Posts Tagged ‘comunitate’

Pentru iubitorii de teatru, weekend-ul fEAST Theatre ne transpune în universul copilăriei! Primul spectacol prezentat în cadrul acestui festival dedicat comunităţii românești din Londra este „Pădurea Fermecată”, o producţie a Teatrului de păpuşi PUK din Cluj-Napoca, cu Andra Ştefan şi Andreea Bolovan. Vă aşteptăm cu mic, cu mare!

12 martie, 1pm  & 13 martie, 12pm @ Willesden Green Library Centre

Biletele pot fi rezervate aici: http://vibratii.co.uk/tickets/

image

     La început a fost o singură biserică. Nici macar nu știam că îi spune Betleem. Când am ajuns aici acum câțiva ani știam de… la Nistor. Am aflat după aceea că ăsta era de fapt numele păstorului.

     Apoi au apărut altele. Acum sunt peste douăzeci de biserici evanghelice în Londra. Zilele trecute Londra Evanghelică anunța deschiderea unei noi biserici iar un prieten de-al nostru, Vali, are un proiect asemănător în viitorul apropiat.

     Poate că unii privesc cu ochi sceptici multitudinea de biserici neoprotestante românești din Londra. Ar putea avea impresia că unele sunt născute din ambiții personale, mândrie ori frustrări. Lucrul acesta nu cred că este adevărat.

     Am întâlnit oameni deosebiti aici, slujitori frumoși care se sacrifică și care au renunțat la multe de dragul lui Hristos și nu pot să nu ma bucur de faptul că românii venind în UK au dorit să se închine și să-L slujească pe Dumnezeu întro biserică locală. Alții s-au integrat în biserici englezești și duc împreuna cu ei frumusețea și mărturia creștinismului evanghelic românesc.

     De aceea, o spunem răspicat că (mai mult…)

    De câţiva ani, Biserica „Biruinţa”, oferă românilor din Londra un loc de închinare în limba română şi posibilitatea de a experimenta suportul continuu al unei comunităţi spirituale româneşti. 
    Te asteptăm să ne vizitezi pe noul website biruinţa.co.uk, pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăţi, viaţa bisericii etc. dar te aşteptăm şi în persoană. Dacă te stabileşti sau pur şi simplu treci prin Londra, nu uita să treci şi pe la noi. Până atunci însă, ne rugăm ca binecuvantarea lui Dumnezeu să rămână peste tine! 

mainile lui Dumnezeu       Religion News Service relateaza faptul ca oamenii religiosi sunt cetateni mai buni si vecini mai buni, fapt afirmat de  Robert Putman, profesor la Universitatea Hardvard. Dar, exista o problema: „tinerii sunt mai seculari” decat  cei mai in varsta.  „Aceasta este o schimbare uimitoare”, afirma Putman. „Tinerii sunt viitorul. Unii dintre ei o sa fie mai credinciosi odata cu timpul,  insa majoritatea nu sunt.”  Totusi, Putman si David Campbell de la Universitatea de la Notre Dame, argumenteaza faptul ca religia tine comunitatile in unitate.  Studiile lor au aratat ca oamenii religiosi sunt de trei sau patru ori mai inclinati sa se implice in comunitatile lor, ca voluntari in organizatii ori sa lucreze in diferite proiecte ale comunitatii. Putman si Campbell arata in datele lor ca oamenii religiosi  sunt  mai „draguti”, probabil datorita relatiilor pe care acestia le au in biserici, moschee, sinagogi si temple, care ii provoaca sa activeze in comunitate.

                  v

Doar odată în istoria americană un conducător de stat şi de guvern străin a renunţat la poziţia sa şi la suveranitatea naţiunii proprii pentru a se uni cu Statele Unite— a fost vorba de Republica Texas, şi preşedintele ei, Sam Houston.

Fiind aventurier în zona de graniţă, general şi politician, numele lui Sam Houston era foarte cunoscut în Texas şi în Statele Unite pe vremea când Abraham Lincoln era doar un avocat necunoscut de ţară. Este fascinant să remarcăm faptul că Declaraţia de Independenţă a fost semnată la a patruzeci şi treia aniversare a lui Houston, la 2 Martie 1836. Houston şi armata sa de voluntari adunaţi de pe străzi învinseseră o armată mexicană numeroasă şi au înfiinţat o naţiune proaspătă a cărei capitală se numea Washington-on-the-Brazos. Asemeni lui George Washington, Houston, generalul iubit, a devenit onoratul prim preşedinte al noii naţiuni texane, sălbatică şi întinsă.

După mai puţin de treizeci de ani, Texasul, acum un stat, discuta dacă să se alăture Confederaţiei în secesiune sau să rămână cu Uniunea în care intrase voluntar în 1845. O majoritate vastă cerea cu glas aspru secesiunea. O voce, a lui Houston, chema la loialitate naţională.

Bătrânul om de stat din Texas a bătut în lung şi lat statul, purtând acest mesaj: “Distrugerea Uniunii va însemna distrugerea tuturor statelor.”

Date la o parte de minţile înfierbântate ale tinerilor însetaţi de război şi nebăgate în seamă de noua generaţie, apelurile lui Houston la loialitate naţională au fost ignorate. Dacă Texasul ar fi ascultat, tragedia ar fi putut fi evitată. Refuzul Texasului să se alăture la Confederaţie ar fi putut foarte bine să descurajeze şi alte state, şi cel mai sângeros coşmar din istoria Americii ar fi putut fi evitat. Din nefericire, apelul lui Houston de a rămâne în Uniune a fost respins. Houston, acum obosit şi descurajat, probabil că a simţit că-şi pierde puterea fizică şi politică.

“Doresc, dacă această Uniune trebuie să se dizolve, ruinele ei să fie monumentul mormântului meu şi ale mormintelor familiei mele. Aş dori să nu mi se scrie epitaf care să spună că eu am supravieţuit ruinelor acestei Uniuni glorioase.”

S-au mărit presiunile asupra bătrânului luptător să depună jurământ de credinţă faţă de Confederaţie, dar loialitatea lui Houston a rămas constantă. A refuzat, deşi ştia că asta va însemna sfârşitul carierei lui politice în Sud şi ostracizarea familiei sale. Pentru Houston, loialitatea faţă de naţiune a fost mai puternică decât orice speranţă de viitor în politică. A refuzat cu fermitate să depună jurământul.

“În numele Constituţiei Texasului, care a fost călcată în picioare, refuz să depun acest jurământ. Iubesc Texasul prea mult ca să aduc asupra lui război civil şi vărsare de sânge.”

A văzut începutul vărsării de sânge pe care a profeţit-o, dar n-a suptavieţuit să‑i vadă încheierea. Houston a fost rănit de respingerea conducerii sale, a fost adânc întristat de oribilul Război Civil, dar neschimbat în devotamentul faţă de naţiunea sa. Sam Houston a fost un texan, a fost Texan-ul, dar el a fost, mai presus de toate, un american loial.[i]

 

v

Un gram de loialitate valorează cât un kilogram de iscusinţă.

—ELBERT HUBBARD

v

 

L

OIALITATEA ESTE MATERIALUL din care este făcută comunitatea. Fără această încredere fundamentală într-un anume fel de reciprocitate a dedicării, relaţiile nu pot prospera. Fără loialitate, tată şi fiu trăiesc ca nişte străini care se urăsc, familiile se dezintegrează, iar cultura se transformă în bestialitate. Doar tabuurile inventate şi superstiţiile înfricoşătoare vor putea să oprească o astfel de societate ucigaşă de la criminalitatea extremă.

Când se pierde loialitatea, chiar materialul din care sunt ţesute relaţiile umane se destramă. Chiar şi cei neloiali depind de loialitatea altora. Bărbatul care umblă după fuste respinge cu mare furie delapidările contabilului său. Politicianul care pri­meşte mită urlă fiindcă nevasta îl înşeală cu altul. Problema nu este doar ipocrizia; problema este incapacitatea de a înţelege însăşi natura acestei virtuţi a loialităţii. Nimei nu poate aplica în relaţiile sale o virtute care este înţeleasă complet greşit. Nici o societate nu se poate aştepta să aibă relaţiile ancorate în loialitate când preţuieşte trădarea încrederii. Cusăturile unei societăţi plesnesc atunci când trădarea încrederii devine o virtute acceptată. Într-o societate brutalizată în acest fel, nimeni nu este în siguranţă. Legăturile de familie înseamnă foarte puţin, iar prietenia nu mai înseamnă aproape nimic. Viaţa lipsită de loialitate este fragilă în această junglă a trădării.

Dacă loialitatea este înţeleasă doar în termenii relaţiilor izolate, nu putem să nu ne exprimăm deziluzia şi amărăciunea. Exprimându-ne altfel, un om neloial este neloial în caracterul său, nu doar când este vorba de anumite relaţii ale sale.

Părerea dominantă a societăţii contemporane pretinde că loialitatea în căsătorie este irelevantă pentru performanţele în muncă ale cuiva. Este exact invers! Un om nu este neloial doar soţiei sale; este neloial în general. Angajatorul înţelept va raţiona în felul următor, “Dacă nu este loial soţiei sale, de ce să mă aştept la loialitate faţă de mine?”

Preşedintele unei anumite companii a decis în final să reducă numărul candi­daţilor pentru un anumit post la doar doi. Amândoi erau foarte buni. De fapt îi părea rău să nu-i angajeze pe amândoi. La masa care a urmat interviului, directorul executiv îi privea pe cei doi tineri nerăbdători şi plini de speranţe, aşezaţi de partea opusă a mesei.

“Vă supăraţi dacă vă întreb ceva acum?” l-a întrebat unul din ei. “Soţia mea m-a sfătuit să clarific un anume aspect, şi eu îi apreciez foarte mult sfaturile.”

Directorul a ignorat cu totul întrebarea. A vrut în schimb să folosească momentul pentru a-l testa pe celălalt candidat. “Dar tu? Te-a trimis şi pe tine soţia cu hârtiuţa cu întrebări?”

“Nu prea,” a nechezat acesta. “A mea nici n-ar şti ce întrebări să pună.”

Bătrânul om de afaceri a chicotit conspirativ, s-a aplecat spre el, nădăjduind să-l prindă. “N-are minte pentru afaceri, ei?”

“De fapt n-are minte pentru mai nimic,” a răspuns el. “O frumoasă clasică din Boston. După cum vine vorba, lumina la verandă este aprinsă, dar nimeni nu e acasă.”

În timp ce cei doi gustau poanta, şeful a băgat de seamă că celălalt candidat îşi vedea de băutul cafelei, ignorând gluma lor.

“Şi soţia ta?” l-a întrebat angajatorul pe candidatul care spusese că are o întrebare de la soţia lui. “Îţi spune totdeauna ce să întrebi?”

“Cu siguranţă nu mă controlează, dacă la asta vă referiţi. Însă este foarte inteligentă, şi am încredere în sfaturile ei în multe domenii. E cu adevărat o persoană minunată. Mi-aş dori s-o cunoaşteţi odată.”

În acel moment directorul executiv a ştiut că a găsit omul. Unul care râde de soţia lui nu era ce căuta el. În caracterul omului pe care a decis să-l angajeze exista în mod clar loialitate, şi el dorea un om de caracter.

Consecinţele morale şi sociale ale cinstirii oamenilor stricaţi sunt substanţiale şi cei miopi nu le zăresc îndărătul cuvintelor. Loialitatea nu este o monedă de schimb. Cineva câştigă şase puncte la sinceritate, apoi pierde trei la loialitate, dar termină cu un total bun şi solid de trei puncte plus. Eforturile de a izola şi disocia loialitatea de aspectul profesional al vieţii sunt greşite şi periculoase. Un om nu acţio­nează neloial doar într-un anumit domeniu al vieţii sale, fără legătură cu restul. Un om sau este loial sau nu este.

 

v

 

Merritt era un congresman fără grijă, la al patrulea mandat.

În urmă cu doar douăzeci şi patru de ore, părea invincibil. Acum avea în mâna sa prima pagină a unui ziar, şi avea aerul unui om care ţine în mână propria condam­nare la moarte. Titlul “Acuzat!” ţipa la el. Articolul sublinia acuzaţiile de trafic de influenţă şi spălare de bani. Pentru a agrava şi mai tare lucrurile, secretara lui, Margaret, a dat pe faţă (împreună cu alte lucruri) relaţia lor de durată, zugrăvind-o în detalii şi descrieri colorate în Playboy. Şi-a calmat nervii întinşi la maxim şi şi-a masat tâmplele. Nu intra în panică! Era sigur că va putea ajunge la o înţelegere înainte de proces care să reducă acuzaţiile la nivelul unui delict minor şi pledând nolo contendere să scape cu o pedeapsă redusă. Trebuia să arate o deza­mă­gire puternică referitor la condiţia sa umană, dar să nu admită nicicum culpa­bilitatea.

Mai târziu, într-o conferinţă de presă deosebit de emoţională, va denunţa ziarele că s-au repezit când au scris despre un scandal sexual irelevant. Micuţa lui soţie va sta ca un şoricel curajos alături de el, în timp ce el va suferi ca un martir. Îşi închipuia scena în memorie. “Soţia mea şi eu am trecut printr-o perioadă dificilă. Prin acest incident am cunoscut o altă dimensiune a relaţiei noastre, şi aceasta este acum mai apropiată ca oricând.” În acel moment va trebui s-o îmbrăţişeze protector. “Credem că alegătorii din acest district sunt destul de sofisticaţi şi de inteligenţi pentru a putea separa aceste chestiuni personale de prestaţia mea de congresman al lor.” Apoi îşi va anunţa cu îndrăzneală candidatura pentru a fi reales. Oh, da, cu siguranţă va pierde multe voturi, dar ştia că se putea baza pe votul evanghelicilor. Fusese “corect” în chestiunile care-i priveau, şi creştinilor le place să ierte. De fapt, mulţi îl vor aclama ca erou.

Nu va fi prea distractiv, dar va putea depăşi momentul. Viaţa merge înainte, îşi zicea el.

v

 

Loialitatea înseamnă să fii gata ca, din pricina dedicării relaţionale, să deviezi lauda, admiraţia şi succesul înspre altul. Această loialitate poate să coste mult la nivel personal, dar ea îl zideşte şi-l fericeşte pe cel ce o posedă.

Loialitatea nu uzurpă niciodată autoritatea. Ea refuză să accepte dragostea sau lauda nepotrivită care de drept i se cuvin altuia. Loialitatea este cleiul care păstrează relaţiile tari, face familiile să fie funcţionale şi armatele să fie victorioase. Loialitatea este materialul din care este făcută societatea. Fără loialitate nici unul din cei înrolaţi în armată nu poate îndrăzni să spere că generalului său îi pasă dacă el trăieşte sau moare, şi nici un căpitan nu se poate aştepta să-i fie ascultat un ordin neplăcut. Fără loialitate, căsătoria devine un câmp de competiţie minat, companiile devin periculos de paranoice, iar puterea politică nemiloasă va transforma episcopii în prinţi machiavelici.

Loialitatea este elementul de bază care validează şi cimentează relaţiile. Dacă soţii ar fi neloiali soţiilor lor, dacă copiii ar fi neloiali părinţilor, părinţii copiilor, şi angajaţii angajatorilor, n-ar exista nici o relaţie sigură, iar ţesătura societăţii s-ar destrăma foarte curând.

 

INIMI FURATE

În fiecare lună, într-o anumită zi, era judecata împărătească pentru cei ce epuizaseră toate posibilităţile de rezolvare a cauzelor civile şi criminale. În ziua aceea oricine putea veni direct în faţa împăratului David. Deciziile lui, drepte sau nu, erau finale. Evident, în curând numărul celor ce stăteau la rând a devenit tot mai mare.

Fiul lui David, Absalom, a încercat să exploateze această frustrare în avantajul său. Stând drept şi ţanţoş în carul său frumos, Absalom cel deosebit de arătos a creat o adevărată agitaţie. În timp ce carul său împodobit trecea huruind prin Ierusalim, figura lui strălucitoare şi părul său erau admirate de bărbaţi şi dorite de femei. Devenise un obicei al său să stea să privească la una din porţile cetăţii pe cei ce veneau la judecata împăratului, în ziua stabilită. Flataţi de invitaţia de a urca în carul său, cei nedreptăţiţi îşi împărtăşeau ofurile fără ocol. El îi peria ca un adevărat politician, le săruta copiii şi le mângâia rănile, dar nu le dădea totuşi nici o speranţă că David i-ar ajuta.

“Nu este în totul vina împăratului David,” le explica Absalom. “Are prea multe de făcut, ştiţi asta. Înţelegem situaţia lui. Problema este că refuză cu încăpăţânare să numească pe cineva care să-l înlocuiască. Dacă eu aş fi delegatul lui, sau chiar împărat, fiţi siguri că vi s-ar face dreptate. În mod normal, la recurs ar trebui să vi se dea dreptate, dar cu David pe tron… cine ştie?”

Nimeni nu iubeşte atât de mult pe un demagog ca un om îmbufnat. Nemul­ţumiţii se plecau satisfăcuţi în faţa lui Absalom, dorind ca el să le fie campion. Îmbrăţişarea personală a lui Absalom, în stil oriental tradiţional, era un act încărcat de simbolism şi mult apreciat. Familiaritatea lui Absalom era astfel calculată încât să-i asigure loialitatea lor. Evident, el n-avea dreptul să ceară o asemenea dedicare. Doar David avea acest drept.

 

Şi Absalom câştiga [fura] inima oamenilor lui Israel.

—2 SAMUEL 15:6

 

Tronul era al lui Absalom prin naştere. Trebuia să-i revină şi i-ar fi revenit lui. Moartea lui tragică înainte de vreme, care l-a costat destinul său, a fost sfârşitul inevi­tabil al lipsei sale de loialitate şi al răzvrătirii sale. Lipsa de loialitate a cauzat răzvrătirea, iar răzvrătirea l-a costat viaţa. Când se produce o răzvrătire exterioară, cauza este că alături de credinţă nu s-a pus şi loialitatea.

Loialitatea refuză să accepte un credit nemeritat, să primească admiraţia nepotrivită sau să uzurpe respectul cuvenit altora. O astfel de loialitate se sculptează de obicei în caracter cu un preţ destul de mare.

 

LOIALITATEA ÎN ACŢIUNE

Păstorul unei mici biserici din Midwest, a anunţat pe cei cinci învăţători de Şcoală duminicală adulţi, “Dumnezeu mi-a pus pe inimă îndemnul ca voi toţi să predaţi lecţii despre evanghelizare în următoarele trei luni. Am pregătit pentru voi schiţele lecţiilor. Puteţi să le adaptaţi fiecare pentru clasa lui.” Duminica următoare, toţi cinci au început seria de lecţii.

Învăţătorul 1 a spus clasei sale, “Păstorul ne-a spus că trebuie să predăm acest material în următoarele trei luni. Vreau să ştiţi că dacă aş fi eu păstor, nu v-aş preda aşa ceva, dar nu sunt eu păstorul, şi lecţiile acesta nu-mi aparţin.”

Învăţătorul 2 a predat ascultător materialul. Clasa lui a răspuns cu entuziasm, devenind toţi câştigători de suflete, ceea ce a dus la creşterea clasei şi a bisericii. La sfârşitul lecţiilor l-au ridicat în slăvi pe învăţător. “Ce idee extraordinară ai avut să ne predai aceste lecţii! Ce lecţii frumoase şi ce schiţe minunate ai avut!”

“Vă mulţumesc foarte mult,” a răspuns el cu smerenie. “M-am rugat mult pentru asta. Am ştiut că Dumnezeu mă călăuzeşte în timp ce mă pregăteam şi medi­tam.” Ascultător în faptă, el a furat inimile oamenilor. A fost viziunea păstorului, şi el ar fi trebuit să îndrepte lauda către acesta.

Învăţătorul 3 a predat seria de lecţii, dar totul a ieşit pe dos. Toţi cei din clasă au obiectat cu tărie, “Nu vrem să mergem să câştigăn pe alţii. Nouă ne place Şcoala noastră duminicală uşoară, simplă, aşa cum am avut-o de patruzeci de ani, iar tu ne împingi să pornim pe uliţe. Nu ne place asta.”

La care învăţătorul a răspuns, “N-a fost ideea mea. Eu de la început n-am vrut să predau acest material! Voi ştiţi cum e păstorul. Spuneţi-i lui ce aveţi de spus.” Fap­tul că acest învăţător n-a vrut să-i ţină partea păstorului denotă lipsă de caracter şi de loialitate.

Învăţătorul 4 s-a izbit de acceaşi reacţie: şi clasa lui s-a plâns, dar el a răspuns, “Eu am făcut doar ce am simţit că-mi spune Dumnezeu să fac. Mi-am dat toate silinţele. Dacă păstorul ar fi putut să ţină el aceste lecţii, ştiu că ar fi făcut-o mai bine. Deci, dacă sunt comentarii, eu sunt de vină!” A acceptat cu loialitate atacul criticilor, lăsând ca respectul şi admiraţia să ajungă la autoritatea mai înaltă. Mai mult decât atât, probabil că a spus adevărul; păstorul ar fi predat mai bine.

Învăţătorul 5 a auzit ce spuneau cei din clasa lui, “Acesta este cel mai minunat lucru care s-a întâmplat în clasa noastră!” La care el a răspuns, “Pot fi de acord cu voi, fiindcă nu este lucrarea mea: Dumnezeu şi păstorul au pus-o la cale. Păstorul a scris lecţiile şi mi le-a dat. Ca să fiu sincer, eu am avut unele temeri, dar acum văd că fratele păstor a avut dreptate. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru acest studiu, nu-i aşa?” Aceasta este loialitatea în acţiune.

 

NIVELELE LOIALITĂŢII

O anumită confuzie se naşte din nepăsarea generală a societăţii de azi faţă de virtutea loialităţii. Ne-am îmbolnăvit de inabilitatea de a pune priorităţi corecte loialităţilor noastre. Adică, confuzia din societate este rezultatul eşecului de a stabili nivele corespunzătoare de loialitate. Nu toate loialităţile sunt egale ca prioritate. Sfe­rele de loialitate ajung deseori în conflict. Slăbiciunea şi instabilitatea în caracter sunt rezultatul eşecului de a distinge nivelele de loialitate şi de a rezolva conflictul interior.

 

Un om nehotărît [este] nestatornic în toate căile sale.

—IACOV 1:8

 

Doar venind înapoi, de la loialitatea supremă în spate, putem evita disonanţele. Mai întâi trebuie stabilit ce este ne-negociabil, ce este de netăgăduit, tensiunea de la nivelele inferioare se poate reduce. Odată ce este stabilită loialitatea cea mai mare din toate, chestiunile conflictuale pot fi mai uşor rezolvare.

O femeie a venit la mine pentru un sfat pretinzând că soţul ei i-a cerut să se pros­titueze. El nu era creştin, dar ştia că ea este, şi i-a făcut această cerinţă stricată ex­plo­atând convingerile ei. El era capul familiei, şi ea trebuia să fie ascultătoare. Ea acceptase în mod evident nişte învăţături puternice, legaliste, şi era convinsă că orice i‑ar cere soţul ea este datoare să-l asculte, el fiind capul familei. Şi această femeie creştină începuse deja să ia în calcul împlinirea cerinţei soţului.

Ea era înşelată de loialităţi confuze combinate cu un sentimant fals de supunere. Permiţând unei loialităţi secundare pentru soţul ei să întreacă loialitatea supremă faţă de Isus Hristos, ea era pe punctul de a intra în starea serioasă de imo­ralitate. Soţul ei nemântuit se folosea de înţelegerea ei greşită a Scripturii şi de menta­litatea ei de roabă pentru a o manipula spre a face tot ce voia el.

O altă femeie pe care cu are am stat de vorbă aştepta să fie judecată penal pentru delapidare. S-a încurcat cu un bărbat cufundat adânc în datorii. El a rugat-o să-i facă rost de nişte bani, altfel el va intra la închisoare. Pentru a-l ajuta a delapidat o sumă mare de bani de la serviciul ei, intenţionând să o returneze în totalitate. Scan­dalul arestării ei a fost un şoc amar pentru biserica din care făcea parte şi pentru familia ei. Când am întrebat-o cum a putut să cadă într-o asemenea cursă prostească, ea a răspuns că “n-are idee.”

Avea dreptate! N-avea idee. Şi-a justificat lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de patronul ei ascunzându-se în spatele loialităţii faţă de un om, şi nu cine ştie ce om!

 

CĂSĂTORIA: LEGĂMÂNTUL NOSTRU DE LOIALITATE

Pentru cei căsătoriţi, loialitatea faţă de partenerul de viaţă este imediat a doua după loialitatea faţă de Dumnezeu. O căsătorie se poate târî chinuită de amărăciune sau de lipsă de ierare, dar odată ce apar crăpăturile lipsei de loialitate, doar harul lui Dumnezeu o mai poate salva.

Soţia mea şi eu am consiliat multe cupluri a căror căsătorie a fost zguduită de afaceri extramaritale. Noi încercăm să-i aducem la punctul de sinceritate unul faţă de altul în legătură cu adulterul. Făcând acest lucru, ne-am dat seama că bărbaţii şi soţiile pun în general întrebări foarte diferite.

Soţii trădaţi pun întrebări tipice despre sex. “A fost acela un iubit mai bun ca mine? A făcut el ceva ce eu n-am făcut? Ţi-a plăcut mai mult cu el decât cu mine?” Soţiile rănite întreabă frecvent, “Ai vorbit cu ea despre mine?” Întrebarea asta m-a şocat prima oară când am auzit-o. M-am gândit în mine însumi, Din toate lucrurile, chiar asta vrei să ştii? Vrei să ştii despre ce vorbeau? Soţul ei se culcase cu altă femeie, şi ea este interesată despre ce au vorbit. Am ajuns să înţeleg de ce femeile, şi nu bărbaţii, pun întrebările cu adevărat importante. Femeile doreau să discearnă înţelesul real al actului de imoralitate. În mod intuitiv ele înţelegeau că din discuţiile intime pot discerne adevărata măsură a lipsei de loialitate.

Loialitatea în căsătorie este similară loialităţii în alte domenii. Ea înseamnă să‑l zideşti sufleteşte pe celălalt în mod constant, chiar riscând tu însuţi sau plătind tu însuţi un preţ. Nu pot să-mi imaginez cum ar putea o femeie să fie mai loială soţului ei decât îmi este soţia mea mie. Când mă duc să predic în locuri pe unde a trecut soţia mea, sunt de multe ori întrebat, “Chiar eşti un bărbat aşa de minunat precum spune soţia ta?” Evident, asta mă face să mă simt bărbat de milioane. Trebuie, evident, să respect cu umilinţă înţelepciunea şi discernământul soţiei mele.

La rândul meu, loialitatea ei mă face să răspund în acelaşi fel. Ea se măreşte, pe măsură ce încercăm să concurăm unul cu altul cine-l poate zidi mai repede sufleteşte pe celălalt. În cazul mutor cupluri acest ciclu pare să lucreze exact invers. Eu şi soţia mea suntem întotdeauna şocaţi când auzim cupluri certându-se sau contrazicându-se unul pe altul în public.

Soţul spune, “Îmi amintesc din urmă, când în 1957 ne-am mutat în Topeka.”

“Da de unde, uitucule,” îl întrerupe soţia. “Era în 1956.”

“Nu,” insistă el, “era 1957 fiindcă în anul acela s-a născut Charlie.”

“Grozav!” strigă ea. “Tipic pentru bărbaţi! Da, era anul în care s-a născut Charlie, numai că el s-a născut în ’56. Nu ştii când ţi s-au născut copiii.”

O astfel de ceartă plicticoasă continuă şi continuă agonizant până când îmi vine să sar pese mese, ca Mike Hatter, strivind prăjiturile şi biscuiţii pentru ceai, şi strigând, “Nu mă interesează! Nu mă interesează în ce an s-a născut Charlie. Terminaţi odată.”

O astfel de ceartă patetică înseamnă colapsul loialităţii maritale. Soţia loială va permite soţului ei confuz cronic să susţină categoric că a fost 1957, chiar dacă ea ştie că totul s-a petrecut înainte de Războiul din Crimea. Mai târziu, în maşină, departe de alţii, ea îi va reaminti, “Ai spus 1957, şi poate ai dreptate. Tu-ţi aminteşti mai bine—mie mi se pare că în anul acela conduceam o maşină DeSoto. N-o vândusem înainte de 1957?”

Asta-i va da un pic de spaţiu de mişcare. Dacă strigă “1956!” ca un vulcan, înseamnă că este din nou gata de luptă. Este naiv, dacă nu chiar nesănătos, să creadă că el va admite în faţa altor cinci cupluri, “Oh, dragă, ai dreptate. Ce bătut în cap sunt!”

Bărbaţii, la rândul lor, spun de multe ori lucruri scandalos de neloiale deghizate sub formă de glume. “Ai de gând să înghiţi tu amândouă porţiile?” întreabă bărbatul când doi chelneri aduc cele două porţii de desert de banane comandate de soţia lui. Stând ţeapănă, dar rănită în mândria ei feminină, ea anunţă, “Da, mănânc eu totul, şi încă cinci porţii pe lângă astea. Până la Crăciun voi fi enormă, ca Hinden­burg.”

La o mică întrunire la noi acasă a venit un cuplu care încerca cu disperare să scape din datorii. Femeia a început să se plângă cu voce tare, până la exasperare, că soţul ei şi-a luat un al doilea serviciu. Familia nu-l mai vedea niciodată, copiii erau neglijaţi şi ea se simţea ca o văduvă.

Apoi soţia mea a rugat-o s-o ajute pentru câteva minute la bucătărie, unde au stat aproape o jumătăte de oră. Când s-a întors, semăna cu un copil năzdrăvan care chiar a ieşit din biroul directorului. A stat liniştită preţ de câteva minute, după care, fără legătură cu conversaţia, a zis dintr-o dată, “Asta-mi aminteşte ce soţ minunat am! Ştiţi de ce şi-a luat a doua slujbă? Lucrează mult pentru a îngriji de mine şi de copii.”

Alison a ajutat-o să înţeleagă că n-a fost loială soţului ei. Îl ponegrea în faţa altora, fără să câştige nimic în schimb.

 

NELOIALITATEA CRITICII

Criticând înţelepciunea şi abilităţile unui superior, un subordonat se coboară pe sine însuşi. Logica ne spune că cel mai de jos lucrează pentru cel mai de sus. Deci, dacă şeful tău este prostul-proştilor, cum sunt cei ce lucrează pentru el? Dacă şeful tău este o persoană integră, cu o mare perspicacitate şi înţelepciune, concluzia fericită este că a fost înţelept şi în alegerea angajaţilor săi. Când îmi înalţ şeful, sunt şi eu înăl­ţat. Când mă laud cu soţia mea, voi fi şi eu apreciat de alţii. Dacă vorbesc fără loialitate de ea, alţii vor fi de acord cu mine că ea este fără minte—destul de fără minte să se fi căsătorit cu mine! Tot aşa, dacă spun de părinţii mei că sunt proştii satului, ei bine, ce nume voi avea eu, fiind crescut de ei?

 

LOIALITATEA VERTICALĂ: STRADĂ CU SENS DUBLU

Loialitatea trebuie să funcţioneze în sus şi în jos. Loialitatea în sus este cea faţă de superiori. Adică disponibilitatea de a le recunoaşte lor creditul, în timp ce noi luăm asupra noastră vina. Aceasta este cheia loialităţii comune. Dacă angajatul de mijloc, cu subordonaţi sub el şi superiori deasupra lui, arată lipsă de loialitate de orice fel, ţesătura comunităţii în structura aceea organizată începe să se destrame.

Directorul executiv al fiecărei corporaţii ar trebui să invite periodic persoane care să vorbească angajaţilor săi despre loialitatea comună. Ei trebuie să înveţe să îndrepte laudele către şeful lor, în timp ce-şi asumă responsabilitatea când ceva nu merge bine. Din păcate, uneori am avut experienţa nefericită să sun la biroul cuiva şi să aud secretara că-mi spune, “Nu ştiu unde e. De multe ori nu vine decât la 10 sau la 11. Probabil că şeful joacă golf undeva.”

Este o lipsă de loialitate scandaloasă, o încercare deliberată a secretarei de a da o imagine proastă şefului ei. Poate că încearcă să spună că ea lucrează în timp ce şeful ei se distrează. Poate fi şi o încercare de a-şi dovedi propria valoare, ca şi când ar vrea să spună, “Nu ştiu ce s-ar face şeful fără mine.”

Loialitatea în sus ne ajută să împlinim visele superiorilor. Managerii de rang mai modest nu sunt angajaţi în general pentru că au o viziune proprie. Orice instituţie trebuie să opereze doar pe baza unei singure viziuni. Un exemplu concludent este acela al unui ambasador. Ambasadorii nu sunt plătiţi pentru a avea opinii proprii, ci pentru a comunica clar mesajul şefului statului pe care îl reprezintă. Când un ambasador american se prezintă în faţa unui guvern străin, nimănui nu-i pasă prea mult de ideile ambasa­dorului. Ei doresc să cunoască părerea preşedintelui.

 

LOIALITATEA ÎN JOS

Cu câtva timp în urmă am fost la o firmă al cărei patron se chema John. M-am dus să-l întâlnesc pe el şi pe alţi câţiva, pentru a servi masa împreună. Aşteptând în hol să sosească toţi, discutam amabil cu secretara personală a lui John, cu o recepţioneră şi cu un tânăr din executiv. Până la urmă a sosit şi ultimul dintre invitaţi, puţin cam târziu. Intrând grăbit în sala de recepţie, el s-a scuzat, “Îmi pare rău că am întârziat. Secretara mea n-a sosit la birou şi totul este întors pe dos. Am probleme cu angajaţii mei.”

John, în al cărui birou eram acum, i-a spus, “Ştiu exact ce simţi. Cel mai rău lucru cu care mă confrunt eu este că nu primesc ajutorul cuvenit!” A spus asta în faţa angajaţilor săi! De surprins ce eram, n-am putut să nu privesc feţele lor. Arătau de parcă li s-au tras palme. Asociatul mai tânăr s-a prăbuşit, la modul real, iar secretara s‑a răsucit pe călcâie, a intrat în biroul ei şi a trântit uşa un pic cam tare. Recepţionera s-a aşezat şi a început să bată cu degetele pe birou la fel ca Lizzie Borden. Am căutat pe faţa lui John vreun semn de ostilitate, şi, negăsind niciunul, am realizat că nu este om rău sau crud, ci este doar un insensibil. Nici nu şi-a dat seama ce-a făcut.

Imediat ce am fost doar cu el, i-am spus, “Frate, îţi dai seama că i-ai rănit pe trei din angajaţii tăi? Ţi-ai stricat relaţia cu ei.” A fost de-a dreptul surprins, dar când i-am reamintit scena, parcă i s-a luat ceva de pe ochi. I-am spus, “Gândeşte-te cum te‑ai fi simţit dacă ţi s-ar fi făcut ţie aşa ceva. Angajaţii tăi s-au simţit trădaţi. Le-ai fost neloial. Mai mult, ai pierdut o ocazie de aur pentru a le întări loialitatea faţă de tine.”

Loialitatea în jos este atunci când oamenii de la vârf spun, “Fără angajaţii mei n-aş putea face nimic.”

Şefii ar trebui să spună în mod constant, “Succesul companiei noastre se dato­rează în mare parte excelentei echipe de asociaţi pe care o am.” Ar trebui să-şi laude angajaţii nu doar personal, ci şi către alţi oameni.

 

PUTEREA SUPRANATURALĂ A LOIALITĂŢII

Harul răscumpărător al loialităţii este atât de puternic încât poate aduce vindecare şi binecuvântare miraculoasă în orice situaţie. Orice forţă cu o aşa putere nu poate fi însă violată fără consecinţe extrem de serioase. În împărăţia lui Dumnezeu există puţine virtuţi mai preţuite ca loialitatea. Soarta lui Absalom a fost pecetluită de lipsa lui de loialitate faţă de David, însă loialitatea lui David faţă de Saul cel nevred­nic i-a confirmat destinul de succesor la tron.

În casa lui Naaman, un general sirian, trăia o fetiţă evreică roabă. Fusese capturată în timpul unui raid al sirienilor. Smulsă din sânul familiei, singură într-o ţară străină, ea slujea ca roabă personală soţiei lui Naaman, o situaţie care nu prea inspira la loialitate. Chiar şi sclavul cel mai ascultător pe dinafară îşi poate ucide stăpânul în mintea lui. Cu toate acestea, această fetiţă a ales să fie loială cu întreaga inimă. Cumva familia ei din Israel sădise în caracterul ei, încă de la o vârstă fragedă, loialitatea. Deşi acum era roabă în Siria, caracterul ei frumos format a simţit o preocupare adevărată faţă de omul care era stăpân asupra ei în acelaşi fel cum era stăpân şi asupra calului său.

Când Naaman s-a îmbolnăvit de lepră, fata roabă a spus stăpânei ei, “Oh, dacă domnul meu ar fi la proorocul acela din Samaria, proorocul l-ar tămădui de lepra lui!” (2 Împ.5:3).

Uimitor! Îl trimite pe omul care o ţinea captivă în ţara ei, unde ar fi dorit ea să fie. Îl trimite să fie tămăduit de boală, deşi el o ţinea roabă. Ea dorea cu adevărat vindecarea lui Naaman, vindecare care s-a şi întâmplat. Minunea de care a avut parte Naaman prin lucrarea lui Elisei n-ar fi avut niciodată loc fără loialitatea de care n-am fi crezut-o pe această fată în stare.

Mulţumitor pentru vindecarea miraculoasă, Naaman i-a oferit lui Elisei o răsplată substanţială, pe care acesta a refuzat-o însă. Slujitorul şi ucenicul lui Elisei, Ghehazi, şi-a clătinat capul cu mirare. Sirianul a fost vindecat miraculos! De ce să nu primească Elisei binecuvântarea aceasta? a raţionat Elisei în el însuşi. Să nu legi gura boului, s-a gândit el.

Elisei a refuzat darurile luxoase ale sirianului, dar Ghehazi n-avea să le refuze. A aşteptat până Naaman s-a îndepărtat de locuinţa lui Elisei, apoi a alergat după generalul sirian. Elisei s-a răzgândit, i-a explicat Ghehazi sirianului. Au sosit la el doi prooroci musafiri, iar Elisei ar fi bucuros să primească acum darurile. Naaman a fost prea bucuros să le dea.

Elisei a înţeles însă înşelăciunea şi l-a lovit pe nefericitul Ghehazi cu lepra. Cu alte cuvinte, dacă Ghehazi tot voia banii sirianului, trebuia să aibă şi boala sirianului.

Lăcomia lui Ghehazi este evidentă. Însă subiectul mai subtil al lipsei loialităţii este trecut mai uşor cu vederea. Pentru un câştig personal el a minţit în legătură cu motivaţiile stăpânului său. Acţionând din propriul interes, el a negat nobleţea, scopurile, intenţiile şi dorinţele stăpânului său. Ce contrast ironic!

Caracterul şi loialitatea unei fete sclave a adus vindecare miraculoasă şi binecuvântare, în timp ce lipsa de loialitate a unui pooroc în devenire a adus scandal, boală şi moarte. Loialitatea este o virtute ca o piatră preţioasă, a cărei strălucire, încrustată în aurul credincioşiei, aduce slavă lui Dumnezeu şi vindecare tuturor celor ce o posedă.

 


 

CAPITOLUL 3

LOIALITATEA: CARACTERUL ÎN COMUNITATE

 

[i] “Chronology of Sam Houstons”s Life” [Cronologia vieţii lui Sam Houston], Muzeul Memorial Sam Huston, Universitatea de Stat Sam Houston. Luată de pe Internet la 3 iulie 2003 de la adresa http://www.shsu.edu/~smm_www/History.