Posts Tagged ‘Dan Lungu’

„Cafeaua e pentru ăia puturoşi şi pentru ăia care au un serviciu la care n-au nimic de făcut. Eu la fabrică m-am obişnuit cu cafeaua. Acolo tot timpul erau momente dintr-astea goale; până venea materia primă, stăteai; da’ în loc să stai, beai o cafeluţă făcută pe reşou. Când venea materia primă, se lua curentul. Ce să faci? Beai o cafeluţă. Când venea curentul, venea şi pauza de masă. Mâncai ce mâncai şi după aia, hop!, o cafeluţă. După pauză, se strica maşina, că, na!, era veche, ce să-i faci. Până venea mecanicul de întreţinere, care se mişca greu, mai luai una. După ce-o repara, stăteai cu mecanicul la un rachiu şi-o cafeluţă, dacă te mai ţinea inima, să-ţi povestească ce-a avut maşina. Şi tot aşa. Eu cred că de asta era aşa de căutată cafeaua înainte, toată lumea avea momente din astea în care nu era nimic de făcut, trebuia să-şi omoare cumva vremea. Şi uite-aşa ne-am obişnuit… Acu’, nici o înmormântare nu poţi face fără să dai o cafeluţă la urmă, la colivă.”
Dan Lungu,  Raiul Găinilor

„Nu reuşeau cu nici un chip să-şi imagineze strada lor rasă de pe faţa pământului, şi ei mutaţi „în cutiile de chibrituri, suspendaţi în aer, fără pământ sub picioare” (Traian Geambaşu); „în blocoteţele cu pereţii cât foiţa de ţigară, unde nici un pârţ nu poţi trage fără să te ştie vecinul, darămite să te cerţi cu nevasta sau să-ţi baţi copiii” (dom’ Petrică); „unde iarna trebe să îmbraci caloriferele să nu crape de frig, iar vara, de cald, te bagi în cadă, sub apă, cu un pai în gură” (tataia Hrib); „unde pui pătrunjelul în ghivece şi murăturile în balcon” (Milica); „unde bei apă din şurub şi plouă cu căcat prin ţevi de plastic, casele stau peste case, vine sfârşitul lumii, fraţilor, rugaţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos, ne vom târâi ca viermii pe sub dărâmături la cutremur, vine sfârşitul lumii, oameni buni, mieii Domnului stau unii peste alţii ca la Sodoma şi Gomora!” (Hleanda)”
Raiul găinilor,  Dan Lungu

​Oamenii de alături(un grup de rugăciune ținut în apartamentul lui Set) trăiau în altă dimensiune. Ei ştiau mai bine ce s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă decât ce a fost ieri. Cunoşteau fiecare gest al lui Cristos, fiecare cuvânt, fiecare pietricică pe care a călcat. Pentru ei, Habacuc era mai familiar decât preşedintele Consiliului Judeţean, vameşul era mai actual decât comandantul Poliţiei de Frontieră. 
Îşi aminti o scenă cu Set. Erau în bucătărie. După terminarea prânzului, prezbiterul a adunat meticulos vasele, le-a pus în chiuvetă şi le-a spălat. Apoi a strâns firimiturile şi a şters masa. A pus fiecare lucruşor la locul lui.

 — Dar ordonat mai eşti! a exclamat el atunci.

 — Trebuie să fim ordonaţi ca Isus, a răspuns prezbiterul.

 — Păi, de unde ştii că el a fost aşa?

 — Scrie în Biblie. Totul e acolo. După ce a înviat, Şi-a luat frumos prosopul care fusese pe cap, l-a făcut sul şi l-a pus alături. Ne spune asta Ioan, în 20 cu 7.

 Oamenii trăiesc în lumi diferite, îşi zise. Pentru unii totul e în ziar, pentru alţii totul e în Biblie.
Dan Lungu, „Cum să uiți o femeie”

​Și pe asta o surprinde bine Dan Lungu. Nu dăunează la mântuire :))
„— Ai rămas acelaşi.

 — Iar tu te-ai schimbat.

 — Muuult… mult de tot…

 L-ar fi invitat la o bere, dar nu voia să sară calul.

 — Dar ia spune, ai venit aici special (la Biserică) sau te-ai adăpostit de ploaie?

 — De-amândouă, se eschivă, fără să mintă.

 — Şi cum ţi-a plăcut la noi?

 — Păăi… ce să spun… am văzut că voi cântaţi, vă simţiţi bine… Chiar dacă unele versuri e certate cu gramatica.

 Lumea începuse să iasă, zumzăind.

 — Eh, se mai întâmplă… o să vorbesc cu cei de la retroproiector, zise Ştefan uşor jenat.

 — Aaa, nu, n-o lua chiar aşa… Bănuiesc că nu dăunează la mântuire.”
Dan Lungu, „Cum să uiți o femeie”

​Prea tare să nu împărtășesc cu voi. Un tip vizitează o Biserică neoprotestantă pentru prima dată:
„Oamenii, pe scaune de plastic rabatabile, negre, cu biblii în mâini sau pe braţe, erau în general atenţi. Unii îşi notau scrupulos în carneţele. 
Omul la costum şi cravată, tuns scurt şi cu început de chelie, dădea din mâini şi, evident, din gură. Povestea ceva despre o măgăriţă care vorbeşte. Mai spunea de la el, mai citea din Biblie, dar se pare că se descurca destul de bine, de vreme ce lumea stătea ţintuită pe scaunele incomode. I se păru cel puţin bizar că, la sfârşitul secolului XX, un tip matur, îmbrăcat decent, chiar cu pretenţii de eleganţă, putea vorbi serios despre un animal vorbitor. Şi cui, nu unui grup de mucoşi, ci unor ditamai oamenii, unii cu părul alb, care-l mai şi ascultau cu neprefăcută atenţie. Bieţii de ei se treziseră de dimineaţa şi, în loc să se ducă la piaţă, să cumpere pătrunjel, veniseră să-şi vadă de treburile sufletului, iar tipul ăsta le vindea tot felul de gogoşi. Devenea enervant! Bun, pe el îl înţelegea, probabil era un şarlatan care voia să câştige o bucată de pâine, însă de poporul care stătea cu urechile ciulite nu ştia ce să creadă. 
Pe măsură ce studia atmosfera, îi semăna tot mai mult a casă de nebuni. În fine, îi ardea buza după o ţigară, ceva de speriat, dar îşi propuse să mai reziste cinci-zece minute şi apoi să o şteargă. Voia să se lămurească dacă iese de-un reportaj sau nu. Acum chiar îşi punea problema dacă merita riscul. 
Dacă scrii naşpa despre asemenea indivizi, care cred în animale vorbitoare, în Moş Crăciun şi în cine ştie ce alte drăcovenii, te trezeşti că te caută şi-n gaură de şarpe să se răzbune. Se şi vedea cu un cuţit înfipt în spate într-un gang mirosind a bere filtrată prin rinichi sau mâncând dintr-o ciorbiţă bine condimentată cu arsenic. E drept, nu aveau feţe de ucigaşi profesionişti, dar niciodată nu poţi şti. Dimpotrivă, mai toţi aveau figuri blajine, zâmbitoare. Chiar aşa, îi luă pe rând şi îi studie. Incredibil, nu găseai unul care să stea încruntat. De la surâs prins cu pioneze în colţul buzelor şi până la zâmbete late, vecine cu transfigurarea, găseai toată gama. O adunare de chelneri, decretă în sinea lui. 
După îndelungi căutări, găsi un tip ofilit, cu părul lung şi rar, un Crist autohton, cu o mină preocupată. Răsfoia nişte hârtii. Un om relativ normal. Un hipiot decăzut. Probabil că întârziase şi nu mai apucase să se înfrupte din licoarea care-i făcea pe ceilalţi să zâmbească şi pe animale să spună şarade.”
Dan Lungu, „Cum sa uiți o femeie”