Posts Tagged ‘corrie ten boom’

image

Mi-am luat o pereche de adidași. Nu i-am luat de pe internet, de pe anumite site-uri dodgy. Nici din Chinatown, shop-uri indiene ori car boot sales. I-am luat din Westfield, White City.
Nu m-am grăbit. Nu-mi iau des și dacă îmi iau, I take my time.
M-am uitat bine la ei. Talpă, cutia în care au fost, cusături. Nu par a fi făcuți de ingineri suferinzi de parkinson.
Însă unde am văzut eu un real deal, cumnățica mea vede un mare fake. Și, încăpățânați, nici eu și nici ea, nu renunțăm la perspectivele noastre. Nu suntem specialiști însă ne dăm cu părerea. Un expert ne-ar lămuri. Probabil.
De altfel, se prea poate să privești la acelaș lucru, chiar și la aceiași oameni și să vezi cu totul altceva. Nu poți altera realitatea însă. Oameni plini de răutate și viclenie apar în viața noastră neinvitati. Și ei sunt cu adevărat oameni plini de răutate și viclenie. Punct.
Nu-i nevoie de expertiză pentru a realiza asta. Nu poți să numești întunericul lumină.
Poți însă să ai alte lentile, alți ochelari și prin prisma lor realitatea să ți se traducă diferit. Acolo unde se vede evident întuneric și lipsă, tu să privești prin filtrul bunătății, speranței și al dragostei. Să vezi nu neapărat ce sunt, dar și potențialul și ceea ce ei ar putea deveni. Precum o face si ne învață Hristos. Să-i vezi pe oameni prin ochii lui Dumnezeu.
În Hiding Place, de multe ori Corrie ten Boom relatează episoade în care sora ei Betsie vedea cu totul altceva decât ea.
La un moment dat, Corrie o întreabă cu privire la omul care i-a trădat, Jan Vogel.
– Betsie, nu simți nimic pentru Jan Vogel? Nu te deranjează? 
– O ba da, Corrie! Teribil! Mă doare pentru el de când am aflat – și mă rog pentru el de fiecare dată când îmi aduc aminte de numele lui. Cât de mult trebuie să sufere.
Meditând la spusele lui Betsie, Corrie menționează: ..iarăși, am avut sentimentul că această soră cu care mi-am petrecut toată viața, aparținea unei alte lumi.
Cu altă ocazie, privind un gardian ce bătea un deținut în cel mai brutal mod, Betsie vedea o ființă foarte rănită. Și nu se referea la deținut.
Și mă minunam, scrie Corrie în biografia ei, nu pentru prima oară, ce fel de persoană era ea, această sora a mea…Ce fel de drum a urmat ea în timp ce eu mă târam pe lângă ea pe pământul acesta mult prea tare.

image

Milioanele de kilometri parcurși, cărțile și broșurile scrise, licențele și diplomele, botezurile și oamenii botezați, misiunile transculturale, numărul de membri din biserica lor, cresterea rapidă a bisericii precum și a celorlalte 3, 4 în care s-au mai implicat, bisericile construite dar și cele demolate de prigonitori, numărul de urmăritori pe social media, vizualizările mesajelor lor de pe youtube. Chiar familia model pe care o au.
Cu siguranță, gândesc unii slujitori (professionals, după termenul lui Piper) în inima lor,… sunt mari în împărăția lui Dumnezeu. Da. Fără nici o îndoială. Sunt speciali. Deosebiți. Puțini au realizat ce au realizat ei. Puțini au mers pe cărarea asta. Au mâinile pline. Coșul le este plin. Paharul, plin de dă peste. Trebuie să fie vorba de o chemare mai specială, un har mai ascuns, mai unic.
Nu o spun răspicat, dar au grijă să-ți arunce pastilele astea și să-ți sugereze în mii de moduri treaba asta la întâlniri și conferințe. Locul propice unde parcă Hristos dispare, eclipsat fiind de „imperiul spiritual”, clădit de aceștia, în Numele Lui. Iar dacă mai ești și fraged, tinerel, fără vreo fărâmă din „experiența” asta, ești o țintă perfectă.
Nu generalizez. Sunt slujitori cu adevărat mari. La umbra lor nu te usuci. Însă oamenii mari înțeleg că nu este vreun lucru pe care să nu-l fi primit. Înțeleg harul. Și ei, oamenii ăștia mari se smeresc. Se smeresc pentru că au ochii îndreptați spre adevărata răsplătire. Cea care vine din mâna Lui. În ziua aceea. Aceștia detestă răsplata ce și-o pot lua de la oameni, pentru că primind-o, înțeleg că e posibil ca acea comoară de mare preț, ascunsă, hoții o pot fura.
Și nu-i așa? Nu-i evident? El doară cunoaște faptele lor, osteneala lor, răbdarea lor.
Ceilalți însă, până și un pahar cu apa dat unui om însetat îl dau în slow motion, ca să fie observat cum trebuie, de cine trebuie, având grijă să-l insereze bine și în următoarea predicuta.
În The Hiding Place, biografia acestei femei extraordinare, Corrie ten Boom, este menționat un moment sensibil. Tante Jans, mătușii lui Corrie, o femeie foarte activă, implicată, slujind în multe feluri, i se dă vestea că nu mai are mult de trăit.
Toată familia era adunată în jurul ei, iar cumnatul ei, tatăl lui Corrie începe această discuție grea. Redau fragmentul integral:

„Draga mea cumnata ,” a început tata blând,  „este o călătorie plină de bucurie în care pornesc toți copiii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Și, Jans, unii trebuie să se duca la Tatăl lor cu mâinile goale, dar tu vei alerga la El cu mâinile pline!”
„Toate cluburile tale…,” Tante Anna a îndrăznit.
„Scrierile tale…,” a adăugat mama.
„Fondurile pe care le-ai strâns…,” a spus Betsie.
„Discursurile tale…,” am început eu.
Însă cuvintele noastre bine intenționate erau de prisos. În fața noastră fața mândră s-a șifonat; Tante Jans și-a pus mâinile la ochi și a început să plângă. „Goale, goale!” s-a înecat la final cu propriile lacrimi. „Cum am putea aduce noi ceva lui Dumnezeu? Ce mult îi pasă Lui de micile noastre jonglerii și fleacuri?”
Și apoi, în timp ce ascultam fără să credem ce auzeam, și-a coborât mâinile și cu lacrimile ce încă îi curgeau pe față a șoptit,  „Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru că trebuie să venim cu mâinile goale. Îți mulțumesc pentru că Tu ai făcut totul – totul – la Cruce, și că tot ce avem nevoie în viață sau moarte este să avem această siguranță.”
Mama și-a aruncat mâinile în jurul ei și s-au îmbrățișat. Însă eu am stat înrădăcinata în locul meu, știind că tocmai am văzut un mister.*

Într-adevăr, cine ar putea spune că va veni în ziua aceea, înaintea Lui, cu mâinile pline. Că are siguranța că boabe-n spic el are. Că nu va fi numai un pai. Nu. Singura noastră siguranță este Isus. Crucea Sa. În viață sau moarte.
În rest, vom sta cu toții, cu mâinile goale înaintea Sa. Însă El, în harul Său, pe unele le va umple.

*pasaj tradus din The Hiding Place, The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.

The hiding place – The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.
With John and Elizabeth Sherrill

image

gropileGen. 37:20 Veniţi acum să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi;

L-au aruncat pe Iosif într-o groapă și l-ar fi lăsat să moară. Era perfect. Nu ar fi murit direct de mâinile lor, murea de deshidratare. Este scos însă mai apoi și vândut iar 20 de ani mai târziu când foametea a venit frații lui vor mărturisi.

Gen. 42:21 „Da, am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat

Fratele lor era legat și ei mâncau liniștiți deasupra. Îl disprețuiau. Il vroiau mort.

Nu cred că s-a gândit vreodată Iosif să se îmbrace bine pentru că tocmai urmează să fie aruncat într-o groapă. Evenimentele l-au prins nepregătit, pe nepusă masă. Au venit din senin, pe neașteptate.

Dar așa vin și în viața noastră zilele rele. Durerea, necazul, suferința nu bat la ușa mai întâi, nici nu se prezintă și nici nu îți dau un ragaz de trei zile să te pregătești spiritual, emoțional, fizic.

Nu, gropile vin așa, deodată. Într-o zi am ieșit de la lucru și m-am îndreptat spre mașină. Parcam pe strada principală, pe A40, în Londra. 3 benzi. Trafic serios. Am trecut pe lângă o familie cu copii mici. Luau ceva din mașina personală. M-am urcat în a mea și vroiam să-mi pun ceva muzică. Ei erau chiar în fața mea, mașina era parcata acolo. Eram cu ochii în jos și brusc mi i-am ridicat atunci când am auzit un țipăt puternic, disperat. Am văzut o mamă țipând, alergând, ca o leoiacă îndreptându-se spre stradă și în ultima clipă smulgându-și băiețelul de vreo 3 anișori din drumul sau direct inspre mașinile în mers de pe prima bandă. O clipă mica, foarte mică de neatenție și copilașul a luat-o înspre stradă. Câtă afecțiune și cum îl mai strângea și-l iubea. Și cum s-au mai îmbrățișat părinții și copiii acolo în stradă. Putea fi o mare tragedie, așa, dintr-o dată.

Afacerea îți dă faliment. Un angajat te fura. Bunicii mei au avut un magazin. Au pierdut tot pentru că au fost furați de vre-o 2 vânzătoare pe care le-au avut și în care își puseseră toată încrederea. Soțul sau soția te înșeală. Dintr-o dată se întâmpla. Nimic nu te-a pregătit pentru asta. Vii de la spital și testele îți sunt pozitive. Cancer. Îți pierzi jobul. Ești abandonat, abuzată. Groapă. Durere. Suferință. Unii când trec prin astfel de gropi, nu-și mai revin vreodată. Rămân traumatizați. Paralizați.

Povestea lui Iosif însă devine și mai dificilă. O poveste iudaică vorbește că frații ar fi asmuțit și câinii pe el. Bătut. Abandonat. Vândut. Sclavie. Lucruri mincinoase apoi în casa lui Potifar. Inchisoare.

Psalmul 105:18 I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare

O viața plină de durere. 20 și ceva de ani. Fratele Wurmbrand spunea: Eu am făcut 14 ani de închisoare în comunism. O nimica toată. 14 ani. Imaginează-ți, alții au suferit 40,50 ani în închisori. Alții mor pentru Hristos acum, în timp ce vorbim.

Și totuși nu a renunțat. Nu amărăciune, nu ură, nu împietrire. Nu numai că a supraviețuit, Iosif a înflorit în suferință, în încercări. Promovat în casa lui Potifar, în inchisoare și Faraon, un fel de Obama al zilelor noastre, îl face prim-ministru. Al doilea cel mai puternic om al generației sale.

E vre-un secret? Sunt ceva pași de urmat? O rețetă a succesului? Da. Dumnezeu.

20 si ceva de ani mai târziu, Iosif e cel tare și fratii săi cei slabi. S-au temut că își va regla conturile și că vor fi aruncați și ei într-o groapă. Însă nu a făcut-o.

Gen. 50:19-21 Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr. Fiţi, dar, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile.

Fără cuvinte!

Extraordinar cum Dumnezeu răscumpără fiecare situație.

John Bunyan, marele predicator baptist din sec. 17 a fost aruncat în închisoare aici în Anglia pentru că predica Evanghelia fără autorizație. A stat 12 ani în închisoare pentru că nu a putut să promită judecătorului că nu v-a mai predica Evanghelia dacă va fi eliberat. Ar fi putut deveni descurajat de atâta timp petrecut acolo, însă Bunyan l-a avut pe Dumnezeu. În timp ce era acolo avea o bancă cu 3 picioare. A rupt unul și și-a făcut un fluier cu care cânta cântările Evangheliei. În închisoare a scris Călătoria creștinului, o alegorie la viața de credință, cea mai bine vândută carte dupa Biblie din istorie. John Bunyan putea să renunțe. Însă în luptele sale, l-a glorificat pe Dumnezeu. A rămas cu Dumnezeu. Și Dumnezeu a fost cu el, așa cum a fost și cu Iosif. (mai mult…)

Dacă s-ar fi scris numai câteva rânduri despre umblarea fiecărui sfânt cu Dumnezeu, vorba apostolului Ioan, “cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile scrise”(Ioan 21:25). Mai mult, despre cei ce s-a scris, s-a scris prea puţin comparativ cu ceea ce au trăit cu El. O mare parte a vieţii si umblării cu Christos a oamenilor pe care astăzi îi omagiem nu o cunoaştem. Avem parte numai de frânturi din trăirile lor. Frânturi scrise pentru ca noi să ajungem să credem că este mult, mult mai mult în această experienţă cu Dumnezeu.

De pildă, sunt absolut convins că nu mulţi stiu cine este Corrie ten Boom. Şi, mai puţini ştiu următoarea relatare din viaţa ei pe care am găsit-o în Surprins de Vocea lui Dumnezeu, de Dr. Jack Deere.

Corrie ten Boom a fost o creştină pioasă din Olanda pe care naziştii au trimis-o într-un lagăr de concentrare pentru faptul că îi protejase pe evrei.

“După ce ea şi sora ei au fost întemniţate, Corrie a reuşit să primească o sticluţă de vitamine lichide. Minunea a fost că vitaminele nu se terminau. Corrie a spus:

Nu părea deloc posibil ca dintr-o sticluţă atât de mică să poţi lua atât de multe doze pe zi. Acum, pe lângă Betsie, alţi doisprezece din celula noastră primeau doza.

Instinctul meu era întotdeauna să o păzesc- Betsie slăbea atât de mult! Însă mai erau şi alţi bolnavi. Era greu să spui nu ochilor care ardeau din cauza febrei, mâinilor care tremurau de frig. Am încercat să o economisesc doar pentru cei foarte slabi- însă şi aceştia au ajuns să fie curând cinsprezece, douăzeci, douăzeci şi cinci…

Totuşi, de fiecare dată când înclinam sticluţa, la vârful dopului apărea o picătură. Aşa ceva era imposibil! Am ţinut-o în faţa luminii, încercând să văd cât de mult mai era înăuntru, însă sticla întunecată, maronie, era prea groasă ca să văd prin ea.

„A fost o femeie în Biblie”, a spus Betsie, „al cărei vas de ulei se umplea mereu”. Am deschis Biblia la cartea Împăraţilor, la istoria văduvei sărace din Sarepta Sidonului care i-a dat lui Ilie o încăprere din casa ei: „Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din ulcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.”

Ei bine, dar asemenea lucruri minunate se (mai mult…)