loc să o curăţim temeinic şi să o luminăm puternic, ascundem ceva gunoi sub covor… Cu siguranţă Duhul Sfânt nu poate locui în asemenea condiţii, iar cel ce face aşa ceva nu a dobândit calitatea de Templu al Domnului.
    Cei care procedează în acest mod prezintă de obicei anumite trăsături de personalitate, nepregătite pentru acest mod de comuniune completă şi matură, sunt inapţi din punct de vedere relaţional să se angajeze într-un parteneriat conjugal.
    Doresc să menţionez faptul că în asemenea cazuri nu este vorba de anormalitate, patologie sau altceva de acest gen, ci de forme imature sau incomplete ale iubirii reale. Este ceea ce numim iubirea aparentă.
    Iubirea aparentă, înşelătoare şi autoînşelătoare, are multe manifestări. Să trecem în revistă unele dintre acestea.
O formă ar fi „iubirea tranzitorie” sau „sindromul Don Juan”. Sunt persoane deosebit de sensibile la stimulii erotici din mediu. Şi sunt destui căci să nu ne amăgim că dacă e vorba de dragoste şi dragostea e Dumnezeu, Satana stă cu mâinile încrucişate şi ne lasă în pace.
    Dacă în timpurile trecute mai era ruşine, iar stimulii erotici erau mai mult desimulaţi, acum, la vremea sfârşitului, atacă din toate părţile şi sub toate formele. Aşa cum am afirmat mai sus sunt oameni cu o sensibilitate afectivă vibrantă şi sinceră. Există şi e bine că există, însă această disponibilitate deosebită de a iubi trebuie pusă la picioarele Domnului spre a o sfinţi şi canaliza altminteri o ia pe căi greşite. Aici capătă stabilitate, constanţă şi profunzime.
   Rămasă în lume această calitate se transformă în defect, sensibilitatea afectivă vibrantă, debordantă dă naştere oricum, oricui, oricând, este sinceră şi entuziastă, este foarte stabilă „veşnică” pentru o clipă, constantă ca vântul şi profundă cât e caimacul pe lapte.
    Mai sunt şi iubirile egoiste. Partenerul care iubeşte în acest mod manifestă o remarcabilă tendinţă de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt. Dragostea creşte direct proporţional cu supunerea celuilalt. Unul este dispus să iubească exact cu măsura în care celălalt este dispus să i se supună. Cu alte cuvinte, cam aşa ar suna o declaraţie de dragoste făcută de un asemenea ins: „Te iubesc atât de mult că te-aş face plastilină!” Doreşte cu străşnicie să absoarbă şi să dilueze personalitatea celuilalt în conformitate cu propriile dorinţe şi expectaţii(aşteptări). În asemenea cazuri întrebarea de bun simţ care se poate pune este: Oare pe cine iubeşte cu adevărat? Pe sine? Pe o altă persoană care nu-i este accesibilă? Pe cel(cea) în cauză sigur nu din moment ce doreşte să-l transforme într-un cu totul alt fel, din temelii. Nu de defecte este vorba, ce firesc este să fie distruse sau folosite anumite valenţa şi li se dă o altă coloratură şi un alt drum. O femeie vorbăreaţă poate deveni o femeie sfătoasă, o bună misionară. Niciodată nu va deveni o tăcută. Poate, şi e mai sigur aşa, o refulată, o frustrată, o neînţeleasă. Şi un dar rămâne needucat şi neroditor! Deci, iubirea egoistă apare urmării autorităţii excesive a unuia din soţi. Şi nu e doar cazul bărbaţilor! Sunt şi femei autoritare şi dornice de a-şi impune dominaţia. Sunt însă şi cupluri vădit inegale. Un bărbat de exemplu, foarte inteligent şi instruit poate avea o soţie mai puţin dotată intelectual. Nu este cazul nici să se ruşineze, dar nici să-şi concentreze eforturile de a o transforma în intelectuala rafinată pe care şi-ar fi dorit-o. Dacă Domnul i-a dat doar doi talanţi de unde să scoată mai mult? Dar ea poate fi harnică, o femeie gospodină, ordonată, o bună mamă şi o soţie iubitoare. De asta este bine să se cunoască temeinic cei doi viitori soţi, pentru a nu-şi crea imagini eronate unul despre celălalt ca ulterior să încerce să transforme realul în imaginar.Femeia este „slava bărbatului”, iar bărbatul este capul lui Hristos. Asta suntem de la Dumnezeu şi aşa trebuie să ne privim unul pe altul.
   Un alt tip de iubire ce apare în cuplu este iubire-compromis. Sunt mai multe situaţii care determină o iubire să se transforme în compromis. Honore de Balzac a spus: „Căsătoria trebuie să lupte fără încetare cu acel monstru care distruge totul: obişnuinţa” Din laşitate sau din comoditate mulţi nu luptă, nu luptă permanent cu obişnuinţa, cu rutina. Este uşor şi dibaolic de amăgitor să te laşi dus de viaţă pentru că orice am face totul se repetă, devine plicticos şi indiferenţă, obişnuinţa nu-i bună şi plăcută, dar nu te osteneşte măcar.
Toate culorile vii, pastelate, care dădeau atâta farmec vieţii în doi îşi pierd treptat din strălucire şi când vin anii marilor aniversări(15,20,25…) tabloul este de necunoscut: totul e cenuşiu! Se mai dă cu puţin fard în prezenţa copiilor, când sunt musafiri, când se iese în lume. În doi, însă, nu mai este vibrare, nu mai este trăire. Semnul ieşirii din viaţa de cuplu apare atunci când nu mai este cu putinţă atingerea. Ochii pot să se întâlnească, dar privirile să nu se atingă. Cei doi trec unul pe lângă altul cu mare grijă… să nu se atingă!
     De aceea, nu numai că este bine şi de dorit, este imperios necesar ca cei doi să nu neglijeze să-şi întărească vorbele cu gesturi şi atingeri care vor menţine mereu trează atenţia şi dragostea unul faţă de celălalt. Iubirea compromis mai apare şi în cazurile celor care sunt necăsătoriţi. Un eventual nou eşec(sau aparenţa unui eşec) îi determină să recurgă rapid la soluţia cea mai comodă: „Iar am greşit. Nu mă mai pot despărţi. Va fi un compromis. Măcar din greşelile făcute dacă ar învăţa câte ceva şi nu se ajunge la soluţia compromisului.
     Adevărul este că evadarea în compromis este cea mai comodă soluţie: se depun armele şi căsnicia îşi urmează cursul în virtutea inerţiei. Fără nici un efort, fără nici o bucurie.
     Compromisul mai apare şi în căsniciile întemeiate în virtutea unor împrejurări, altele decât cele fireşti: o sarcină, intervenţia familiei. În asemenea cazuri căsătoria se face în pripă ori pentru a scăpa de sâcâielile celor din jur şi temelia nu este bine consolidată: dragostea nu este coaptă.
    Dar cel mai mare producător de compromis rămâne infidelitatea conjugală.
În asemenea cazuri sunt două soluţii: despărţirea sau menţinerea căsătoriei. În cazul în care se optează pentru cea de-a doua variantă armonia conjugală se păstrează, dar este doar o aparenţă. De obicei concesia afectivă şi relaţională este făcută de femeie(soţie) pentru a păstra(salva, mai bine spus) imaginea tatălui în faţa copiilor. Copii sesizează raporturile afective alterate dintre părinţi, dar nu au maturitatea necesară de a analiza în profunzime resorturile pe cât de intime, pe atât de complexe ale unor astfel de situaţii. Poate fi o lecţie pentru ei, copiii, când vor fi mari şi vor înţelege: cât costă un pas greşit! cât durează în realitate o clipă de rătăcire! Bilanţul amar îi va face să reflecteze matur la „costurile” păcatului. În toate situaţiile însă enumerate până acum toate au ca numitor comun copiii. Ei sunt cei care îi ţin pe părinţi împreună, menţin familia şi de multe ori sacrificiul făcut pentru ei dă roade nesperate, crezute pierdute iremediabil.
     Un alt tip de iubire întâlnită în cuplu este iubirea incompletă. În categoria iubirilor incomplete intră cazul persoanelor cerebrale, care se armonizează în plan raţional şi mai puţin sau de loc în plan afectiv sau erotic. Deşi acest tip de iubire este incompletă este totuşi de durată. Dacă cei doi se înţeleg perfect în planul ideilor, căsnicia poate fi mai reuşită decât în cazul celor afective. Inteligenţe păşeşte cu siguranţă, detaşare şi eleganţă peste piedicile în care se împotmolesc de regulă alţii.
    Mai sunt şi acele iubiri preponderente afectiv erotice(cu accentul pe latura erotică), iubiri ce ajung sigur la saturaţie.
Dar nici aici nu este vorba de lipsă de stabilitate. Cei doi chiar după saturaţia de un anume fel pot să găsească noi resurse de revigorare a dragostei lor. Dacă cei cerebrali ştiu să uite capcanele crizelor conjugale, afectivii de regulă sunt clienţii unor asemenea disfuncţionalităţi, dar dragostea îi ajută să găsească noi resurse şi să-şi continue drumul în doi.
     Tot incomplete sunt şi iubirile fictive, iluziile imaginare. Un bărbat matur iubeşte o tânără care poate să-i fie legal fiică. E dragoste? E iluzie? E ficţiune? Situaţia apare mai rar, dar apare şi invers: o femeie matură iubind un tânăr de seama fiului său. Sigur că nu putem fi de acord cu asemenea anomalii, dar ele există şi noi asistăm de multe ori neputincioşi la desfăşurarea unor asemenea evenimente nedorite.
    Un cercetător în problematica familiei, Robert Sernberg, în 1988 a afirmat că dragostea este un triunghi format din pasiune(o latură), intimitate(a doua latură), obligaţie(a treia latură). Dragostea completă are toate cele trei laturi: pasiunea, intimitatea şi obligaţia. Dar mai sunt posibile şi alte asocieri care dau alte tipuri de dragoste:
    1. Dragostea asociativă formată din intimitate şi obligaţie. E simplu de văzut că lipseşte pasiunea. Cei doi sunt împreună, se simt bine, se înţeleg bine, îşi asumă de comun acord obligaţiile familiale, dar viaţa lor e lipsită de vibraţia iubirii, de restul pasiunii.
    2. Dragostea romantică are în componenţă pasiune şi intimitate. Acest tip de dragoste este fie de domeniul trecutului, e o amintire, fie un vis de viitor. În prezent e greu de prins momentul. Cei doi îşi consumă pasiunea în intimitate fără a şti de nici o obligaţie. Din aceste motive acest tip este şi cel mai efemer. Dacă îşi asumă obligaţiile ce revin fiecărui cuplu, dragostea romantică se transformă în dragoste completă; dacă nu, pur şi simplu trece în albumul cu amintiri.
    3. Dragostea completă este cea de care aminteam mai sus ca fiind singura care formează triunghiul din pasiune, obligaţie, intimitate. Aceasta este singura soluţie de nezdruncinat.
    4. Dragostea naivă este formată din pasiune şi obligaţie. În această categorie poate fi încadrată foarte bine iubirea iluzorie. În cadrul cuplurilor forţate(în care sunt diferenţe de vârstă considerabile) este dragostea, şi încă pasiune, partea matură a cuplului e capabilă să-şi asume obligaţii cât pentru doi, dar intimitatea e greu de realizat din simplu motiv că e jenantă.
    5. Dragostea golită este chiar cea mai goală: are doar obligaţie. Dragoste nu! Intimitate nu! Doar obligaţie fie din interese materiale, fie din cauza copiilor, fie din cauza unor boli sau infirmităţi prelungite(prelungire cu care am ucis dragostea şi dorinţa de intimitate lăsând doar obligaţia fadă).
    Un alt cercetător, de astă dată John Alan Lee (1988) a identificat trei stiluri primare de dragoste: pasiune, joc şi prietenie, Aşa cum se combină culorile primare, tot aşa se combină şi aceste trei elemente primare rezultând stiluri secundare de manifestare a dragostei. Din toate combinaţiile posibile cea care are o strălucire aparte este prietenie + pasiune. Celelalte manifestări(joc + prietenie, pasiune + joc) au o oarecare doză de infantilism, de imaturitate din cauza componentei ludice. Dar pasiunea dublată de prietenie dă rezultate scânteietoare.
    Chiar şi după căderea în păcat Părintele nostru ceresc nu a încetat a ne iubi. El a continuat a se revărsa în noi prin iubire, revărsare care a culminat în momentul, crucial pentru omenire, al Golgotei. Dragostea nu este un sentiment care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nu ştiu unde. Trăim în epoca înlocuitorilor: înlocuitori de piele, înlocuitori de cauciuc, înlocuitori alimentari etc.
    Satana a găsit şi pentru dragoste înlocuitor: puţină plăcere, puţin instinct, puţină poleială şi amăgirea-i gata!
De aici această goană turbată după dragoste şi oricâtă ar avea, ar primi sau ar oferi un om nu se simte niciodată sătul. Nu! Nu e dragostea divină izvorul. Cine ia dragoste de la Tatăl simte că e sănătoasă, adevărată şi ţine de soţ. Are şi pentru el şi dă şi la alţii cu mână largă. Această dragoste să o revărsăm şi noi unii în alţii.
(material preluat)