Posts Tagged ‘Comunicare’

image

Mesajul creștin trebuie să găsească o voce mult mai puternică pe internet și social media, a afirmat Revd Richard Chartres vorbind la peste 2000 de invitați speciali în catedrala St Paul, acolo unde Premier Christian Radio a celebrat 20 de ani de la înființare.
Acesta a explicat faptul că prea des vocea creștină în Marea Britanie pare prea moale și nu reflectă întotdeauna realitatea contemporană.
„Este un clișeu a spune, dar adevărat, că tinerii comunică într-un mod diferit și că efortul și resursele creștine alocate reflectă o cultură comunicationala dintr-o alta generație.”

Articolul complet și predica Aici.

Părinţi, dacă căutaţi un mod prin care să vă întăriţi familia, începeţi prin a vă focaliza asupra soţului/soţiei, scrie Jim Burns oferind apoi şi zece sfaturi pentru tratarea partenerului într-un mod regal. Tratarea partenerului într-un mod regal, o prioritate în multele relaţii pe care le ai- este o alegere importantă şi intenţională care necesită multă muncă. Insă este cea mai importantă muncă care îţi va păstra familia sănătoasă şi stabilă. Iată zece sfaturi pentru menţinerea „magiei” între tine şi soţia ta…

1) Continuaţi să vă spuneţi “Te iubesc.” Aceste două cuvinte sunt foarte puternice! Puţini oameni, dacă nu niciunul, obosesc auzind că sunt iubiţi. Când spui „te iubesc” fă tot posibilul să acorzi partenerului întreaga ta atenţie. Fii sigur că vorbeşti serios când spui asta!!!

2) Oferă complimente sincere şi semnificative în mod regulat. „Hmm, părul tău miroase minunat” s-ar putea să fie potrivite însă afirmaţii precum „Faci atât de mult pentru ca familia noastră să funcţioneze. Nu ţi-aş putea mulţumi vreodată destul pentru ceea ce faci” sunt mult mai puternice şi mai semnificative dacă vrei ca soţia ta să se simtă cu adevărat specială. Afirmaţiile vin în tot felul de forme şi mărimi: de la afirmaţii verbale oferite în mod personal, până la mesaje audio pe telefon sau e-mailuri şi notiţe scrise de mâna sau felicitări.

3) Creează şi menţine în mod regulat, nenegociabil, o seară doar pentru tine şi soţia ta. (Apropo, acest lucru înseamnă timp departe de copii sau alţi prieteni.) Relaţiile au nevoie de o împrospătare unu-la-unu pentru a rămâne sănătoase. O seară împreună poate să ofere calitatea şi cantitatea de timp de care ai nevoie pentru o relaţie puternică între tine şi soţia ta.

4) Luaţi-vă o vacanţă împreună. Aceeaşi idee ca cea precizata mai sus. O vacanţă cu soţia ta vă va oferi mai mult timp pentru a vă focaliza unul asupra altuia, precum şi oportunităţi de a reaprinde romantismul în viaţa voastră.

5) Oferiţi soţiei putere de veto asupra propriului program. Acest lucru (mai mult…)

„Tânar ambițios, cu intenții vădite după călăuzire(după cum fierul ascute fierul), dornic de a clădi cu sârg pe-o temelie veche , caut modele vrednice de urmat, urme pe care să pașesc în vale, cărări drepte care duc spre vindecare.”

De-aș pune anunțul în tribuna evanghelică nu m-ar năpădi decât sentimente de dezamagire. Nu pentru că nu s-ar găsi, ci pentru că, dacă sunt, astfel de oameni sunt mult prea ocupați, preocupați, aglomerați. Pur și simplu nu au timp. N-au timp de pilduire, de împleticire în pașii unui novice.

Oameni care stau în spatele altor oameni. Pastori care stau în spatele altor păstori. Întotdeauna a fost și mereu va fi așa. Nu este accidental strigătul meu și al multora dintre cei ca mine.

Ce regret mai mult decât orice din timpul petrecut la seminar?! Învățătură… s-a dat, sfaturi…da, practică…și asta. Mi-a lipsit totuși un timp real petrecut în compania profesorilor mei. Acea dare de socoteală înaintea cuiva, cu voia și nesilit de nimeni, pornită din (mai mult…)

m&lCum aș putea descrie relația dintre mine și Laura?!?! Well… în noaptea dinaintea nunții nu prea am avut somn. E și normal… 🙂 Și, cum mă gândeam eu…mi-am zis că da, relația dintre noi mereu a fost la acest grad, superlativ absolut. În toate aspectele…

De pildă…

–          Cea mai mare încredere. A mea. Atunci când m-am rugat specific pentru viitoarea mea soție. Nu știam cine și cum va fi. Doream însă să fie blondă.

–          Cea mai mare revelație. Atunci când am observat-o,tot la o nuntă în urmă cu 5 ani. Binențeles, era mai frumoasă decât mireasa. Numai la ea m-am uitat. Într-un final nu m-am mai mulțumit cu atât și am abordat-o. Și da, era o blondă frumoasă.

–          Cea mai bună comunicare. Pe când încă nu era (mai mult…)

Examen la „”Comunicare transculturala”…

Instruieste prin expunere.

Niste principii, ciudat, aparent fara legatura cu aceasta disciplina, sunt inserate in curs… „Principiile organizatiei Miscarea de Reconstruire Rurala Filipineza”. Destul de practice…

Du-te la oameni.

Traieste printre ei.

Invata de la ei.

Serveste-i.

Planifica impreuna cu ei.

Incepe cu ceea ce ei stiu.

Construieste pe ceea ce au.

Aproprie-te de ei.

Nu afisa, dar traieste.

Nu usura, ci elibereaza.

Educatie in masa prin participare in masa.

Invata prin actiune.

sfantul-apostol-pavel

Practica relațiilor publice este probabil atât de veche ca și comunicarea umană. În această privință părerile sunt împărțite. Chiar dacă nici una dintre încercările din istorie nu au fost numite relații publice, totuși scopul și efectele au fost de multe ori resimțite întocmai, dacă nu, la un nivel mult mai înalt decât cele din practica modernă.

Acest domeniu, totusi a existat nedefinit în mod precis cu mult înainte de delimitarea institutională din era modernă. Pentru a demonstra acest fapt se vor folosi spre exemplificare campania de promovare a creștinismului, campanie ce a avut la bază activitatea apostolilor, a ucenicilor Domnului Isus, remarcandu-se în mod special activitatea Sfântului Apostol Pavel.

Apariția creștinismului a constituit unul din evenimentele ce au schimbat fața Europei și implicit, fața lumii. Într-o perioadă relativ mica ceea ce se promova doar pe ulițele unor sate evreiești necunoscute, de o persoană relativ necunoscută, a ajuns să fie propagat la scală mondială, de sute de mii de adepți pasionati. Aceasta „propovaduire” este chiar și astăzi însoțită de o forță și un impact incomparabil ce schimbă chiar și dupa doua mii de ani milioane de vieți, constituindu-se in prima religie in privinta ponderii numerice la nivel global. Ceea ce părea a fi încă o sectă în cadrul iudaismului a ajuns să fie una din marile religii monoteiste ale lumii.

I. Sfantul Apostol Pavel- scurta biografie. (mai mult…)

dr-martin-luther-king-jr

Istoria are un rol determinant în înţelegerea propriei identităţi. Privind câte puţin prin fereastra istoriei, evenimentele prind contur şi au rezonanţă în delimitarea propriei individualităţi. Istoria are o valoare majoră în explicarea prezentului. Putem înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în trecut, iar trecutul, dacă ştii să îl ascuţi îţi poate vorbi într-un mod așa de răspicat.

Personal mă pasionează vieţile marilor lideri din istorie, oameni care s-au ridicat din popor, oameni prin a căror viaţă, caracter au reuşit să schimbe în mai bine mediul în care au trăit. Astfel de oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă constituie moştenirea noastră. Deasemnea, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu prin predicare, alături de minuntatele taine ale teologiei constituie o parte esenţială a formaţiei mele. Cu aceste gânduri plec la drum, şi mă bucur că nu sunt singur în această călătorie în prezent. Una din personalităţile care mă însoţesc este Martin Luther King Jr, un om a cărui viaţă şi dărurire m-a îmbogăţit enorm.

Crescut într-o famile de credincioşi baptişti şi (mai mult…)

tacerea-cuvantului
Claude-Jean Bertrand își încheie capitolul “Funcţiile mass-media. Regimuri, actori şi roluri” cu termenul folosit de Ithiel de Sola Pool pentru mijloacele de comunicare în masă, și anume „tehnologiile libertăţii” pentru a sublinia tocmai faptul că aceste tehnologii sunt în serviciul drepturilor omului. Bertrand arată faptul că mass-media a avut o reală contribuție în prăbuşirea regimurilor fasciste şi comuniste. „Regimurile fanatice se tem de mass-media şi de puterea lor”, accentua el, încheind capitolul.

De ce ar avea regimurile fanatice o teamă față de mass-media? Pentru că, dincolo de toate formele de activism politic, public, social, cuvântul sau comunicarea este de departe, forma cea mai eficientă de lupta împotriva îngrădirilor de orice natură. Ba mai mult, după afirmația lui David Le Breton, cuvântul este singurul antidot pentru formele multiple de totalitarism care caută să reducă la tăcere societatea pentru a-și asterne mantia de plumb peste circulația colectivă a sensului, neutralizând orice gândire.

Cuvintele, după Bertrand, conturează semnificaţia lumii, sunt o grilă care permite ca aceasta să fie înţeleasă, însuşită, o unealtă pentru a o face comunicabilă chiar dacă influenţa lor este limitată iar uneori stângace.
Cuvântul folosit în folosul drepturilor omului, va aduce cu sine o imagine reală asupa lumii. Cuvântul în mâna unui regim totalitar, va fi folosit pentru distorsionarea imaginii, folosit în îndeplinirea propriilor scopuri. Unul din aceste scopuri este tocmai reducerea la tăcere a populatiei. Cuvântul este folosit pentru înlaturarea piedicilor de orice natură care ar putea constitui o amenințare în calea dezvoltării regimului. Societatea este cladită pe cuvânt. Același cuvânt conferă dinamismul și dezvoltarea ei. Când cuvântul este însă înlăturat, societatea își va pierde din stabilitate. Lucru este valabil atât într-un regim totalitarist cât și într-unul democratic. Cel din urma însă, prin definiție, ar trebui să fie unul care să permită interactiunea socială, să promoveze libertațile fundamentale ale omului. În privința aceasta Le Breton surpindea foarte bine faptul că, „dictatura striveşte cuvântul la sursă, pe când modernitatea îl determină să prolifereze în indiferenţă după c (mai mult…)

Iubirea in familie

Posted: 02/10/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , ,

      Cineva odată întreba: „Ştii unde pot căpăta definiţia omului? Răspunsul pe care l-a găsit după o viaţă de aproape un secol era: În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Doar comportându-se cu Creatorul său omul capătă calitatea sa esenţială: sunt ca Tatăl, deci sunt etern. Veşnicia este doar a copiilor lui Dumnezeu. Acest adevăr doar Dumnezeu îl poate releva celor care i se supun de bunăvoie, celor care simt nevoia de Tată, Îl caută, Îl descoperă, Îl cunosc, Îl iubesc, Îl urmează. Cum putem lua contact cu cel ce ne e Tată dar în acelaşi timp Creatorul a ceea ce mintea noastră nu poate să cuprindă. Zicem, şi cu câtă uşurinţă o facem: „Creatorul universului”, „Creatorul cerului şi pământului”.
     Dar există sau a existat vreodată o minte omenească care să cuprindă acest infinit al creaţiei divine? Nu! Doar Isus Hristos şi asta după botez „când Se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”(Luca 3:21-22). Abia începând din acel moment Isus a aflat despre existenţa Sa preumană şi să realizeze grandoarea infinită a creaţiei Tatălui Său divin.
     Ei bine, Cel făr’ de’nceput şi făr’ de sfârşit, al cărui Fiu este Hristosul ne are ca fii şi pe noi. Prin rugăciune au descoperit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune am trăit acest adevăr şi prin credinţă, prin rugăciune rămânem în Tatăl şi El în noi şi prin credinţă. Prin rugăciune am ajuns la credinţă şi prin rugăciune rămânem neclintiţi în credinţă. Rugăciunea este contactul direct, nemijlocit, nemeditat între Dumnezeu şi copii Săi de pe pământ; este singura umilinţă care nu înjoseşte, ci înnobilează, care nu coboară pe om, ci îl urcă până la tronul de har al Tatălui. Din tot ce a făcut Dumnezeu numai noi oamenii suntem chemaţi la asemuire cu El şi contopire cu Fiul.
     Toate cele făcute de Domnul sunt „foarte bune”(Geneza 1:31) dar numai omul a fost făcut „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească…”(Geneza 1:26). 

    Iertată fie-mi expresia profană, dar eu îndrăznesc a spune că dragostea este cordonul ombilical dintre Părintele nostru şi noi: El este autorul şi dătătorul acestei stări ce nu poate fi descrisă nici în limbi omeneşti, nici în limbi îngereşti. În 1Corinteni 13 ne sunt descrise câteva forme prin care se manifestă dragostea, câteva repere care să ne fie de folos aici pe pământ, când cunoaştem „în parte” şi prin care, când vom fi faţă în faţă cu Cel de Sus, vom cunoaşte pe deplin. Vom cunoaşte şi vom trăi dragostea deplin: infinitatea sentimentului în veşnicia timpului dumnezeiesc. Dragostea e cauza şi efectul. Credinţa şi nădejdea sunt trepte necesare, dar intermediare. Prin şi pentru dragoste veşnicia dăruită omului de Dumnezeu are sens.
Aici pe pământ dragostea începe cu 1+1(un bărbat şi o femeie) „dragostea adevărată este drumul în doi spre lumina unui ideal comun”(definiţie dată de dicţionar). Deci două sunt condiţiile care constituie dragostea adevărată:
• să fie doi(cuplu)
• să se manifeste în lumină şi spre lumină.

    Nu mai există drumuri proprii, interioare, parcurse în penumbra egoismului.
Suntem imperfecţi şi propriile imperfecţiuni sunt mai suportabile, chiar acceptate de unul singur, dar în cuplu trebuie pus în bătaia reflectoarelor totul.
    Omeneşte şi de bun simţ este să ne ruşinăm de propriile nedesăvârşiri, dar ţinându-le ascunse la perpetuăm, îl minţim pe celălalt şi ne minţim şi pe noi. Cămara sufletului nostru în loc să o curăţim temeinic şi să o luminăm puternic, ascundem ceva gunoi sub covor… Cu siguranţă Duhul Sfânt nu poate locui în asemenea condiţii, iar cel ce face aşa ceva nu a dobândit calitatea de Templu al Domnului.
    Cei care procedează în acest mod prezintă de obicei anumite trăsături de personalitate, nepregătite pentru acest mod de comuniune completă şi matură, sunt inapţi din punct de vedere relaţional să se angajeze într-un parteneriat conjugal.
    Doresc să menţionez faptul că în asemenea cazuri nu este vorba de anormalitate, patologie sau altceva de acest gen, ci de forme imature sau incomplete ale iubirii reale. Este ceea ce numim iubirea aparentă.
    Iubirea aparentă, înşelătoare şi autoînşelătoare, are multe manifestări. Să trecem în revistă unele dintre acestea.
O formă ar fi „iubirea tranzitorie” sau „sindromul Don Juan”. Sunt persoane deosebit de sensibile la stimulii erotici din mediu. Şi sunt destui căci să nu ne amăgim că dacă e vorba de dragoste şi dragostea e Dumnezeu, Satana stă cu mâinile încrucişate şi ne lasă în pace.
    Dacă în timpurile trecute mai era ruşine, iar stimulii erotici erau mai mult desimulaţi, acum, la vremea sfârşitului, atacă din toate părţile şi sub toate formele. Aşa cum am afirmat mai sus sunt oameni cu o sensibilitate afectivă vibrantă şi sinceră. Există şi e bine că există, însă această disponibilitate deosebită de a iubi trebuie pusă la picioarele Domnului spre a o sfinţi şi canaliza altminteri o ia pe căi greşite. Aici capătă stabilitate, constanţă şi profunzime.
   Rămasă în lume această calitate se transformă în defect, sensibilitatea afectivă vibrantă, debordantă dă naştere oricum, oricui, oricând, este sinceră şi entuziastă, este foarte stabilă „veşnică” pentru o clipă, constantă ca vântul şi profundă cât e caimacul pe lapte.
    Mai sunt şi iubirile egoiste. Partenerul care iubeşte în acest mod manifestă o remarcabilă tendinţă de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt. Dragostea creşte direct proporţional cu supunerea celuilalt. Unul este dispus să iubească exact cu măsura în care celălalt este dispus să i se supună. Cu alte cuvinte, cam aşa ar suna o declaraţie de dragoste făcută de un asemenea ins: „Te iubesc atât de mult că te-aş face plastilină!” Doreşte cu străşnicie să absoarbă şi să dilueze personalitatea celuilalt în conformitate cu propriile dorinţe şi expectaţii(aşteptări). În asemenea cazuri întrebarea de bun simţ care se poate pune este: Oare pe cine iubeşte cu adevărat? Pe sine? Pe o altă persoană care nu-i este accesibilă? Pe cel(cea) în cauză sigur nu din moment ce doreşte să-l transforme într-un cu totul alt fel, din temelii. Nu de defecte este vorba, ce firesc este să fie distruse sau folosite anumite valenţa şi li se dă o altă coloratură şi un alt drum. O femeie vorbăreaţă poate deveni o femeie sfătoasă, o bună misionară. Niciodată nu va deveni o tăcută. Poate, şi e mai sigur aşa, o refulată, o frustrată, o neînţeleasă. Şi un dar rămâne needucat şi neroditor! Deci, iubirea egoistă apare urmării autorităţii excesive a unuia din soţi. Şi nu e doar cazul bărbaţilor! Sunt şi femei autoritare şi dornice de a-şi impune dominaţia. Sunt însă şi cupluri vădit inegale. Un bărbat de exemplu, foarte inteligent şi instruit poate avea o soţie mai puţin dotată intelectual. Nu este cazul nici să se ruşineze, dar nici să-şi concentreze eforturile de a o transforma în intelectuala rafinată pe care şi-ar fi dorit-o. Dacă Domnul i-a dat doar doi talanţi de unde să scoată mai mult? Dar ea poate fi harnică, o femeie gospodină, ordonată, o bună mamă şi o soţie iubitoare. De asta este bine să se cunoască temeinic cei doi viitori soţi, pentru a nu-şi crea imagini eronate unul despre celălalt ca ulterior să încerce să transforme realul în imaginar.Femeia este „slava bărbatului”, iar bărbatul este capul lui Hristos. Asta suntem de la Dumnezeu şi aşa trebuie să ne privim unul pe altul.
   Un alt tip de iubire ce apare în cuplu este iubire-compromis. Sunt mai multe situaţii care determină o iubire să se transforme în compromis. Honore de Balzac a spus: „Căsătoria trebuie să lupte fără încetare cu acel monstru care distruge totul: obişnuinţa” Din laşitate sau din comoditate mulţi nu luptă, nu luptă permanent cu obişnuinţa, cu rutina. Este uşor şi dibaolic de amăgitor să te laşi dus de viaţă pentru că orice am face totul se repetă, devine plicticos şi indiferenţă, obişnuinţa nu-i bună şi plăcută, dar nu te osteneşte măcar.
Toate culorile vii, pastelate, care dădeau atâta farmec vieţii în doi îşi pierd treptat din strălucire şi când vin anii marilor aniversări(15,20,25…) tabloul este de necunoscut: totul e cenuşiu! Se mai dă cu puţin fard în prezenţa copiilor, când sunt musafiri, când se iese în lume. În doi, însă, nu mai este vibrare, nu mai este trăire. Semnul ieşirii din viaţa de cuplu apare atunci când nu mai este cu putinţă atingerea. Ochii pot să se întâlnească, dar privirile să nu se atingă. Cei doi trec unul pe lângă altul cu mare grijă… să nu se atingă!
     De aceea, nu numai că este bine şi de dorit, este imperios necesar ca cei doi să nu neglijeze să-şi întărească vorbele cu gesturi şi atingeri care vor menţine mereu trează atenţia şi dragostea unul faţă de celălalt. Iubirea compromis mai apare şi în cazurile celor care sunt necăsătoriţi. Un eventual nou eşec(sau aparenţa unui eşec) îi determină să recurgă rapid la soluţia cea mai comodă: „Iar am greşit. Nu mă mai pot despărţi. Va fi un compromis. Măcar din greşelile făcute dacă ar învăţa câte ceva şi nu se ajunge la soluţia compromisului.
     Adevărul este că evadarea în compromis este cea mai comodă soluţie: se depun armele şi căsnicia îşi urmează cursul în virtutea inerţiei. Fără nici un efort, fără nici o bucurie.
     Compromisul mai apare şi în căsniciile întemeiate în virtutea unor împrejurări, altele decât cele fireşti: o sarcină, intervenţia familiei. În asemenea cazuri căsătoria se face în pripă ori pentru a scăpa de sâcâielile celor din jur şi temelia nu este bine consolidată: dragostea nu este coaptă.
    Dar cel mai mare producător de compromis rămâne infidelitatea conjugală.
În asemenea cazuri sunt două soluţii: despărţirea sau menţinerea căsătoriei. În cazul în care se optează pentru cea de-a doua variantă armonia conjugală se păstrează, dar este doar o aparenţă. De obicei concesia afectivă şi relaţională este făcută de femeie(soţie) pentru a păstra(salva, mai bine spus) imaginea tatălui în faţa copiilor. Copii sesizează raporturile afective alterate dintre părinţi, dar nu au maturitatea necesară de a analiza în profunzime resorturile pe cât de intime, pe atât de complexe ale unor astfel de situaţii. Poate fi o lecţie pentru ei, copiii, când vor fi mari şi vor înţelege: cât costă un pas greşit! cât durează în realitate o clipă de rătăcire! Bilanţul amar îi va face să reflecteze matur la „costurile” păcatului. În toate situaţiile însă enumerate până acum toate au ca numitor comun copiii. Ei sunt cei care îi ţin pe părinţi împreună, menţin familia şi de multe ori sacrificiul făcut pentru ei dă roade nesperate, crezute pierdute iremediabil.
     Un alt tip de iubire întâlnită în cuplu este iubirea incompletă. În categoria iubirilor incomplete intră cazul persoanelor cerebrale, care se armonizează în plan raţional şi mai puţin sau de loc în plan afectiv sau erotic. Deşi acest tip de iubire este incompletă este totuşi de durată. Dacă cei doi se înţeleg perfect în planul ideilor, căsnicia poate fi mai reuşită decât în cazul celor afective. Inteligenţe păşeşte cu siguranţă, detaşare şi eleganţă peste piedicile în care se împotmolesc de regulă alţii.
    Mai sunt şi acele iubiri preponderente afectiv erotice(cu accentul pe latura erotică), iubiri ce ajung sigur la saturaţie.
Dar nici aici nu este vorba de lipsă de stabilitate. Cei doi chiar după saturaţia de un anume fel pot să găsească noi resurse de revigorare a dragostei lor. Dacă cei cerebrali ştiu să uite capcanele crizelor conjugale, afectivii de regulă sunt clienţii unor asemenea disfuncţionalităţi, dar dragostea îi ajută să găsească noi resurse şi să-şi continue drumul în doi.
     Tot incomplete sunt şi iubirile fictive, iluziile imaginare. Un bărbat matur iubeşte o tânără care poate să-i fie legal fiică. E dragoste? E iluzie? E ficţiune? Situaţia apare mai rar, dar apare şi invers: o femeie matură iubind un tânăr de seama fiului său. Sigur că nu putem fi de acord cu asemenea anomalii, dar ele există şi noi asistăm de multe ori neputincioşi la desfăşurarea unor asemenea evenimente nedorite.
    Un cercetător în problematica familiei, Robert Sernberg, în 1988 a afirmat că dragostea este un triunghi format din pasiune(o latură), intimitate(a doua latură), obligaţie(a treia latură). Dragostea completă are toate cele trei laturi: pasiunea, intimitatea şi obligaţia. Dar mai sunt posibile şi alte asocieri care dau alte tipuri de dragoste:
    1. Dragostea asociativă formată din intimitate şi obligaţie. E simplu de văzut că lipseşte pasiunea. Cei doi sunt împreună, se simt bine, se înţeleg bine, îşi asumă de comun acord obligaţiile familiale, dar viaţa lor e lipsită de vibraţia iubirii, de restul pasiunii.
    2. Dragostea romantică are în componenţă pasiune şi intimitate. Acest tip de dragoste este fie de domeniul trecutului, e o amintire, fie un vis de viitor. În prezent e greu de prins momentul. Cei doi îşi consumă pasiunea în intimitate fără a şti de nici o obligaţie. Din aceste motive acest tip este şi cel mai efemer. Dacă îşi asumă obligaţiile ce revin fiecărui cuplu, dragostea romantică se transformă în dragoste completă; dacă nu, pur şi simplu trece în albumul cu amintiri.
    3. Dragostea completă este cea de care aminteam mai sus ca fiind singura care formează triunghiul din pasiune, obligaţie, intimitate. Aceasta este singura soluţie de nezdruncinat.
    4. Dragostea naivă este formată din pasiune şi obligaţie. În această categorie poate fi încadrată foarte bine iubirea iluzorie. În cadrul cuplurilor forţate(în care sunt diferenţe de vârstă considerabile) este dragostea, şi încă pasiune, partea matură a cuplului e capabilă să-şi asume obligaţii cât pentru doi, dar intimitatea e greu de realizat din simplu motiv că e jenantă.
    5. Dragostea golită este chiar cea mai goală: are doar obligaţie. Dragoste nu! Intimitate nu! Doar obligaţie fie din interese materiale, fie din cauza copiilor, fie din cauza unor boli sau infirmităţi prelungite(prelungire cu care am ucis dragostea şi dorinţa de intimitate lăsând doar obligaţia fadă).
    Un alt cercetător, de astă dată John Alan Lee (1988) a identificat trei stiluri primare de dragoste: pasiune, joc şi prietenie, Aşa cum se combină culorile primare, tot aşa se combină şi aceste trei elemente primare rezultând stiluri secundare de manifestare a dragostei. Din toate combinaţiile posibile cea care are o strălucire aparte este prietenie + pasiune. Celelalte manifestări(joc + prietenie, pasiune + joc) au o oarecare doză de infantilism, de imaturitate din cauza componentei ludice. Dar pasiunea dublată de prietenie dă rezultate scânteietoare.
    Chiar şi după căderea în păcat Părintele nostru ceresc nu a încetat a ne iubi. El a continuat a se revărsa în noi prin iubire, revărsare care a culminat în momentul, crucial pentru omenire, al Golgotei. Dragostea nu este un sentiment care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nu ştiu unde. Trăim în epoca înlocuitorilor: înlocuitori de piele, înlocuitori de cauciuc, înlocuitori alimentari etc.
    Satana a găsit şi pentru dragoste înlocuitor: puţină plăcere, puţin instinct, puţină poleială şi amăgirea-i gata!
De aici această goană turbată după dragoste şi oricâtă ar avea, ar primi sau ar oferi un om nu se simte niciodată sătul. Nu! Nu e dragostea divină izvorul. Cine ia dragoste de la Tatăl simte că e sănătoasă, adevărată şi ţine de soţ. Are şi pentru el şi dă şi la alţii cu mână largă. Această dragoste să o revărsăm şi noi unii în alţii.
(material preluat)

„Eu vă spun că oricine îşi lasă soţia, afară de cauză de desfrânare şi se va căsători cu alta, comite adulter” (Matei 19:9).
Prin aceste cuvinte Isus Hristos îi dă posibilitatea unui creştin să divorţeze de partenerul infidel.
Totuşi, ce se întâmplă în cazul în care partenerul nevinovat decide să-şi salveze căsnicia, iar cei doi decid să-şi refacă relaţia dintre ei? Cu ce probleme se vor confrunta cei doi şi cum por depăşi ei cu succes aceste probleme?
Să vedem cum ne ajută Cuvântul Domnului!
Mai întâi trebuie să înţelegem amploarea prejudiciului adus, a distrugerilor produse de infidelitate.
Isus Hristos a explicat că Dumnezeu Tatăl, Cel care a fondat căsnicia a stabilit ca soţul şi soţia să nu mai fie doi, ci un singur trup: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24).
El a adăugat: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”.
Într-adevăr, căsătoria este menită să-i unească pe cei doi pentru totdeauna. Când o persoană încalcă jurământul de căsătorie prin adulter, apar consecinţe extrem de dureroase: „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6).
„Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7).
O confirmare a acestui fapt o constituie suferinţa de care are parte partenerul nevinovat. Efectele adulterului por fi asemănate cu cele ale unui uragan care devastează totul. Un psiho-terapeut mărturiseşte: „Câţiva dintre pacienţii mei mi-au spus că le-ar fi fost mai uşor dacă le-ar fi murit partenerul”.
Bineînţeles, că cei care sunt în situaţia de a le fi murit partenerul poate consideră afirmaţia exagerată, dar să nu uităm că astea sunt simţămintele celor în cauză. În orice caz, este clar că adulterul provoacă o durere sfâşietoare. Marea majoritate nu-şi mai revin niciodată complet după o astfel de experienţă.
Având în vedere o astfel de suferinţă, unii s-ar putea întreba: „Trebuie ca adulterul să pună capăt unei căsnicii?” Nu neapărat. Afirmaţia lui Isus referitoare la adulter scoate în evidenţă faptul că partenerul fidel are posibilitatea scripturală de a divorţa, dar nu este obligat să o facă. Făcând schimbările necesare, unele cupluri decid să refacă şi să consolideze relaţia care s-a rupt în urma rănirii produse, chiar dacă nimic nu scuză adulterul.
Desigur este mai bine ca într-o relaţie conjugală schimbările necesare să se facă atunci când partenerii îşi sunt fideli unii altora. Totuşi, chiar şi în caz de infidelitate, unii dintre partenerii nevinovaţi, decid să-şi salveze căsnicia. În loc să ia o astfel de decizie bazându-se pe speranţa că lucrurile vor decurge aşa cum va dori partenerul (partenera) nevinovată, aceasta va trebui să cântărească mai degrabă consecinţele.
Probabil că se vor lua în consideraţie necesităţile copiilor, precum şi propriile necesităţi afective, fizice, spirituale şi financiare. De asemeni, partenerul trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi să vadă dacă îşi mai poate salva căsnicia.
Înainte de a încerca să reclădească o casă dărâmată de uragan, un constructor trebuie să vadă dacă respectiva casă mai poate fi renovată.
În mod asemănător, înainte de a încerca să refacă o relaţie care a fost distrusă prin infidelitate, un cuplu, în special partenerul fidel, va trebui să facă o evaluare realistă a posibilităţii de refacere a intimităţii şi încrederii conjugale.
Un factor care trebuie luat în considerare este acela de a vedea dacă partenerul vinovat demonstrează căinţa sinceră sau dacă nu cumva comite încă adulter „în inima lui” şi nu numai: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti”. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:27-28).
Deşi promite că se va schimba, ezită el oare să pună dintr-odată capăt relaţiei lui imorale? Se mai uită el cu interes la altă femeie? Dă el vina pe soţie pentru adulterul comis? Dacă da, eforturile, de a redobândi încredere în partener, au puţine şanse de reuşită.
Pe de altă parte, dacă el pune capăt aventurii lui nepermise, dacă îşi asumă răspunderea pentru conduita lui rea şi dacă demonstrează că face tot posibilul pentru a-şi reface căsnicia, partenerul nevinovat, fidel ar putea vedea în toate acestea o bază pe care să-şi clădească speranţa că într-o bună zi va putea avea din nou încredere deplină în el: „Dacă, deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piardă unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă” (Matei 5:29).
De asemenea, ar putea oare partenera fidelă, nevinovată să-şi impună să te ierte?
Asta înseamnă că ea nu trebuie să-şi exprime sentimentele profund rănite de cele întâmplate sau că trebuie să pretindă că nimic nu s-a întâmplat, nimic nu s-a schimbat.
Asta înseamnă că cel rănit se va strădui ca, la timpul potrivit, să nu mai aibă resentimente adânci.
O iertare de acest fel pretinde timp, dar poate continui la punerea unei baze solide, pe care să fie refăcută căsnicia.
După ce partenerul fidel a decis să salveze căsnicia, ce paşi ar putea să facă cei doi? Aşa cum molozul din jurul unei case grav avariate de un uragan trebuie înlăturat, la fel şi „molozul” din jurul unei căsnicii trebuie dat la o parte. Printr-o anumită măsură, lucrul acesta este posibil în cazul în care cei doi îşi dezvăluie reciproc sentimentele.
În Proverbe 15:22 se spune: „Planurile nu izbutesc, când lipseşte o adunare care să chibzuiască, dar izbutesc când sunt mulţi sfetnici”.
Adunarea care să chibzuiască presupune alăturarea celor doi într-o discuţie intimă, nu în sensul de „mulţime”, ci de adunare confidenţială între două persoane, sfat.
Prin urmare, termenul în esenţa lui nu implică o simplă discuţie superficială, ci o comunicare simplă, din tot sufletul, în care ambele părţi îşi dezvăluie sentimentele cela mai profunde: „Prin mândrie se aţâţă numai certuri, dar înţelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturi” (Proverbe 13:10).
De exemplu: în unele cazuri partenerul fidel doreşte să pună celuilalt mai multe întrebări. Cum a început aventura? Cât timp a durat? Cine mai ştie despre ea?
În mod sigur, pentru amândoi va fi dureros să discute aceste detalii. Totuşi s-ar putea ca partenerul-victimă, nevinovat să considere că este necesar să ştie aceste lucruri ca să-şi poată recâştiga încrederea.
Dacă aşa stau lucrurile, cel mai bine este ca partenerul infidel să răspundă cinstit şi cu respectul cuvenit faţă de cel ce l-a nedreptăţit.
El ar trebui să-i explice toate aceste lucruri cât mai delicat cu putinţă, fără a pierde vreo clipă din vedere faptul că obiectivul pentru care dezvăluie toate aceste lucruri extrem de dureroase este acela de a aduce vindecare, nu de a răni: „Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţeleaptă aduce vindecare” (Proverbe 12:18); „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul” pentru că suntem mădularele unii altora” (Efeseni 4:25).
Când îşi exprimă sentimentele referitoare la cele întâmplate, amândoi vor trebui să fie plini de tact, să se autocontroleze şi să se asculte cu empatie.
1. „Cine vorbeşte fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi trage ruşinea” (Proverbe 18:13).
2. „De aceea daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa noastră-fapta; cu fapta-cunoştinţa; cu cunoştinţa-înfrânarea…” (2Petru 1:6).
Bine şi de dorit este să se ceară sprijinul celor din biserică, oameni evlavioşi şi cu multă experienţă care pot acorda un sprijin deosebit de eficient ambilor parteneri: „Este vreunul dintre voi bolnav? Să cheme presbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-i vor unge cu undelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi, şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (Iacov 6:14-15).
După ce ambii parteneri şi-au limpezit, atât cât a fost posibil, sentimentele, ei îşi pot reface în linii mari căsnicia. Acolo unde au descoperit puncte slabe, trebuie făcute schimbări corespunzătoare.
Obligaţia de a face schimbări îi va reveni în principal partenerului vinovat. Totuşi, cel care este fidel trebuie să contribuie şi el la consolidarea punctelor slabe ale căsniciei. Aceasta nu înseamnă că adulterul s-a comis din partea celui fidel sau că ar putea fi scuzat.
Pentru comiterea unui astfel de păcat nu există nici o scuză valabilă. În acest sens se pot studia comparativ următoarele versete biblice:
„Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12).
„Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1Ioan 5:3).
Aceasta înseamnă pur şi simplu că în căsnicie probabil că au existat probleme ce trebuie rezolvate. Refacerea căsătoriei este un proiect la realizarea căruia trebuie să contribuie ambii parteneri.
Este necesar oare să aveţi mai multe valori şi obiective comune? Aţi neglijat activităţile spirituale? Procesul acesta de descoperire a punctelor slabe majore şi de efectuare a schimburilor necesare contribuie însăşi esenţa refacerii unei căsătorii deteriorate. Chiar şi o casă construită temeinic necesită cu regularitate efectuarea unor lucrări de întreţinere.
Cu atât mai importantă este deci „întreţinerea” unei relaţii refăcute. Cuplul nu trebuie să permită ca trecerea timpului să le erodeze hotărârea de a ţine la deciziile luate.
În loc să se descurajeze atunci când se confruntă cu mici regrese, cum ar fi reluarea unor obiceiuri legate de o comunicare superficială, ei ar trebui să întreprindă imediat paşii necesari pentru a reface o bună comunicare şi pentru a continua să meargă înainte: „Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6:9); „Căci cel neprihănit de şaote ori cade şi se ridică” (Proverbe 24:16).
Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l facă soţul şi soţia este se a pune pe primul plan activităţile spirituale şi de a nu permite vreodată ca acestea sau căsnicia lor să devină mai puţin importantă decât alte activităţi.
În Psalmul 127:1 se spune: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei care o zidesc”. Iar Isus a avertizat şi El: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu un om fără minte care şi-a zidit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit şi căderea i-a fost mare” (Matei 7:24-27).
Da, dacă principiile Bibliei sunt ignorate, considerându-se că sunt greu de aplicat, căsnicia va continua să rămână fără apărare în faţa unei furtuni, un nou test al fidelităţii.
Însă, dacă soţul şi soţia respectă normele biblice în toate privinţele; căsnicia va avea parte de binecuvântare divină.
Ei vor avea totodată şi cel mai puternic motiv ca să-şi rămână fideli unul altuia: dorinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu, întemeietorul căsătoriei: „Şi dacă se scoală cineva împotriva unuia, doi pot să-i stea împotrivă şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiast 4:12).
„… care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus a răspuns:”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei, este : „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22:36-40).

(material preluat)

Abordarea sistemică se bazează pe conceptul că familia este un sistem de personalităţi care se interacţionează, descoperind relaţiile de interdependenţă dintre atitudinile şi comportamentele celor ce constituie grupul familial, modul concret şi personal în care-şi îndeplinesc rolurile, precum şi autopercepţia rolului
• marital
• parental
• filial se supun principiului – homeostaziei
– homeodinamiei.
Interacţiunea dintre soţi care se formează în cadrul căsătoriei oferă posibilitatea satisfacerii necesităţilor Eului de a realiza satisfacţie emoţională din acordarea+primirea de sens şi importanţă în relaţia cu o altă persoană.
Relaţiile sociale, în general, au darul de a satisface, relativ corespunzător nevoile Eului, dar rolul familiei este de neschimbat. Schimbul afectiv, permanent, nu se poate realiza plenar decât în familie între soţ+soţie şi părinţi+copii.
Multe teorii au apărut în favoarea tezei ce prevede dispariţia familiei, dar necesităţile, nevoile Eului ce se cer satisfăcute combat prin simpla lor existenţă aceste teorii. În acest sens s-au reliefat două elemente semnificative pentru importanţa satisfacerii necesităţilor Eului:
1. Creşterea continuă a populaţiei adulte căsătorite
2. Descreşterea ratei divorţurilor.
Motivaţiile pentru căsătorie şi pentru a avea copii sunt în continuare deosebit de puternice, chiar şi în cazul celor divorţaţi care recurg în majoritatea cazurilor la recăsătorire. Divorţaţi „puri” nu există decât în foarte puţine cazuri, oficial sau neoficial majoritatea bărbaţilor şi femeilor trăiesc în cuplu. Prin aceasta se dovedeşte că nu instituţia căsătoriei ca atare deluzionează ci, mai curând, un partener care nu corespunde satisfacerii necesităţilor personale.

Factorii de atracţie care acţionează în direcţia vieţii de cuplu sunt:
• stima şi afecţiunea reciprocă
• dorinţa soţilor de a duce o viaţă comună
• existenţa unei locuinţe proprii
• potrivirea intimă
• nivelul – instruirii
– venitului
– ocupaţiei.

Mai există şi o altă categorie de factori care se opun desfacerii cuplului:
1. existenţa copiilor
2. sentimentul de respect faţă de contractul încheiat
3. afilierea la acelaşi grup de relaţii(rude, prieteni) care se opun.

Un rol deosebit de important în cadrul sistemului interacţional care este familia îl are cunoaşterea. În acţiunea de cunoaştere reciprocă cei doi se evaluează unul pe celălalt şi, în baza acestei evaluări are loc evoluţia relaţiei maritale printr-o succesiune permanentă de feed-back-uri corectoare şi adaptative.
Din această perspectivă de cunoaştere interacţională în cuplu un rol aparte îl are ansamblu de trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relaţiile de cooperare cu alţii şi în primul rând, cu propria familie.
În acest sens, se poate aprecia că respectul pentru identitatea proprie trebuie să ducă la respect pentru identitatea şi nevoile partenerului şi ale celorlalţi.
Acest respect pentru sine trebuie să se constituie într-o frână a pornirilor cu caracter destructiv sau a impulsurilor nepermise. O identitate frumos şi bine conturată favorizează o interacţiune sănătoasă în cuplu, contribuind la rezolvarea situaţiilor de criză ce apar în cadrul relaţiilor interumane în general, şi a celor de familie în special.
Pe această idee s-a dezvoltat teoria dinamică asupra cuplului conjugal. Iată ce susţine, în mare, această teorie: încă de la constituire există în cuplu într-o anumită măsură potenţe conflictuale. Acesta necesită în mod obligatoriu modificări fără de care cuplul nu poate fi menţinut. Se are în vedere faptul că în societatea modernă, în care alegerea partenerului este relativ liberă, fiecare din cei doi îşi bazează selecţia pe anticiparea că celălalt este cel mai indicat să-i satisfacă o serie de necesităţi, este cel mai potrivit pentru sine.
Acest lucru se întâmplă cu ambii parteneri, fiecare îl alege pe celălalt pentru sine, în speranţa că-l va păstra o viaţă întreagă. Ulterior însă, în cadrul vieţii în doi, fiecare aşteaptă ca celălalt să-l satisfacă pe el, fără să înţeleagă că şi el trebuie să dea, în aceiaşi măsură un răspuns la anumite aşteptări.
Aşteptările partenerilor în cuplu sunt convergente
divergente, când speranţele fiecăruia investite în celălalt pentru sine pot să nu corespundă cu ceea ce este în fond acesta.
De aici rezultă sursa neânţelegerilor, mai ales când partenerii nu se pot adapta la viaţa în comun.
Menţinerea relaţiilor maritale normale este primordial condiţionată de capacitatea partenerilor de a trece de la orientarea spre sine la mutualitate, la orientarea spre interesele grupului familial. În cadrul aceleiaşi teorii se cuvine a se aduce în discuţie rolul modificărilor ce apar în interiorul diadei în relaţiile dintre soţi odată cu apariţia primului copil. Apariţia copilului, trecerea acestuia de la o vârstă la alta, apariţia altor copii, fluctuaţii materiale sau ocupaţionale, duc la dificultăţi în adaptarea reciprocă a soţilor, datorată necesităţii modificării modelelor de comportament ale ambilor soţi aflaţi într-o nouă situaţie interpersonală tatăl-mama.
Tot privit din perspectivă interacţională s-a demonstrat existenţa unor corelaţii între personalătăţile diferite ale soţilor şi caracteristicile căsătoriei. Modul în care are loc interacţionarea dă naştere tipologiei marietale. Vom trece în revistă cele mai cunoscute dintre ele.
Între primele apărute, în 1947, este tipologia lui Kunkel care este bazată pe conduita interacţională a partenerilor.

1. Tipul căsniciei furtunoase.
Ritmul în care are loc acomodarea celor doi în acest tip de căsătorie a fost caracterizat ca „spasmodic”. De ce? Pentru că alternează fazele de camaraderie, afecţiune, contopire cu cele de împietrire şi gol. Aceste crize pot fi de lungă durată, întinzându-se uneori de-a lungul câtorva ani. În acest tip de căsătorie frustrările se resimt mult mai puternic decât cedările. Partenerii dau dovadă de rigiditate în procesul de adaptare, pur şi simplu, nu se pot „mula” unul pe celălalt.
Ceea ce le lipseşte acestor cupluri este curajul şi forţa unei revoluţii interioare care să schimbe cursul căsniciei, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. De regulă, aceste tipuri de căsnicii nu se destramă. Ele îşi consumă viaţa de cuplu prin oscilaţii afective cu mare consum tensional.

2. Tipul căsniciei molatice.
După autor, această căsătorie se bazează pe menţinerea reciprocă de egoisme, prin investirea doar a laturii comode, liniştite, plate, lipsite de vlagă şi fără efortul neliniştitor şi emoţional al simţirii celuilalt. Unitatea cuplului este o iluzie, aceasta nefiind o căsnicie, ci o pseudocăsnicie, bazată pe supraaprecieri şi cedări menite să evite criza Eului. Practic, însă, distanţa afectiv-cognitivă dintre cei doi se menţine.
Fiecare partener „trece astfel greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”.

3. Tipul căsniciei dure.
Acest tip de căsătorie reuneşte două caractere împietrite, cu un comportament relaţional rigid. Comunicarea este redusă, cei doi parteneri suspectându-se reciproc, menţin distanţa dintre ei percepându-se şi valorizându-se ca posibili agresori la integritatea celuilalt. La o primă privire acest comportament lasă impresia de putere, dar în realitate este vorba de fragilitate interioară, frica de angajare în parteneriat cu riscul unei modificări a propriei personalităţi. Partenerii care se antrenează în tipul acesta de relaţie maritală au o conduită relaţională rezervată. De regulă, sunt împotriva duioşiei, şi intimităţii, mângâierile le apar ca ceva copilăresc, nu se potrivesc cu „statura” unui adult, orice încercare de a se deschide şi apropia sufleteşte de celălalt este privită ca o ofensă sau un pericol. Cei doi se cunosc puţin; gândurile sentimentele, visurile le ţin doar pentru sine.
Nimic nu se dezvăluie, nimic nu se împarte!
Gradul scăzut al comunicării conduce, de regulă, la criză, iar căsnicia devine o arenă a răzbunărilor reciproce ce se repetă permanent.
Meritul tipologiei stabilite de Kunkel este că a deschis dinamica acomodării şi asimilării în cuplu conjugal, pericolele cu care se confruntă cuplul, precum şi disfuncţionalităţile ce generează aceste pericole.
O tipologie mai completă, care descrie cinci moduri de acomodare (cinci concepţii asupra căsătoriei) este cea a lui Cuber.

1. Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele.
Conflictele sunt dese, „la ordinea zilei”, aproape niciodată ascunse copiilor, însă, faţă de prieteni, vecini, rude aproape de loc exteriorizate. Cuplurile de genul acesta nu prea se destramă: vine criza, trece criza! Totul reintră în normal ca şi cum nimic nu ar fi fost. Acesta este de fapt modul de existenţă al însăşi căsniciei, o modalitate uşoară de a scăpa de analize, cauze, explicaţii: criza rezolvă totul prin conflictul în sine!

Unii psihiatrii de vocaţie psihanalistă merg cu explicaţiile mult mai adânc ajungând la concluzia că un astfel de comportament se justifică prin „nevoia” profundă a soţilor de a lupta unul cu altul, acesta fiind de fapt adevăratul liant al căsniciei: nevoia de luptă şi satisfacerea ei. Oricum, un lucru este sigur: siguranţa cu care sunt mânuite conflictele (tensiunile devenite conflicte) precum şi permanentul joc al disimulărilor (care au voie să ştie şi care nu au voie nici să bănuiască) îi dau, paradoxal, acestui tip de căsnicie o existenţă îndelungată.

2. Tipul căsniciei devitalizate.
Problema descrisă aici este cea a discrepanţei dintre primii ani de căsnicie şi ceea ce urmează. Caracteristic acestor căsnicii este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se uzează treptat. Cei doi stau puţin timp împreună (nu mai simt nevoia de a fi alături), intimitatea este puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile o pornesc pe drumuri separate. Singurul interes comun: creşterea copiilor. Ar mai fi un interes comun, dar de mai mică intensitate: pentru evoluţia profesională a celuilalt (legată intim de „imaginea publică” oferită de cuplu!).
Dimensiunea emoţională se diminuiază până la dispariţie, iar căsnicia este un „vid dureros”. Tensiunile nu se văd, dar există, sunt latente dar bine ţinute în frâu din cauza copiilor. Atmosfera de indiferenţă îi satisface însă pe ambii parteneri care nu doresc să se despartă şi, de aceea, ajung să o prefere unei despărţiri. Confortul deprinderii de a fi împreună, de a profita de acel „acasă” îi face să evite cu grijă conflictele. Ştiu că „ceva” major nu merge, dar, văd limpede, că se poate şi aşa.

3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare).
Puncte comune cu tipul descris mai sus sunt multe, dar deosebirea esenţială este că această căsătorie aşa a fost de la început. Aceste căsnicii nu au ca bază sentimentul, vibraţia, ci confortul bun-înţeles de amândoi încă din faza de asociere ca fundament al căsătoriei.
Angajarea se face, deci, deliberat, intenţionat, cei doi aşa zis „parteneri” având interese opuse, dar se susţin reciproc: bărbatul profesional, femeia casnic. Nu au nevoie de complicaţii sentimentale penrtu a trăi alături fiecare în felul lui propriu: se susţin unul pe celălalt „la rece”. Independenţa personală este factorul cel mai important şi păzit cu străşnicie: nici unul din soţi, atâta timp cât păstrează înţelegerea şi respectă regulile jocului, nu este un inconvenient pentru celălalt.

4. Tipul căsniciei vitale.
Citind descrierea unui asemenea tip de căsnicie, nu se poate să nu exclami:”Asta, da!” Relaţia dintre cei doi este o relaţie de empatie autentică, esenţială pentru viaţa lor. Satisfacţia în cămin este dată de prezenţa celuilalt. Faptul de a fi împreună, de a simţi împreună, de a regăsi o nouă bucurie în tot ce se face pentru casă şi în casă este esenţa vitală. Tot ceea ce face unul fără celălalt este doar o obligaţie. Sensul vieţii celor doi nu este unul alături de altul, nu este unul pentru altul, ci unul prin altul. Aceasta este dimensiunea dominantă! Şi nici nu-şi pierd propria identitate. Ştiu să facă faţă unui conflict, unei competiţii şi nu lasă nici un dezacord nerezolvat total.
Un conflict apărut este în aşa manieră rezolvat încât sunt şanse minime să mai reapară. Conflictul este un accident şi nu o regulă, un „modus vivendi” al căsniciei.

5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală.
Este o altă variantă a „căsniciei vitale” mai solidă. Cei doi sunt în acelaşi timp „soţi, prieteni şi pareteneri”. Am putea spune că acesta este punctul culminant la care poate ajunge „căsnicia vitală” după un număr considerabil de ani. Zonele de tensiune practic nu au mai apărut de mult în viaţa lor, deci practic nu mai există, iar diferenţele de opinie nu se rezolvă după principiul „cine are dreptate” ci în aşa fel ca să nu le afecteze deloc relaţia. Dreptatea unuia sau a celuilalt este un fapt minor faţă de sentimentul de unitate.
De menţionat este faptul că aceste cinci stiluri de viaţă familială, deşi au o stabilitate în timp, pot suferi modificări, un cuplu putând să-şi modifice stilul marital de mai multe ori pe parcursul unei căsnicii. Tipologia maritală defineşte în primul rând relaţia şi nu individul (şi personalitatea sa); acelaşi individ poate să se manifeste într-o relaţie ca fiind vitală, iar în alta ca fiind pasiv-cordială.
Tot la fel de posibil este ca o persoană să aibă „acasă” o relaţie pasiv-cordială sau devitalizată, în timp ce extraconjugal întreţine o relaţie vitală. Sau, alţii, nu îşi exprimă „vitalitatea” în cuplu, ci în profesie sau, alţii, în ocupaţii extraprofesionale (hobby-uri).
Infidelitatea conjugală poate apărea în toate tipurile de căsnicii, mai puţin ultima, „căsătoria totală”. Cauzele care o produc sunt, însă, diferite. Astfel, la cei „conflictuali” infidelitatea este o cale de manifestare a atitudinii oscilante faţă de partener, un simbol al resentimentului faţă de acesta.
La „pasivi-cordiali” infidelitatea este tipică, mai ales la bărbatul „în cădere liberă” (vârsta mijlocie).
La „devitalizaţi” şi „vitali” este mai rară.
Sluzki şi Beavin elaborează prin anii 1970 o foarte interesantă tipologie structurată în diade maritale, cuprinzând şapte posibile stiluri de intercomunicare, care dau naştere la patru grade posibile de satisfacţie sau insatisfacţie în cadrul cuplului.

1. Diada bazată pe simetrie stabilă.
Între A. şi B. este o comunicare permanentă care duce la stabilirea unei relaţii simetrice plină de satisfacţii. Cei doi sunt numiţi atât de frumos „gemeni celeşti”.

2. Diada bazată pe complementaritate stabilă.
Comunicările dintre cei doi definesc rolul unuia ca dominant şi a celuilalt ca supus.
Şi aceasta este o relaţie care conferă o satisfacţie maritală stabilă, iar cei doi sunt numiţi „genii colaboratoare”.

3. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre dominare.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale deoarece fiecare din cei doi doreşte să ocupe poziţia dominatoare cu scopul de a-şi impune punctul de vedere, de a direcţiona în sensul dorit viaţa cuplului.
Aşa se face că au loc adevărate „bătălii” pentru stabilirea a ceea ce urmează de făcut.

4. Diade bazate pe competiţie simetrică orientată pe supunere.
Comunicările dintre A. şi B. sunt conflictuale prin solicitarea unei poziţii de supunere de către fiecare. Fiecare în parte doreşte să lase în seama celuilalt sarcina deciziilor ce privesc cuplul, nevoind să-şi asume răspunderea pentru ambii. Refuzul fiecăruia dintre ei de a-şi asuma conducerea, generează energii negative.
Satisfacţia maritală în astfel de cazuri este instabilă.

5. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare şi simetrie.
Între A. şi B. există comunicări, dar, conflictuale. Unul din soţi solicită poziţia de dominare vis-a-vis de cererea simetrică a celuilalt soţ. De unde rezultă certuri interminabile şi sâcâietoare. Satisfacţia maritală este inexistentă, putându-se vorbi de o insatisfacţie maritală instabilă.

6. Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie.
Comunicările între A. şi B. sunt conflictuale, fiecare din parteneri dorind o poziţie de supunere simetric cu celălalt partener. Periodic partenerii au menifestări de protest şi respingere a celuilalt deoarece aşteptările unuia în privinţa celuilalt fiind înşelate.
Insatisfacţia marietală este instabilă.

7. Diade fluctuante (fluide).
Comunicările au un caracter flotant şi imprevizibil. Climatul afectiv este de coloratură negativă, supratensional, iar insatisfacţia maritală este stabilă. Viaţa de familie este caracterizată de autori ca „infern în doi”: gelozie, agresivitate, ostilitate, suspiciuni reciproce.
O altă tipologie interesantă este cea a lui Lederer şi Jakson. Această tipologie a fost numită tipologia categoriilor paralele şi cuprinde trei modalităţi interacţionale.

1. Relaţii maritale bazate pe interacomodarea (acomodare reciprocă) în vederea atingerii scopurilor comune. Impasurile şi neânţelegerile sunt minimalizate cât mai mult cu putinţă.

2. Relaţii maritale bazate pe compatibilitate temporară. Ambii soţi acceptă de comun acord scopurile imediate şi mai îndepărtate ce le stau în faţă ca familie.

3. Relaţii maritale vectoriale. Comportamentele ambilor soţi sunt schimbate în sensul sincronizării, a acţiunilor de colaborare.

(material preluat)

Arta de a vorbi cu delicateţe

Pentru Sara şi Jack unicul mijloc de a rezolva problemele ar fi fost să-şi vorbească fără rezerve. Dar când în inimă ai resentiment sau agresivitate refulată, sau în conversaţie se aruncă frecvente insinuări indirecte, problemele nu se pot rezolva pritnr-un simplu dialog. Discuţiile în acest caz ar deveni interminabile şi nu ar servi decât la complicarea situaţiei şi conducerea partenerilor pe o cale fără ieşire. Sara şi Jack, fără să-şi dea seama au intrat în ciclul …………al provocării mutuale.

Vorbeşte
În general se spune cuplurilor cu probleme: De ce nu vorbiţi despre aceasta? Se presupune că amândoi sunt capabili să exprime ceea ce gândesc şi simt şi să înţeleagă ceea ce spune fiecare. Totuşi, a se concentra doar asupra analizei cuvintelor sau expresiilor care stau la originea unor neînţelegeri, nu va remedia situaţia. În numeroase cazuri, adevărata cauză a neînţelegerilor şi dificultăţilor rezistă în limbajul corporal, tonul vocii, insinuările voalate, presupunerile, semnificaţii atribuite termenilor sau cuvintelor, sau resentimentul datorat unor experienţe similare din trecut.
Dialogul permite exprimarea sentimentelor şi emoţiilor.
Funcţia sa de bază nu e de a furniza o informaţie, ci de a stabili, de a dezvolta şi de a menţine o relaţie.
Calitatea acestei relaţii depinde în amre parte de capacitatea fiecăruia de a se exprima verbal şi de a şti să capteze mesajele interlocutorului.

Dialoguri distructive.
Adesea chiar inconştient, emitem expresii care generează ostilitate şi …….Se vorbeşte despre dialoguldistructiv……….partenerii nu fac altceva decât partenerii să revină la propria lor poziţie oricând să-şi impună criteriile fără să acorde suficientă atenţie argumentelor şi motivelor interlocutorului. “E mai bine dacă o faci, dacă nu….” “Eşti un dezastru”.
Multe persoane folosesc expresii ……. Cu discuţii, cunoscându-le efectul deprimant. Ele critică, judecă, învinovăţesc: “Ideea nu e rea, venind din partea ta”. Ele ridiculizează şi umilesc atunci când nu insultă. “Eşti cu adevărat ridicol. Ca de obicei. Nu te vei schimba niciodată”.
James Dobson vorbeşte de un joc practicat de unele cupluri şi care constă în “Strivirea partenerului”.
În acest joc ……. Participantul – adesea soţul – conform celor spuse de actualul psiholog încearcă să-şi pedepsească partenerul ridiculizându-l şi umilindu-l în prezenţa altor persoane. El poate să-l rănească şi să-l jignească atunci când sunt singuri dar şi în faţa prietenilor încearcă să evidenţieze lucrul acesta şi consideră că a reuşit dacă ajunge să-l facă să-şi piardă controlul, să-l facă să plângă, sau să facă ceva nepotrivit.

“Deformezi totul”.
“Corectorul” se simte obligat să se concentreze asupra informaţiei exacte conform criteriului său. Îşi ….. permanent partenerul, în încercarea de a atrage atenţia asupra lui însuşi şi a-l deprecia pe celălalt rectificând un detaliu oarecare al înfruntării pe care acesta din urmă îl aduce. “Miercuri, când am fost să cinăm la un restaurant cu directorul întreprinderii tale”… cu milă, şi pe un ton obosit el întrerupe: “Era marţi, şi nu era directorul, ci şeful de personal”. Aceasta e o demonstraţie tipică a unei repetabile lipse de delicateţe: A nu-l lăsa pe celălalt să relateze faptele aşa cum le vede el mai ales atunci când micile erori nu devalorizează mesajul pe care doreşte să-l transmită.

Mereu în contradicţie
“Sâmbătă seara va avea loc un concert la centrul cultural…”
“Dar nu vom merge pentru că….”, se gândeşte să spună înainte chiar ca partenerul să-şi fi exprimat dorinţa de a asista sau să facă pur şi simplu un comentariu asupra faptului enunţat. O multitudine de probleme, roade ale unei comunicări defectuoase ar putea fi evitate dacă fiecăruia s-ar permite să-şi exprime în întregime gândurile înainte de a ajunge la nişte concluzii care se dovedesc adesea false.

Cele cinci minute ale comunicării
John Powel în cartea sa intitulată: “De ce îmi e teamă să-ţi spun cine sunt”, vorbeşte de cele cinci nivele de comunicare. Înţelegerea fiecăruia dintre aceste nivele este indispensabilă, dacă vrem să susţinem dialoguri satisfăcătoare şi productive.

Nivelul cinci
Banalităţile.
Acesta este nivelul de conversaţie superficială. “S-ar spune că o să plouă”. “Ce mai faci?” “Ce mă bucur să te văd!” Când întrebăm: “Ce mai faci?”, dacă interlocutorul ăncepe să ne spună, acest lucru ne plictiseşte destul de mult. Normal, când ne întâlnim cu necunoscuţi este mai bine să recurgem la locuri comune, sau banalităţi, decât să rămânem într-o linişte deconcentrantă. Pe de altă parte, această situaţie este acceptată în relaţiile sociale obişnuite şi cel care răspunde, acceptă în general o banalitate după cealaltă fără profunzime. Totuşi, dacă în cuplu, comunicare rămâne la acelaşi nivel (superficial) ne produce o plictiseală teribilă

(material preluat)