Posts Tagged ‘Cruce’

image

Milioanele de kilometri parcurși, cărțile și broșurile scrise, licențele și diplomele, botezurile și oamenii botezați, misiunile transculturale, numărul de membri din biserica lor, cresterea rapidă a bisericii precum și a celorlalte 3, 4 în care s-au mai implicat, bisericile construite dar și cele demolate de prigonitori, numărul de urmăritori pe social media, vizualizările mesajelor lor de pe youtube. Chiar familia model pe care o au.
Cu siguranță, gândesc unii slujitori (professionals, după termenul lui Piper) în inima lor,… sunt mari în împărăția lui Dumnezeu. Da. Fără nici o îndoială. Sunt speciali. Deosebiți. Puțini au realizat ce au realizat ei. Puțini au mers pe cărarea asta. Au mâinile pline. Coșul le este plin. Paharul, plin de dă peste. Trebuie să fie vorba de o chemare mai specială, un har mai ascuns, mai unic.
Nu o spun răspicat, dar au grijă să-ți arunce pastilele astea și să-ți sugereze în mii de moduri treaba asta la întâlniri și conferințe. Locul propice unde parcă Hristos dispare, eclipsat fiind de „imperiul spiritual”, clădit de aceștia, în Numele Lui. Iar dacă mai ești și fraged, tinerel, fără vreo fărâmă din „experiența” asta, ești o țintă perfectă.
Nu generalizez. Sunt slujitori cu adevărat mari. La umbra lor nu te usuci. Însă oamenii mari înțeleg că nu este vreun lucru pe care să nu-l fi primit. Înțeleg harul. Și ei, oamenii ăștia mari se smeresc. Se smeresc pentru că au ochii îndreptați spre adevărata răsplătire. Cea care vine din mâna Lui. În ziua aceea. Aceștia detestă răsplata ce și-o pot lua de la oameni, pentru că primind-o, înțeleg că e posibil ca acea comoară de mare preț, ascunsă, hoții o pot fura.
Și nu-i așa? Nu-i evident? El doară cunoaște faptele lor, osteneala lor, răbdarea lor.
Ceilalți însă, până și un pahar cu apa dat unui om însetat îl dau în slow motion, ca să fie observat cum trebuie, de cine trebuie, având grijă să-l insereze bine și în următoarea predicuta.
În The Hiding Place, biografia acestei femei extraordinare, Corrie ten Boom, este menționat un moment sensibil. Tante Jans, mătușii lui Corrie, o femeie foarte activă, implicată, slujind în multe feluri, i se dă vestea că nu mai are mult de trăit.
Toată familia era adunată în jurul ei, iar cumnatul ei, tatăl lui Corrie începe această discuție grea. Redau fragmentul integral:

„Draga mea cumnata ,” a început tata blând,  „este o călătorie plină de bucurie în care pornesc toți copiii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Și, Jans, unii trebuie să se duca la Tatăl lor cu mâinile goale, dar tu vei alerga la El cu mâinile pline!”
„Toate cluburile tale…,” Tante Anna a îndrăznit.
„Scrierile tale…,” a adăugat mama.
„Fondurile pe care le-ai strâns…,” a spus Betsie.
„Discursurile tale…,” am început eu.
Însă cuvintele noastre bine intenționate erau de prisos. În fața noastră fața mândră s-a șifonat; Tante Jans și-a pus mâinile la ochi și a început să plângă. „Goale, goale!” s-a înecat la final cu propriile lacrimi. „Cum am putea aduce noi ceva lui Dumnezeu? Ce mult îi pasă Lui de micile noastre jonglerii și fleacuri?”
Și apoi, în timp ce ascultam fără să credem ce auzeam, și-a coborât mâinile și cu lacrimile ce încă îi curgeau pe față a șoptit,  „Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru că trebuie să venim cu mâinile goale. Îți mulțumesc pentru că Tu ai făcut totul – totul – la Cruce, și că tot ce avem nevoie în viață sau moarte este să avem această siguranță.”
Mama și-a aruncat mâinile în jurul ei și s-au îmbrățișat. Însă eu am stat înrădăcinata în locul meu, știind că tocmai am văzut un mister.*

Într-adevăr, cine ar putea spune că va veni în ziua aceea, înaintea Lui, cu mâinile pline. Că are siguranța că boabe-n spic el are. Că nu va fi numai un pai. Nu. Singura noastră siguranță este Isus. Crucea Sa. În viață sau moarte.
În rest, vom sta cu toții, cu mâinile goale înaintea Sa. Însă El, în harul Său, pe unele le va umple.

*pasaj tradus din The Hiding Place, The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.

Isus S-a întors şi a văzut-o. El i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!” Matei 9:22

O problemă menstruală cronică. O asemenea problemă ar fi dificilă pentru orice femeie din orice vreme. Însă pentru o evreică situaţia sa era extrem de serioasă. Nici o parte din viaţa sa nu rămânea neafectată.

Sexual… ea nu putea să se atingă de soţul ei.

Maternal… ea nu putea să aibă copii.

Casnic… tot ce atingea era considerat necurat.

Spiritual… nu îi era îngăduit să intre în templu.

De doisprezece ani încercase tot ce era pe piaţă, îşi cheltuise toţi banii însă fără rezultat. Ba mai mult, situaţia ei devenea din ce în ce mai rea.

Însă Domnul Isus o vindecă, apoi o numeşte fiică. „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!” Este singură dată când Isus numeşte o femeie cu termenul fiică. Vindecată şi mângâiată totodată.

Tradiţia spune că ea nu a uitat vreodată ce a făcut Isus, aminteşte Max Lucado în He Still Moves Stones. Legenda specifică faptul că ea a stat cu Isus şi L-a urmat în timp ce-Şi purta crucea pe Golgota. Unii cred că este Veronica, femeia care a mers alături de el pe drumul crucii. Şi când sudoarea şi sângele Îi intrau în ochi, ea ştergea fruntea Mântuitorului. Ea în ceasul durerii sale, a primit ajutorul Lui. El, în ceasul suferinţei Sale, l-a primit pe al ei. Nu ştim dacă legenda este adevărată, însă ar putea fi. Şi nu ştiu dacă la fel s-a întâmplat cu tine, însă s-ar putea întâmpla cu siguranţă.

      Ii spun un bun venit si lui Betuel Vararu. Este colegul meu de catva timp aici la Seminar si impartasim aceeasi perspectiva teologica. Intocmai ca si Betu, am un respect deosebit pentru John Piper si felul in care acesta il prezinta pe Christos. Sa suferi! O favoare?!…raspunsul lui John Piper este ultimul post de pe blogul colegului meu.

John Piper

 

     „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El.”(Fil.1:29)

      Faptul că sunt copilul lui Dumnezeu prin Isus Hristos I se datorează doar Lui. O mărturisesc cu o convingere de nezdruncinat. Vechea cântare, În îndurarea Domnului cum am ajuns, nu stiu!, mi se potrivește de minune. Și vorbesc foarte serios. Nu sunt în apele mele lângă oameni care afirmă și se bat în piept că ei L-au ales pe Dumnezeu, ei au decis, ei au ajuns la concluzia că se merită făcut pasul acesta. Se bat oarecum în piept cu pocăința și credința lor, și, în ochii lor, decizia pe care ei au făcut-o, capătă o deosebită importanță. Nu exclud importanța ei, dar nici nu mă chinui s-o accentuez prea mult. Pericolul este să ridici pocăința și credința la rang de virtute personală. Și concluzia logică nu ne-ar conduce altundeva decât la câștigarea mântuirii prin efort propriu, și implicit, la mândrie. Adică, totuși.. sunt mai grozav ca ceilalți.. eu m-am pocăit, adică am ajuns la anumite concluzii în viața mea și.. mi-am dat seama că asta e calea și pe deasupra, eu cred.. păi alții nu sunt capabili de performanța asta.. și raționamentul ar putea continua până când ne-am da seama că nu suntem așa de răi ca alții. Sincer, mă interesesează mai mult ce stă în spatele acestei decizii. Pocăința și credința sunt condiții esențiale pentru a fi mântuit, dar Biblia mi-a descoperit că ele sunt un dar. De fapt versetul citat îmi spune că este un har să crezi, o favoare. Ceva ce îți este dat. Dacă înțeleg corect acest verset înseamnă că toată mândria mea, ascunsă bineînțeles, că pe aici am trecut și eu, s-a dus. Asta e ideea harului. Oricum, cei mai mulți nu îmbrățișează această realitate.

      Ce să mai spun de partea a doua a versetului, alt paradox, care presupune o provocare mult mai mare decât prima. Har, favoare, să suferi pentru El. Înțeleg că îți este dat să crezi, și să te bucuri de aceasta, mai ales dacă te găsești printre cei care cred, dar să consideri o favoare, un har să suferi pentru Hristos nu auzi prea des. Și totuși auzi de la apostolul Pavel în scrisoarea către Filipeni, scrisă, interesant, din închisoare. Acest verset, sincer, reprezintă o provocare pentru mine, dacă am de gând să iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu.

      Teologia suferinței nu prea mai încape în premisele noastre posibile. Și totuși Biblia vorbește destul de des despre această temă. Domnul Isus Hristos spunea că nimeni nu începe să-și zidească un turn sau să înceapă un război până nu își face anumite calcule și socoteli (Luca 14:25-35), în contextul în care El vorbea despre felul în care ar trebui să fie un ucenic al Lui. Lepădarea de sine este un concept care încet, încet dispare chiar și din vocabularul predicatorilor. Se preferă ideea unei „evanghelii a prosperității”. Cauzele sunt diverse, dar problema esențială o reprezintă înțelegerea greșită a nașterii din nou, sau lipsa realității acesteia în viața creștinilor.

      Clipul pe care l-am postat are câteva răspunsuri zdruncinătoare în privința aceasta. Face parte dintr-o conferință susținută de Dr. John Piper pe tema suferinței. Titlul „You must suffer” spune mai mult decât l-aș putea descrie eu. Ideea centrală este că suferințele lui Hristos de acum 2000 de ani se văd cel mai bine când trecem noi prin suferință datorită Numelui Său. Aceasta este mărturia puternică cu privire la suferințele Lui. Nu are legătură cu faptul că noi trebuie să suferim pentru mântuirea noastră, pentru că oricum ar fi în zadar. Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre și a absorbit mânia lui Dumnezeu care ne era destinată nouă datorită păcatelor noastre, adică celor care ne-am pus încrederea în El și ne bazăm viața aceasta și cea veșnică pe El. Și punctul culminant al acestei expuneri este că un copil născut din Dumnezeu este plin de bucurie în mijlocul necazului. Cu alte cuvinte, el va ajunge să considere suferința pentru Numele Lui un har, un dar, o favoare. John Piper a avut și continuă să aibă un impact mare asupra tot mai multor creștini, atât din State, cât și din întreaga lume, datorită Evangheliei necompromise proclamată cât mai clar cu putință, într-o manieră simplă, dar nu simplistă. Clipul este doar în limba engleză. Vizionare plăcută!

isus-abandonat

Si pe la ceasul al noulea, Isus a strigat cu glas tare: “Eli, Eli, Lama Sabactani?” adica: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”(Mt. 27:46)

Abandonat, parasit… unele din cele mai grele cuvinte, stari, sentimente, pe care omul le poate vreodata experimenta. Lasat in urma, pe dinafara, scos din ecuatie, lasat in fata altarului, sunt doar cateva din expresiile inventate pentru a accentua poate aceasta stare de abandon.

Sentimentul acesta de abandon, l-am trait si eu, inca din pruncie. Daca lui Timotei Pavel ii spune, din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, in cazul meu ar fi din pruncie cunosti ce inseamna abandonul. La numai doi anisori, doi, dupa un calvar in viata familiei din pricina alcoolului, tata a luat tot, mobila, haine, lucruri, si a plecat. Mi-a luat jucariile, hainutele, lucrusoarele…totul. Am ramas numai cu ce aveam pe mine, un tricou ramolit si niste pantalonasi rupti, si mama la fel, cu ce era imbracata. Ne-a parasit, ne-a abandonat, a plecat si nici nu m-a mai cautat.

La cote mai mari, (mai mult…)