Posts Tagged ‘caracter’

 

CREDINŢA
Credinţa nu forţează mâna lui Dumnezeu să ne dea ceea ce ne dorim, ci ne determină pe noi, să ne dorim ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea.

CARACTER
Dacă spui adevărul, nu-i nevoie să ţii minte. Mark Twain
Faptele vorbesc mai tare decât vorbele. Mike Atkinson
Adevăratul caracter este format din acele fapte pe care le faci când nu te vede nimeni. Dwight L. Moody
Dacă cineva vorbeşte rău de tine, trăieşte în aşa fel ca nimeni să nu-l creadă. Autor necunoscut
Caracterul unui om poate fi în mare parte cunoscut şi după lucrurile care îl fac să râdă. Goethe
Tinereţea şi frumuseţea sunt trecătoare, caracterul rămâne. Autor necunoscut
Nu există o modalitate corectă de a face lucruri greşite.
Ce-i corect este corect şi ce-i greşit este greşit, indiferent dacă facem sau nu. Ben Haden
Maturitatea nu vine cu vârsta, ci cu acceptarea responsabilităţilor.
Conştiinţa este acea voce care ne avertizează că cineva s-ar putea să ne privească. (mai mult…)

v

 

Duminica nu vei găsi să mănânci un ţâmp de pui sau altceva la nici unul din cele mai mult de o mie de restaurante Truett Cathy. Deşi considerată de critici lega­listă, şi luată peste picior de alţii care calculează o pierdere de cel puţin a şaptea parte din câştigul potenţial, totuşi având un succes deosebit în afacere, refuzul lui Cathy de a face afaceri în ziua de duminică a rămas neschimbat, spre stupefacţia Americii postmoderne.

Venitul brut anual al companiei Chick-fil-A este estimat la peste un miliard de dolari. Asta înseamnă că ei pierd anual cel puţin 166 milioane de dolari. De fapt, pierderea este probabil mult mai mare, din moment ce duminica este, în cele mai multe restaurante, una din cele mai aglomerate zile, în mod ironic tocmai din cauza mul­ţi­milor care ies de la biserici. Nimic din toate aceste argumente nu schimbă concepţia lui Cathy. Ea rămâne neclintită. Oficialii companiei Chick-fil-A sunt foarte clari: “E adevărat că închiderea tuturor restaurantelor noastre în fiecare duminică ne face o raritate în aceste zile şi în epoca noastră. Dar acesta este un obicei care ne-a adus mare câştig, aşa că avem de gând să-l păstrăm.”

Când şi-a deschis primul restaurant în 1946, Truett Cathy a hotărât ca acesta să fie închis în zilele de duminică. Un om iubitor, generos şi bun, Cathy nu-i condamnă pe cei ce fac afaceri sau mănâncă duminica. Decizia lui este personală, luată dintr-un sentiment de reverenţă.

Decizia lui Cathy n-a fost una rece, legalistă, ci una luată din respect faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Într-un veac în care lipsa de respect pentru lucrurile sacre este obişnuită, Cathy şi-a câştigat chiar şi respectul celor mai înverşunaţi critici. Un om de afaceri de succes, un filantrop generos şi iubitor de oameni, gigantul comerţului este şi un om al reverenţei tăcute. Cu bani sau fără bani, parcările restaurantelor Truett Cathy sunt duminica goale.

Truett Cathy “a vrut să fie sigur că fiecare angajat al companiei Chick-fil-A şi fiecare chelner de restaurant are oportunitatea de a se închina, de a petrece timp cu familia şi prietenii sau pur şi simplu pentru a se odihni după munca din cursul săptămânii. A avut sens atunci, şi încă are sens şi acum.”[i]

 

v

Reverenţa în viaţă… nu-i permite omului de ştiinţă să trăiască exclusiv pentru ştiinţă, chiar dacă acest lucru este foarte folositor… nu-i permite artistului să trăiască doar pentru arta lui, chiar dacă îi inspiră pe mulţi… Ea nu-l lasă pe omul de afaceri să‑şi imagineze că împlineşte toate dorinţele legitime în cursul activităţii lui de afaceri. Ea le cere tuturor să-şi sacrifice o parte a vieţii în folosul altora.

—DR. ALBERT SCHWEITZER

v

 

C

ARACTERUL ADEVĂRAT AL FIECĂRUI OM nu se vede atât din ce cunoaşte sau câştigă sau posedă, ci din lucrurile faţă de care are re­ve­renţă. Tot astfel, civilizaţii întregi sunt modelate de lucrurile faţă de care au reverenţă. O societate îşi modelează caracterul prin valoarea pe care o atribuie lucrurilor, persoanelor şi instituţiilor.

O societate care respectă mai mult pe ucigaşi decât pe doctori, de exemplu, va deveni cu siguranţă tot mai violentă. Totuşi, când contrastul este atât de izbitor ca acel dintre doctori şi ucigaşi diferenţa nu este deloc subtilă. Ea devine însă mai puţin evi­dentă când comparaţia se face între doctori care ucid (adică medicii “de succes” care practică avorturile) şi lucrătorii de la canalizare, care nu ucid.

Dacă virtutea este la cinste, ea va creşte. Dacă este preţuit mai presus de toate succesul fără virtute sau talentul fără caracter, caracterul se va eroda. Dacă starurile rock lipsite de pioşenie sunt admirate mai mult decât clericii pioşi, caracterul naţional este supus unei presiuni la limita distrugerii. Un pas periculos spre colaps este făcut atunci când ireverenţa ţipătoare este oferită ca virtute.

Umorul american modern este înfiorător de ireverenţios. În lumina întregii învăţături a lui Dumnezeu, trebuie să reînţelegem realitatea lucidă că nu putem glumi cu anumite lucruri. Ce este sacru la Dumnezeu nu poate fi subiect de distracţie pentru noi. Americanii tind să spună, “Acest film plin de blasfemie şi păcat şi oroare şi crimă şi pornografie, a fost însă atât de distractiv,” ca şi când aceasta ar scuza totul.

Într-un interviu, un anumit prezentator TV a explicat în cadrul unui show de comedie foarte popular succesul uriaş al programului. El a spus că acest succes se datorează în parte talentului oamenilor implicaţi. Apoi a explicat că succesul mai vine din faptul că au hotărât că nimic pe lume nu este sacru. Acest “nimic nu este sacru” ar putea fi foarte bine epitaful Apusului.

Există anumite lucruri care sunt sacre, anumite lucruri despre care nu trebuie să facem glume. A face haz de aceste lucruri care sunt înalte şi sfinte înseamnă a te băga periculos de mult peste lucrurile lui Dumnezeu.

Pentru promovarea unui film recent s-a lansat o campanie de reclamă masivă. Producătorii proclamau cu mândrie filmul ca fiind “sălbatic de ireverenţios, obliga­to­riu de văzut în această vară.” Este cumva destul de descurajant când încercăm să ne justificăm distracţiile, în ciuda ireverenţei lor, dar când aceasta este caracte­ris­tica ma­joră a unui film, atunci înseamnă că păcatul a devenit virtute şi virtutea a devenit păcat.

În timpul războiului din Iraq, o jucătoare din echipa de basket a unui liceu a refuzat să se întoarcă spre drapel în timpul intonării imnului naţional. Concepţia ei şi poziţia ei personală faţă de război fiind diferite, ea a refuzat să-şi cinstească emblema propriei naţiuni. Însăşi libertăţile care-i garantau dreptul să facă ce-a făcut fuseseră câştigate cu preţul sângelui vărsat pentru ca acel drapel să continue să fâlfâie. Nu politica ei era de condamnat, ci lipsa ei de reverenţă.

Lucrurile faţă de care o societate manifestă reverenţă şi felul în care această reverenţă este arătată sunt cruciale pentru caracterul unei societăţi. Cu alte cuvinte, ea trebuie să aleagă subiecte demne de respect şi reverenţă, şi acestora trebuie să li se atribuie valoarea pe care o merită. Apoi trebuie să găsească mijloacele, ceremonialul şi celelalte lucruri potrivite prin care să-şi demonstreze reverenţa.

 

REVERENŢA ŞI RESPECTUL

Ajungând să predau în şcolile africane, am descoperit că studenţii se ridică în picioare lângă bănci în momentul când profesorii intră în clasă. M-am întrebat de multe ori dacă un astfel de respect pentru profesori mai poate fi reînvăţat în şcolile din America.

În urmă cu mai mulţi ani am predat pentru o vreme în Washington, D.C. Acel loc de muncă mi-a dat ocazia nefericită de a însoţi un grup de elevi din ciclul doi la Galeria Naţională de Artă. Acea experienţă n-a fost cu nimic deosebită decât dacă aş fi participat la un bal al bobocilor la Îngerii Iadului. Motivul pentru care am fost pur şi simplu exasperat a fost nu doar purtarea urâtă a elevilor, ci sentimentul dureros de aruncare a mărgăritarelor înaintea porcilor.

Îi întrebam, “Nu înţelegeţi? Acesta este Renoir.” Ei răspundeau, “Eh, ce ne pasă nouă de Renoir? Nu au o secţiune de sport?”

Nu le păsa nici de Gaugain nici de Van Gogh. Michelangelo era un nimeni pentru ei. Doreau fotografii de acţiune cu stele din basket. Frumuseţea sau istoria diferitelor opere de artă era un nimic pentru ei. Mai grav era refuzul lor războinic de a învăţa, de a se lăsa învăţaţi sau de a lăsa să li se arate o măreţie şi o frumuseţe nouă pentru ei. Ce m-a iritat cel mai mult n-a fost faptul că aveam gusturi diferite, ci hotă­rârea lor categorică de a nu se lăsa schimbaţi sau iluminaţi sau măcar impresio­naţi.

Nu vreau să iau apărarea gusturilor artistice rafinate, ca fiind singurele valabi­le. Vreau însă să spun că în pierderea umilinţei necesare pentru a observa că un lucru este pur şi simplu minunat şi vrednic de remarcat este un mare pericol. Riscul de a fi obositor şi prea formal este real. Pe de altă parte, riscul pierderii respectului, demni­tăţii şi reverenţei este infinit mai mare. Reverenţa este direct legată de umilinţă. Nu este nimic mai respingător decât copiii lipsiţi de educaţie şi aroganţi care sunt plictisiţi de viaţă.

 

REVERENŢA ŞI MIRAREA

Societatea noastră a cultivat o stare deliberată de plictiseală, o rezistenţă fan­tas­tică la a te lăsa mirat, sau a te minuna de ceva. Mulţi americani îşi petrec toată viaţa în plictiseală referitor la orice lucru, şi astfel sunt ei înşişi monumental de plicticoşi. Există în viaţă anumite lucruri care pur şi simplu cer un răspuns. Este un lucru arogant şi egoist să stai pentru prima dată în viaţă la picioarele Muntelui Fuji şi să spui, “Eh, îmi închipuiam că va fi aşa.” Este infinit mai interesantă viaţa pentru cineva care nu se teme să afirme, “Nici n-am visat vreodată că este aşa de frumos!”

Eram odată cu nişte oameni de afaceri la un hotel de lux, unde urma să am un discurs. Hotelul era fantastic. În holul imens am văzut cel mai mare atrium pe care l‑am întâlnit vreodată, o adevărată pădure tropicală umedă. Mai mult, vizitatorii puteau hoinări prin el pe nişte alei ridicate, care permiteau privelişti minunate spre orice colţişor. A fost fabulos!

Într-o seară pe când ne plimbam pe acolo cu mai mulţi participanţi, eu îi lăudam cu glas tare calităţile. După câteva momente de oh-uri şi ah-uri ale mele, unul din prietenii mei mi-a spus stânjenit, “Ştii, Dr. Rutland, oamenii vor crede că n-ai mai văzut aşa ceva în viaţa dumitale.”

I-am spus, “N-am mai văzut! Sunt impresionat de ceea ce văd aici. Dar dumitale?”

Stângaci, după nişte priviri pe furiş aruncate pe ascuns în jur, a admis şi el că este impresionat.

Este ceva arogant în persoana care refuză să se lase impresionată de vreun lucru oarecare. Trebuie să-i învăţăm pe tinerii noştri sentimentul mirării. Există anu­mi­te lucruri în prezenţa cărora eu rămân uimit.

Părinţii unui băiat de unsprezece ani plictisit l-au dus la Grand Canyon. Nu pă­rea să fie impresionat de nimic. Stând într-un loc de unde priveliştea era uimitoare, băiatul şi-a exprimat în sfârşit uimirea la o remarcă statistică a ghidului.

“Este aproape un kilometru de aici până jos? Uau!” a exclamat băiatul.

“Da,” a răspuns ghidul răbdător.

“Sunteţi sigur?” l-a presat băiatul.

“Da. Până jos este cu puţin sub un kilometru, în cădere liberă,” l-a asigurat paz­ni­cul.

“Uau!” continua să exclame băiatul. “Uau!”

În aceeaşi seară după ce băiatul a adormit de-a binelea, fericiţii părinţi s-au strecurat în camera lui pentru a citi ce scrisese în mica lui agendă, impresiile lui din acea zi. Erau fericiţi că în sfârşit băiatul lor fusese impresionat de ceva. În agenda copilului au putut citi: “Uau! Astăzi am putut scuipa la aproape un kilometru distanţă.”

În folosirea clasică, antică, a limbii engleze, există verbul a revera, însemând a te pleca înaintea a ceva, a face o plecăciune, a aduce un omagiu. Este folosit de multe ori în sensul acesta în Vechiul Testament. A revera însemna a arăta respect, a acorda un statut înalt sau sacru. Acest respect poate fi la nivelul la care, depinzând de cultură, să necesite o înclinare sau un semn special, de exemplu în cazul salutului militar. Pentru cinstirea drapelului o persoană îşi pune mâna în dreptul inimii. Acordarea respectului cuvenit poate însemna în anumite cazuri ridicarea în picioare, în tăcere. Mai mult, reverenţa poate fi în anumite cazuri doar o atitudine interioară, fără să fie nevoie nevoie de o exteriorizare.

Faptul de a arăta reverenţă faţă de lucruri exterioare mie mă face să-mi iau ochii de la mine însumi. Când cultiv virtutea reverenţei, a estimării corecte, îmi retez tendinţa firească de a mă face pe mine însumi centrul tuturor lucrurilor. Perspectiva pe care mi-o dă reverenţa nu este doar importantă din punct de vedere spiritual, ci este şi crucială pentru bunăstarea emoţională.

O anumită femeie s-a dus la psihiatru în urma unei depresii. La sfârşitul a şase săptămâni de sesiuni costând fiecare 150 de dolari, doctorul i-a spus, “Vă voi da acum o reţetă care vă va vindeca.”

Şi pe hârtia specifică cu antet a scris: “Mergeţi la Cascada Niagara. Rezer­vaţi‑vă loc la un hotel. Lăsaţi-vă valiza acolo. Mergeţi la cascadă. Suiţi-vă pe platforma de observare şi priviţi la apele cascadei timp de cinci ore. Repetaţi această procedură timp de o săptămână, şi veţi fi vindecată.”

“Şarlatanule!” a urlat ea la el. “Îţi plătesc aproape o mie de dolari pentru şase sesiuni, şi tu-mi spui să merg să privesc la o cascadă. Ce crezi tu?”

“Doamnă,” i-a explicat el, “am stat cu dumneavoastră timp de şase săptămâni pentru 150 de dolari pe oră. V-am spus să-mi povestiţi tot ce doriţi. Mi-aţi vorbit doar despre dumneavoastră; visele dumneavoastră, coşmarurile dumneavoastră, îngrijo­rările dumneavoastră, temerile dumneavoastră, şi trecutul dumneavoastră. Singurul lucru de care aveţi nevoie pentru a fi bine este să vedeţi ceva mai mare decât dumnea­voastră.

Un factor care contribuie la nebunia culturii Apusene este declinul reverenţei. Pierderea caracterului în Apus, în mod deosebit pierderea reverenţei, este o nebunie subtilă. Aşezarea omului—cu toate nevrozele şi temerile sale, incapabil să-şi ia ochii de la sine însuşi—în centrul propriei sale vieţi, are ca rezultat colapsul emoţional şi spiritual. Omul singur nu-şi poate purta propria greutate.

 

ADMIRAŢIA ŞI VREDNICIA

Subiectul nostru este, evident, despre reverenţă. Omul de stat stăpâneşte arta conducerii statale. Omul bisericos este acela care ştie să gestioneze resursele în activi­tăţile bisericii. Tot aşa există o artă în a  atribui merite într-un mod corespunzător. Din atribuirea unei vrednicii şi valori unui lucru sau unei persoane se naşte închinarea. Când închinarea este lăsată la o parte, caracterul slăbeşte.

Modul în care oamenii şi societăţile consideră ceva ca fiind vrednic, modul în care-şi ordonează priorităţile şi îşi aleg valorile, le formează caracterul. “Vrednicia” se întinde de la expresia cea mai de jos, simplul respect, până la cea mai de sus, închinarea în faţa lui Dumnezeu.

Admiraţia faţă de anumite persoane este un aspect al reverenţei. Nu este rău să admiri anumite calităţi, abilităţi sau realizări ale indivizilor. Trebuie, totuşi, să fim vigilenţi pentru a nu ajunge să admirăm oameni ticăloşi.

Proverbe 17:15 spune, “Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.”

Cel ce admiră prea puţin dreptatea şi cel ce admiră prea mult nedreptatea sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. A-i avea drept idoli pe actorii imorali, pe cântăreţii rock dependenţi de droguri şi pe fotbaliştii lipsiţi de caracter înseamnă a arăta re­verenţă celor nelegiuiţi. Noi trebuie să arătăm respect faţă de realizările din orice domeniu, fără să uităm însă că a avea caracter este infinit mai important.

Cu ani în urmă, un jucător de baseball a obţinut nişte realizări notorii din punct de vedere statistic. Fiul meu, foarte tânăr pe atunci, a citit reportajul din ziar şi era stârnit la maxim. “Oh, tati, uită-te ce a realizat tipul ăsta! Mi-ar place să fiu ca el.”

L-am luat pe Travis în poală şi i-am explicat convingerile mele. “Travis, înţeleg ce spui. N-a fost vreodată vreun băiat care să nu fi vrut ca numele lui să fie scris mare la începutul rubricii de sport din ziar. Înţeleg acest lucru. Dar dacă creşti şi o să ajungi să fii ca el, eu nu ştiu cum o să pot rezista. N-o să pot suporta asta. Omul acela este imoral în relaţia cu femeile. Este mincinos, prefăcut, bea mult, înjură mult, este un stricat. El ştie să mânuiască bâta de baseball, dar ca om este o epavă. Viaţa lui nu mai este sub control. Biblia spune că un om care nu-şi mai poate controla viaţa este ca o cetate surpată şi fără ziduri. Travis, este OK să vrei să loveşti mingea ca omul acela, însă să nu-l admiri niciodată. Omul acela nu este vrednic de a fi admirat.”

Conversaţia aceea a rămas în inima fiului meu. Peste mai mulţi ani acelaşi jucător a fost implicat într-un scandal legat de jocurile de noroc, şi Travis şi-a amintit cuvintele mele. Când primele pagini ale ziarelor arătau scandalul urât, Travis a venit şi mi-a spus, “Îţi aminteşti când mi-ai spus despre acel om? Ai avut dreptate. Cu siguranţă ai avut dreptate.”

M-am bucurat. Orice tată se bucură de rarele momente când are dreptate în legătură cu un lucru. Mai mult de atât, m-am bucurat pentru Travis şi pentru societate.

Ne trebuie o perspectivă corectă pentru a discerne între lucrurile vrednice şi cele nevrednice. Trebuie să privim dincolo de popularitate, dincolo de mulţimile de admiratori în transă, dincolo de bogăţie.

Amintiţi-vă că acel ce admiră ce nu este vrednic de admiraţie şi acel ce stimează prea puţin neprihănirea sunt amândoi o scârbă înaintea lui Dumnezeu.

 

REVERENŢA, RĂZVRĂTIREA ŞI VRĂJITORIA

Un pasaj din Leviticul ne dă lămuriri minunate despre nivelurile de reverenţă.

 

Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori. Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii. Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort, şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul. Să nu-ţi necinsteşti fata, dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de curvie, şi să se umple de fărădelegi. Să păziţi Sabatele Mele, şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul. Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.

—LEVITICUL 19:26-32

 

Remarcaţi ordinea pasajului. Textul se referă la vrednicia alocată diferitelor lucruri şi la stabilirea nivelelor de reverenţă.

 

1.      Cinsteşte viaţa şi trupul tău. Să nu mănânci sânge. Să nu-ţi tai părul sau barba după modelele păgâne ciudate. Să nu-ţi faci tăieturi sau tatuaje pe trup.

2.      Cinsteşte reaţiile umane şi sexualitatea. Nu-ţi dezonora familia. Nu face din sexualitate ceva urât şi pornografic. Nu-ţi vânde trupul tău sau trupurile altora.

3.      Cinsteşte lucrurile lui Dumnezeu. Nu lua peste picior lucrurile care apaţin lui Dumnezeu.

4.      Cinsteşte vârsta înaintată. Nu te purta urât sau nerespectuos cu cei bătrâni. Înţelepciunea lor vine de la Dumnezeu, şi ei îţi pot arăta calea de urmat.

 

Remarcaţi în pasajul din Leviticul 19 faptul că multe din aceste îndemnuri se termină cu cuvintele “Eu sunt Domnul.” Cu alte cuvinte, trupul este important şi trebuie respectat fiindcă Dumnezeu l-a făcut. Respectă pe cei în vârstă fiindcă Dumnezeu este făcătorul şi judecătorul, şi fiindcă ei sunt, în ordinea stabilită de El, mai aproape de a intra în prezenţa Lui decât cei tineri.

Dispreţul postmodern şi chiar ura faţă de cei în vârstă este o monstruozitate şi o ireverenţă. Societatea care-şi dispreţuieşte bătrânii îşi urăşte atât trecutul cât şi viitorul. Generaţia care nu acordă celor în vârstă respectul cuvenit şi nu acordă celor nenăscuţi protecţia cuvenită, neagă dreptul de stăpânire al lui Dumnezeu asupra vieţii umane. Slăbiciunea şi fragilitatea se constituie în semnale de atac. Mame cu stare materială bună dau asasinilor plătiţi stăpânirea asupra rodului pântecelui lor, şi adolescenţi răzvrătiţi iau în bătaie de joc şi se strâmbă după bunici prin parcuri.

Priviţi din nou la pasajul din Leviticul. Care este rostul includerii unei referinţe la vrăjitorie plasată ciudat în mijlocul învăţăturii despre respect şi reverenţă? Există o conexiune între ireverenţa obişnuită, între lipsa de respect, şi vrăjitorie, care este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Mişcarea New Age nu este nimic nou. Filozofia New Age este pur şi simplu vrăjitoria antică născută din ireverenţa răzvrătirii. Mişcarea New Age este o încercare de a ocoli voia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Refuzul supunerii este răzvrătire, iar răzvrătirea este vrăjitorie.

Umilinţa şi mulţumirea sunt catalizatorii unui spirit de reverenţă adevărată. Când oamenii se văd într-o perspectivă corectă cu Dumnezeu şi cu lucrurile lui Dumnezeu, ei văd cine sunt ei în El şi au o evaluare corectă a lor înşişi. În relaţia corectă cu El, găsim umilinţa. Respectul faţă de bătrâni, faţă de demnitari şi autorităţi, nu este doar o chestiune socială, sau de maniere care se schimbă cu vremea. Este o chestiune spirituală. Spiritul de răzvrătire este vărul răuvoitor al vrăjitoriei.

Trebuie reînvăţat respectul faţă de cei în autoritate. Este important ca studenţii şi elevii să ştie că profesorii trebuie respectaţi. Directorul trebuie respectat, dar şi superiorii, preşedintele, poliţia, primarul şi membrii consiliilor alese. Respectul pentru funcţie, chiar dacă eu am alte păreri decât omul care deţine funcţia, acordă cinste funcţiei, care transcende personalitatea.

 

REVERENŢA ŞI SEXUL

Reverenţa care vine din recunoaşterea calităţii lui Dumnezeu de Făcător al nostru dă înţeles vieţii şi relaţiilor noastre. Dacă nu avem o înţelegere biblică a reverenţei, ajungem să acordăm lucrurilor superficiale şi cel mai puţin importante un respect deosebit, imens. În acelaşi timp, ajungem să călcăm în picioare lucruri, oameni, instituţii sau idei de importanţă monumentală, de parcă ar fi gunoaie. De multe ori problema este în a şti dacă o societate face prea important un lucru sau dacă socoteşte complet lipsit de importanţă un lucru.

De exemplu, reverenţa faţă de sex este un subiect total confuz. Chiar şi printre cei care se opun pornografiei şi prostituţiei, există mulţi care nu înţeleg totuşi motive­le pentru care acestea sunt rele. Unii zic, “Pornografia nu face sexul mai important decât Dumnezeu.” Aceasta este o interpretare greşită foarte obişnuită în legătură cu “filozofia” pornografiei. Dar nu asta e problema cu pornografia. Pornografia înjoseşte sexul atât de mult şi-l face atât de obişnuit şi animalic, încât putem face din el ce dorim. Pornografia porneşte de la premiza că sexul nu este important. Răspunsul că, după Biblie, sexul ar fi atât de murdar încât nu poate fi pomenit în biserici este neadevărat. Motivul pentru care pornografia este rea nu este pentru că sexul ar fi rău. Motivul pentru care pornografia este rea este pentru că desconsideră nepotrivit de mult sexul. Pornografia nu înalţă sexul. Biblia îl înalţă. Sexul este important fiindcă Dumnezeu l-a făcut. Sexul n-a fost inventat de Hugh Hefner. Dumnezeu l-a inventat, şi El era într-o dispoziţie de primă clasă în ziua aceea! Sexul este un lucru bun, sfânt, care nu trebuie folosit fără reverenţa pe care o merită.

Cartea Proverbelor ne spune că în Creaţia lui Dumnezeu există lucruri absolut minunate, ca de exemplu corabia ce brăzdează mările, figura aerodinamică a unui vul-tur şi mişcarea lipsită de efort a şarpelui pe o stâncă. Scriitorul se minunează de asemenea minuni făcute de Dumnezeu. După acestea el menţionează sexul: “urma omului la o fată” [sau relaţia unui bărbat cu o femeie] (Prov.30:19). Acest lucru, spune scriitorul Proverbelor, este tot atât de  minunat, tot atât de frumos, important şi curat, ca un vultur plutind pe cer.

 

REVERENŢA ŞI VIAŢA

Noi trebuie să cinstim şi să preţuim viaţa. Motivul pentru care avortul este un lucru rău este pentru că viaţa este creată de Dumnezeu. A renunţa la viaţă din motive egoiste, fiindcă perspectiva noastră despre valoarea vieţii nu este în regulă, înseamnă a ne atinge de lumina ochilor lui Dumnezeu. Viaţa trebuie preţuită indiferent şi mai presus de comodităţi, de finanţe, de reputaţie şi de relaţii. Viaţa este sfântă fiindcă Dumnezeu a creat-o. Când interesul propriu valorează mai mult ca viaţa, caracterul este pierdut în favoarea nebuniei.

Psalmul 89:7-11 ne face nişte descoperiri măreţe:

 

Dumnezeu  este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor, şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui. Doamne, Dumnezeul oştirilor, cine este puternic ca Tine, Doamne! Şi credincioşia Ta Te înconjoară. Tu îmblânzeşti mândria mării când se ridică valurile ei, Tu le potoleşti. Tu ai zdrobit Egiptul ca pe un hoit, ai risipit pe vrăjmaşii Tăi prin puterea braţului Tău. Ale Tale sunt cerurile şi pământul; Tu ai întemeiat lumea şi tot ce cuprinde ea.

 

În aceste cuvinte vedem că atunci când arătăm reverenţă faţă de Dumnezeu, de Creaţia Sa şi de întreaga lege naturală, avem o perspectivă corectă a întregului cosmos. Întreaga lume are acum sens, fiindcă este făcută de Dumnezeu. Şi eu am sens, fiindcă sunt făcut de Dumnezeu. Naşterea are sens. Moartea are sens. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi. Totul recapătă sens şi ordine. Cel plin de reverenţă vede în univers disciplină, creativitate şi ordine divină.

Când oamenii şi naţiunile alunecă în lipsa de reverenţă, îşi pierd orice motiv de a trăi. Până la urmă, acolo unde caracterul îşi pierde reverenţa, nebunia pândeşte la uşă. Când ştiu că Dumnezeu este întruchiparea vredniciei supreme, sentimentul meu de închinare îmi revine. Când îmi recâştig acest sentiment, îmi revine dorinţa de închinare. Dar dacă societatea consideră vrednic altceva decât Dumnezeu, reverenţa se schimbă în nebunie şi nebunia în disperare. Biblia este foarte clară. Lumea pe care o vedem şi cerurile pe care le vedem vor trece cu trosnet, vor pieri în foc. Dacă cinstesc ceea ce dispare, mă autolimitez, mă fac pe mine însumi temporar.

Cu câţiva ani în urmă eram cu familia într-o călătorie misionară în partea de nord a Mexicului. Pe când călătoream în timpul nopţii prin locuri singuratice, o turmă de vite a apărut brusc pe şosea. Am oprit pentru a le lăsa să traverseze, însă o altă maşină plină cu oameni a trecut glonţ pe lângă noi şi a intrat în plină viteză în animale. A omorât pe loc una din vite. Bărbaţii au sărit din maşină, s-au uitat la vita ucisă, apoi au urcat din nou şi au dispărut în noapte.

De pe scaunul din spate, băiatul nostru cel mic mi-a spus, “Tată, îţi aminteşti când eram în India cum se închinau oamenii la vite?”

“Da,” I-am răspuns, “îmi amintesc.”

El mi-a zis, “Eu nu doresc să am un dumnezeu care poate fi lovit şi omorât de o maşină.”

Dacă sunt ancorat în ceea ce este neclintit, iar tăria caracterului meu se bazează pe aşa ceva, atunci “Chiar toate de s-ar clătina, Hristos rămâne Stânca mea.”[ii]

 

v

 

Cazacii, mai mult plictisiţi decât supăraţi,  stăteau pe caii lor şi priveau la cerul neted, mormăind încet că zăpada—probabil zăpada multă—urma să vină în curând. Ei erau luptători, obişnuiţi cu bătălii aspre şi atacuri de cavalerie năvalnice, nu să păzeas­că o turmă de oameni, de evrei. Ţarul lor voia să mute gloata semitică de acolo, şi ei urmau să facă treaba asta, dar era un lucru plicticos, neplăcut, lucru nesoldăţesc, iar ei nu aveau de gând nici măcar să se preafacă, dar mai să le placă această slujbă.

“Tu, de acolo,” s-a auzit glasul sergentului Ivanovici, răsuflarea lui scoţând un nor de abur alburiu. “Grăbeşte-te. Chestia aia nu se rupe. Arunc-o în căruţă şi ai terminat treaba.”

“Nu,” a răspuns bătrânul rabin, “nu se rupe. Se poate rupe, dar nu se va rupe.”

Sergentul Ivanovici a tras o gură de vodcă şi a ridicat din umeri. De ce-i ura ţarul pe aceşti evrei? Ivanovici nu putea înţelege. Dar nu-i putea înţelege nici pe evrei. Se poate rupe, dar nu se va rupe. Ce nonsens.

“N-am timp de şarade, bătrân prost. Aruncă-le aici.”

Ignorându-l, rabinul a continuat să înfăşoare fără grabă sulurile lungi, lucrând cu ele de parcă ar fi fost de cristal. Dacă bătrânul era speriat de Ivanovici, asta cu sigu­ranţă nu se vedea. Ce era clar era că orice s-ar fi aflat în sulurile ca nişte ţevi, era de mare valoare pentru rabinul în vârstă.

“”De fapt, ce ai acolo?” l-a întrebat Ivanovici.

“Tora.”

“Ce?”

“Aici este Tora,” a repetat bătrânul, privindu-l pentru prima dată pe tânărul sergent cazac. “Ştii ce înseamnă asta… Tora?”

“Este ceva de valoare?”

“Nu, nu în sensul în care înţelegi tu de valoare. Pe sulul acesta vechi şi uzat n‑ai scoate nici câteva ruble. Ea, Tora, dă valoare la toate, însă ea nu are în sine mare valoare. Iată… am teminat.”

“Bine, arunc-o aici şi spune oamenilor tăi să se mişte.”

“O voi duce eu în braţe,” a spus rabinul.

“O vei duce în braţe cinci sute de kilometri?”

“Ea m-a dus în braţe şaptezeci şi opt de ani, şi pe poporul meu timp de mii de ani. O pot şi eu duce în braţe preţ de câteva sute de kilometri.”

Ivanovici a ridicat din umeri. “Fă cum crezi.”

“Niciodată…” a început rabinul, dar Ivanovici s-a făcut că nu aude. În schimb şi-a răsucit calul pe loc şi a pornit năvalnic în lungul şirului de căruţe prăpădite, încărcate cu puţinul pe care-l posedau evreii. Sergentul vânjos ştia în inima sa că ţarul greşeşte. Nu-i era de nici un folos să prigonească astfel de oameni care, deşi nu aveau nimic de valoare, erau gata să poarte pe braţe un sul zdrenţuit de parcă ar fi fost aur curat.

 

v

 

CAPITOLUL 9

REVERENŢA: CARACTER ŞI LUCRURI SACRE

 

[i] “Închis duminica. Este o parte din reţetele Chick-fil-A,” “Suntem aici pentru a sluji. Şi fără sandviciuri” şi “Realitatea la noi,” din situl Chick-fil-A. Luată de pe Internet la 24 iunie 2003, de la adresa http://www.chick-fil-a.com.

[ii] “Credinţa mea eu o zidesc” de Edward Mote. Domeniu public.


v

Cu tinerii pieriţi sau aflaţi în tabere de prizonieri departe în Nord, cu teritoriul cenuşă, iar agricultura şi industria distruse, Sudul era, în 1865, zdruncinat. Sărăcia de după război şi un adânc sentiment de ruşine şi înfrângere au dus statele fostei confederaţii într-o depresie economică şi psiho-socială.

Nordul victorios n-a scăpat fără răni din oribilul conflict civil. Listele cu morţi şi răniţi au umplut pagini întregi în ziarele din Nord. Armata federală câştigase o victorie foarte costisitoare, în cel mai bun caz. Apoi, pe măsură ce atrocităţile din taberele de felul celei de la Andersonville au devenit mai cunoscute publicului, cere­rile de răzbunare au început să se audă tot mai tare şi mai categorice. Mulţi din cei aflaţi la putere cereau zdrobirea şi umilirea Sudului înfrânt. Armata şi Congresul voiau ca statele rebele să fie ocupate, spintecate şi lipsite pentru totdeauna de dreptul de participare cu drepturi egale în republică.

Lincoln, şi el tot aşa de sătul de război ca ceilalţi, cu tot atâtea motive de răzbunare, n-a acceptat însă aceste lucruri. Nici unul din excesele înjositoare şi răzbunătoare care au avut loc în timpul “reconstrucţiei” nu i s-a datorat lui Lincoln. Sudul se răzvrătise, cauzase pierderea a mii de vieţi şi devastase o întreagă generaţie din cauza unei cauze nedrepte şi imorale. Lincoln, deşi avea puterea să-i pedepsească cu asprime sau chiar să le întoarcă sclavie pentru sclavie, a dorit în schimb să întoarcă în siguranţă în ţarc oile rătăcitoare.

Abraham Lincoln, al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite, a avut Sudul la picioarele sale după Appomattox, locul capitulării. Sfătuitorii săi cei mai apropiaţi, chiar şi cabinetul său, l-au sfătuit să pună piciorul pe grumazul dezgolit al Confederaţiei înfrânte şi să apese. Doar blândeţea lui, refuzul de a-şi folosi puterea spre o răzbunare fără margini, a salvat Sudul şi naţiunea de un coşmar mai grav în urma războiului.

Lincoln, foarte cunoscut pentru onestitatea lui, şi-a demonstrat caracterul mare şi nobil prin blândeţe. În al doilea discurs inaugural, când statele rebele din Confede­raţie erau îngenuncheate iar Uniunea cerea în gura mare răzbunare, Lincoln a chemat cu îndrăzneală pe toţi americanii la dragoste vindecătoare:

 

Fără răutate faţă de nimeni, cu îngăduinţă faţă de toţi, cu hotărâre pentru bine în măsura în care Dumnezeu ne ajută să vedem binele, să luptăm pentru a desăvârşi lucrarea începută, să legăm rănile naţiunii, să ne pese de cel împins în bătălie, pentru văduva lui şi orfanii lui, să facem tot ce poate aduce şi păstra o pace dreaptă şi durabilă între noi, şi cu toate naţiunile.[i]

v

Dumnezeu să te binecuvânteze; şi să pună în mintea ta blândeţe, dragoste, milă, ascultare şi sentimentul datoriei adevărate!

—WILLIAM SHAKESPEARE

v

 

M

ĂREŢIA CELOR PUTERNICI se arată în stăpânire. Blândeţea este virtutea celui biruitor, nu a celui înfrânt. Blândeţea este cea mai bărbătească virtute. Înţeleasă greşit de mulţi, blândeţea este conside­rată a fi doar pentru cei slabi şi laşi. Nimic nu este mai departe de adevăr. Blândeţea este virtutea supremă a conducătorilor, fără de care puterea devine tiranie. Blândeţea este putere sub control. Creştinismul însuşi este un paradox care răstoarnă cu susul în jos înţelegerea pe care o are lumea despre trăirea trimfătoare. În acest sens, blândeţea este virtutea care rezumă creştinismul.

În toate virtuţile există mai întâi ceea ce se poate numi convingerea virtuţii. Adică ce credem noi că este adevărat în legătură cu ea. Apoi există un teatru de operaţii. Adică anumite circumstanţe necesare pentru a ne pune virtutea în acţiune. De exemplu, trebuie să existe frică pentru a se putea manifesta curajul. Tot aşa, universul blândeţii este constituit din ascensiunea la putere.

Un băiat mare îl loveşte pe unul mic. Cel mic rabdă pentru că nu are o altă opţiune. Cu toate acestea, în interiorul său fierbe pofta de răzbunare. Fiindcă el se supune în faţa violenţei, noi îl putem eticheta în mod greşit ca “blând.” Însă de fapt el este consumat de furie cruntă. El nu se răzbună, dar nu este blând. Este doar resemnat. Dacă însă cel mic îl loveşte pe cel mare, atunci partea ofensată are puterea. Deşi l-ar putea frânge pe cel mai mic în două, el rabdă în tăcere. Asta este blândeţea.

Există două cuvinte care, folosite împreună, zugrăvesc o imagine complet greşită despre blândeţe. Aceste două cuvinte sunt blând şi mic. Folosim deseori în exprimarea noastră expresia, “Un omuleţ blând.” Imediat ni se evocă un fel de ima­gine de Casper Pămpălăul. Ni-l închipuim un tip impotent, fără putere. În realitate, este mult mai semnificativ dacă spunem, “Un tip uriaş, puternic, musculos, dar blând.” Atunci când identificăm blândeţea cu slăbiciunea, pervertim virtutea.

Blândeţea nici nu se poate manifesta până când puterea nu se află în joc. Învăţăm despre blândeţe privind o famile de lei. Mama leoaică stă întinsă cu puii jucându-se alături. În slăbiciunea lor ei se muşcă unul pe altul cu toată puterea. Privindu-i, poţi crede că doar se joacă. Nu se joacă doar. Se luptă. Învaţă se fie lei cu adevărat. Nu au încă puterea de a se răni unul pe altul. Se muşcă cu toată puterea lor, însă fălcile lor slabe sunt doar ca nişte cleşti de crab. Strâng, pişcă şi poate irită, dar nu pot cauza răni serioase.

Priviţi acum la leoaica cea mare, care are în fălcile ei putere suficientă pentru a face să trosnească picioarele din spate ale unei căprioare. Se ridică şi-şi prinde puişorii cu gura înfiorătoare. Ar avea puterea să-i sugrume, toţuşi puii stau cuminţi şi în siguranţă între fălcile ei îngrozitoare. La ea putem vorbi de blândeţe, nu la pui.

Blândeţea se lasă rareori provocată. Ea este uşor de împăciuit. Este controlată, răbdătoare şi uşor de înduplecat. Ea este dispusă să ierte şi atunci când iertând nu câştigă nimic. Blândeţea este o manifestare altruistă a dragostei.

Când o cultură distorsionează dragostea şi face din ea slăbiciune, liderii acelei naţiuni devin tot mai neîndurători şi tirani. “Puterea are dreptate” devine motto-ul unei astfel de culturi, şi cei slabi sunt îngropaţi. Într-adevăr, cei slabi din orice societate depind de protecţia nu a celor tari, ci a celor blânzi şi buni la inimă. Când această bunătate dispare, cei mai lipsiţi de apărare din societate sunt în mare pericol.

Să luăm ca exemplu relaţia dintre o mamă şi fiul ei. Copilul, născut sau încă nenăscut, se află în puterea mamei sale. Viaţa şi moartea sunt în mâinile ei. Argumentul în favoarea avortului în numele dreptului femeii de a alege poate apare doar în atmosfera culturală în care pe blândeţe nu se mai pune valoare. Societatea Apuseană modernă nu mai apreciază blândeţea, iar mamele sunt tot mai fără milă în puterea lor.

 

BLÂNDEŢEA ŞI ISUS HRISTOS

Tot ce vedem a luat fiinţă prin Cuvânt, şi nimic din ce există n-a fost făcut decât prin Isus Hristos. Scopul ultim al tuturor lucrurilor este El, toate sunt pentru El. Ar fi corect ca El să se socotească îndreptăţit la toate, cu drepturi depline în Trinitatea lui Dumnezeu. Este a doua persoană în Dumnezeul triunitar! Cu toate acestea, având toată puterea în cer şi pe pământ, El a lăsat totul la o parte şi s-a îmbrăcat în trup muritor. S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-se asemenea oamenilor. (Vezi Filipeni 2:6-7). (Cuvântul tradus “servitor” în traducerea King James Version poate fi tradus foarte bine cu “sclav” sau “rob.”)

De aceea Pavel ne îndeamnă să avem şi noi gândul acesta care era în Hristos. Suntem chemaţi să îmbrăţişăm acest tip de relaţionare cu viaţa. Hristos Isus şi-a lăsat la o parte drepturile de Dumnezeu pentru a deveni nu doar om, ci rob al oamenilor. Născut înr-o ţară ocupată, sub autoritatea unor soldaţi străini, El a fost răstignit de către oamenii pe care i-a creat. Dumnezeu, dispus să-Şi lase la o parte autoritatea Sa asupra pământului spre a deveni om, este întruchiparea desăvârşită a blândeţei şi renunţării.

 

BINECUVÂNTĂRILE BLÂNDEŢEI

Există promisiuni mari făcute celor blânzi. Laşi virtutea la o parte şi pierzi automat binecuvântările.

 

Asemănarea cu Hristos

Matei 11:29 este un pasaj concludent din Scriptură:

 

Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

 

Noi trebuie să ne înjugăm la jugul dublu: de o parte Isus, iar alături noi. Având acest jug, jug ca de boi, bine fixat în jurul gâtului, noi învăţăm blândeţea Sa. Când El o ia la stânga, o luăm şi noi la stânga. Când El o ia la dreapta, o luăm şi noi la dreapta. Învăţăm astfel să umblăm la pas cu El, să pornim când El porneşte şi să stăm pe loc când El se opreşte. Când El face o pauză, noi aşteptăm cu răbdare. Ne potrivim Lui. Învăţăm de la El; învăţăm despre El. Cu cât umblăm mai mult cu El, cu atât umblăm mai mult ca El. Cu cât vorbim mai mult cu El, cu atât vorbim mai mult ca El. Asemeni unor oameni căsătoriţi de multă vreme, ajungem să semănăm mai mult unul cu altul.

 

Fericirea

Blândeţea aduce fericire în viaţa aceasta. Ea îl face pe om în stare să se bucure de viaţă fiindcă nu-i mai este frică că-şi pierde puterea. Omul blând nu se mai zbate în mod constant să domine, şi respinge tacticile de manipulare şi intimidare.

Tot astfel, blândeţea face pe om de dorit să ai de a face cu el. Cei blânzi nu fac afaceri din nevroză competitivă. Fiindcă ei nu încearcă în orice tranzacţie “să dea lovitura,” în cei blânzi poţi avea încredere. Mai mult, fiindcă sunt totdeauna oneşti, cei blânzi de obicei prosperă.

Oamneii blânzi sunt fericiţi în această viaţă nu doar pentru că altora le place să fie cu ei şi să lucreze cu ei, ci şi atunci când sunt singuri. Un om care nu suportă să fie singur este de compătimit. Un om blând, mulţumit cu jugul Domnului Isus, se simte bine şi când este singur, fiindcă de fapt nu este singur. Acel ce-i călăuzeşte paşii îi oferă o părtăşie plăcută în cămăruţa singurătăţii.

 

Moştenirea

Cei blânzi vor moşteni pământul. În comedia muzicală Camelot, a lui Lerner şi Loewe, cavalerii frustraţi proclamă sarcastic, “Cei blânzi nu moştenesc pământul, ci praful.”[ii] Cât greşesc de mult! A moşteni înseamnă a ajunge să ai autoritate, dominaţie peste ceva. Matei 5 se poate referi la pământul folosit de Dumnezeu pentru a clădi “vasele noastre de lut” (2 Cor.4:7). Stăpânirea, dominarea propriilor apetituri şi pasiuni, este moştenirea celor blânzi. Cei blânzi moştenesc—îşi stăpânesc propriile vase de lut.

Există şi o aplicaţie în viitor a acestei promisiuni. Vom avea odată un cer nou şi un pământ nou. Acest pământ va fi atât de frumos şi de desăvârşit încât nu va putea fi moştenit de oamenii lacomi de putere ai acestui veac. Acest pământ nou fără cusur va fi rezervat doar pentru cei blânzi.

Cei blânzi nu vor moşteni praful, ci pământul. După ce acest pământ va pieri în foc împreună cu sistemele militare, politice şi economice corupte, cei blânzi vor trăi şi vor domni cu Domnul pe vecie.

Am fost în partea de Apus a Africii în urmă cu câţiva ani, la Wycliffe Summer Institute of Linguistics [Institutul de Lingvistică Wycliffe pentru cursuri de vară]. În timp ce eram acolo am întâlnit o misionară germană în vârstă. Era trecută de şaptezeci de ani, avea orbire de râu şi se pregătea să plece acasă să moară acolo. În locul unde stăteam, camera ei era imediat lângă a mea. Într-o zi am observat-o păşind mărunţel de-a lungul holului, pipăind cu mâna zidul.

Un ghanez care era cu mine mi-a spus, “Ştiţi că acea bătrână a tradus singură întreg Noul Testament în două limbi? Ea a făcut aceste traduceri complete. Este una din cele mai bune traducătoare de la Wycliffe. Acum s-a îmbolnăvit de orbire de râu şi va pleca înapoi în Germania, dar nu mai are familie acolo. Merge acolo doar pentru a muri acasă.”

Mai târziu, în avionul cu care mă întorceam acasă am văzut în ziarul londonez Times o fotografie a colonelului Muammar el Gaddafi trecând cu maşina pe străzile din Tripoli. Mulţimile din jurul său, cu puştile ridicate în aer, îl aclamau cu putere. În aer se vedeau focuri de armă care întâmpinau pe şeful luptător din mijloc. Parcă în mine s-a revoltat ceva. Eram scârbit la gândul că un criminal notoriu, un gangster, era săr­bă­to­rit ca erou de multe mii şi sute de mii, în timp ce acea femeie în vârstă, sfântă şi scumpă, murea în obscuritate.

Apoi Duhul Sfânt mi-a dat mângâiere. “Când puştile Libiei vor tăcea şi Gaddafi va răspunde pentru faptele sale, ea se va bucura de o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată care nu va trece.”

 

Călăuzirea

În conformitate cu Psalmul 25:9, Dumnezeu îi face pe cei smeriţi şi blânzi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Din această cauză, ei se bucură de pace în mijlocul confuziei şi tulburării din lume. Cei smeriţi şi blânzi, care au luat jugul lui Dumnezeu şi se odihnesc în voia Lui, trăiesc fără lupta, agonia şi teama paralizantă care cuprinde pe cei care nu-L cunosc.

 

JUDECATA PENTRU CEI BLÂNZI

Însuşi Dumnezeu, ni se spune în Psalmul 76:9, va judeca şi va scăpa (sau va izbăvi) pe toţi cei blânzi, supuşi, de pe pământ. Cei blânzi pot sta linştiţi şi în faţa nedreptăţilor, fiindcă ştiu că Dumnezeu le va face dreptate până la urmă. Eu cred că atunci când suntem cel mai tare deranjaţi de nedreptate, atunci suntem cel mai aproa­pe de a ne pierde blândeţea. Blândeţea adoptă viziunea răbdătoare, pe termen lung, a justiţiei lui Dumnezeu. Cartea Apocalipsei spune că sângele martirilor strigă de sub altar. “Până când, stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat? Până când zăboveşti să judeci pământul?” (vezi Apoc.6:10).

Este ceva în noi care tânjeşte să vadă judecata lui Dumnezeu aplicată asupra celor ce fac eroi din terorişti şi tirani. Trebuie să fie totuşi un echilibru. Nu avem cura­jul să închidem ochii asupra nedreptăţilor şi să ne mulţumim cu această situaţie, însă dreptatea şi răzbunarea nu sunt acelaşi lucru. Dumnezeu a rânduit ca pe acest pământ guvernele civile poartă sabia cu scopul de a face dreptate (Rom.13:1-4). Dumnezeu poate folosi armatele pământeşti pentru pedepsirea celor răi, însă duhul blândeţei va lăsa judecata în mâna lui Dumnezeu. Răzbunarea şi mânia nu sunt emoţii pe care oamenii să fie capabili să le gestioneze. Motivul pentru care Dumnezeu spune, “Răzbunarea este a Mea,” nu este acela că răzbunarea ar fi greşită. Răzbunarea este corectă. Ea trebuie să vină, însă ea nu trebuie să nu se afle niciodată pe mâini greşite. Noi nu suntem suficienţi pentru o aşa însărcinare. Dacă luăm răzbunarea în propriile mâini, ea ne va distruge. Noi nu suntem Dumnezeu, iar răzbunarea este un lucru dumnezeiesc.

 

BLÂNDEŢEA ÎN CONDUCERE

Blândeţea este importantă la orice nivel al societăţii, însă ea este absolut esenţială în conducere. Distorsionarea sau pierderea blândeţei la nivelul conducerii politice, militare, economice şi religioase, duce la o pervertire profundă a oricărei culturi.

Ajungând la tron odată cu moartea tatălui său, tânărul Roboam a căutat sfă­tuitori. Nu era simplu pentru tânărul împărat să urmeze la tron după renumele şi gloria lui Solomon. Avea nevoie de înţelepciune.

 

Împăratul Roboam s-a sfătuit cu bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său Solomon, în timpul vieţii lui, şi a zis: „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?” Şi iată ce i-au zis ei: „Dacă vei îndatora astăzi pe poporul acesta, dacă le faci ce cer şi dacă le vei răspunde cu vorbe binevoitoare, îţi vor sluji pe vecie.

—1 ÎMPĂRAŢI 12:6-7

 

Perii albi—bătrânii care înţelegeau, care ştiau că un conducător al naţiunii are nevoie de caracter şi de disponibilitate pentru slujire—au sfătuit pe tânărul împărat să fie blând şi smerit. Tinerii, revoltaţi de o aşa idee, i-au dat un sfat cu totul diferit.

 

El a zis: „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care-mi vorbeşte aşa: „Uşurează-ne jugul pe care l-a pus peste noi tatăl tău?” Şi iată ce i-au zis tinerii care crescuseră cu el: „Să spui aşa poporului acestuia care ţi-a vorbit astfel: „Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, tu uşurează-ni-l!” Să le vorbeşti aşa: „Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu.

—1 ÎMPĂRAŢI 12:9-10

 

Apelul lor săritor în ochi la sentimentul de nesiguranţă al lui Roboam a câştigat. Comparaţia lor obscenă dintre Roboam şi tatăl său Solomon nu şi-a ratat nici ea ţinta. Cu toate că a fost copilărească şi iraţională, ea a atins nervii necopţi ai nestatornicului Roboam.

Naţiunea s-a înfiorat la discursul inaugural al noului împărat. “Acum, tatăl meu a pus peste voi un jug greu, dar eu vi-l voi face şi mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane.” (vezi 1 Împ.12:11). Roboam a spus clar că el nu va fi robul nimănui.

Liderul care vrea să conducă în stilul lui Domnului Isus îmbracă mantaua umilinţei. El nu se întrebă niciodată cum îl pot ajuta subalternii săi să avanseze în carieră, ci caută în schimb să-i ajute pe aceştia să-şi atingă potenţialul maxim ca fiinţe umane şi ca membri productivi ai societăţii.

Păstorul blând şi smerit nu întreabă cum poate echipa sa, diaconii şi membrii săi, să-l ajute în a-şi împlini propriile ambiţii. Mai degrabă, el se întreabă pe sine însuşi ce poate el face spre a-i aduce pe ei la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. Politicianul blând şi smerit nu se întreabă ce pot face oamenii pentru a-i înscrie numele în istorie. El caută în schimb modalităţi de a binecuvânta pe cel din urmă dintre alegătorii săi.

 

v

 

Era o cetate, o cetate veche şi barbară, care avea nevoie de un nou împărat. I‑au chemat pe patru din locuitorii de frunte şi le-au spus fiecăruia, “Vă oferim oportunitatea de a fi împărat al cetăţii.”

Fiecăruia în parte, la rândul său, i s-a pus în faţă pe o masă cheia cetăţii.

Cel dintâi era un viteaz, un luptător brav şi curajos, ale cărui fapte de arme i‑au adus mare faimă. I-au spus, “Pune-ţi amândouă mâinile cu palma în jos pe masă.” Iar cheia cetăţii era între ele.

“Dacă doreşti cu tot dinadinsul să fii împărat, vei fi gata să-ţi pierzi o mână.”

De fiecare parte a mesei stătea câte un bărbat cu o secure. “Dacă doreşti cheia cetăţii o poţi lua, “ ziceau oamenii către el. “O poţi lua doar cu o mână, iar cealaltă îţi va fi tăiată. Ia-o cu dreapta, cheia va fi a ta, vei fi împărat, însă rămâi fără mâna stângă.”

Viteazul luptător dorea mai presus de orice să devină rege. Aşa că gândea în sine însuşi, Mâna mea dreaptă este mâna cu care ţin sabia; nu pot s-o pierd. Ea este sursa tăriei şi puterii mele. Decizând să renunţe la mâna stângă a luat cheia cu dreapta. Barbarii i-au retezat cu cruzime mâna stângă şi l-au aruncat afară din cetate. “Eşti un gunoi, nu eşti vrednic să fii împăratul nostru!”

Al doilea era un filozof. Fără să ştie soarta celui dintâi, se lupta şi el cu aceeaşi alegere. La rândul său, i s-a spus, “Alege una sau alta.” El s-a gândit, Eu scriu cu stânga, şi tăria vieţii mele stă în creativitate. De aceea voi lua cheia cu stânga şi voi renunţa la mâna mea dreaptă. Cetăţeni cruzi ai cetăţii i-au amputat mâna dreaptă şi l‑au dat afară din cetate. “Nu eşti vrednic să ne fii împărat.”

Al treilea bărbat era cel mai bogat comerciant din cetate. Nu ştia ce se întâmplase primilor doi. Tot ce vedea în faţa ochilor săi era o cheie de aur şi toate bogăţiile şi puterea pe care o putea avea posesorul ei. Lăcomia îl rodea, şi fără să se gândească mult a apucat cheia cu amândouă mâinile. Şi, rămânând fără amândouă mâinile, a fost aruncat afară din cetate.

Al patrulea era un fermier. Când a avut cheia între mâinile întinse i s-a pus şi lui în faţă aceeaşi alegere. Repede şi-a tras ambele mâini înapoi. Apoi le-a explicat, “Mâinile mele sunt singurele mijloace pe care le am pentru a sluji în această lume dificilă. Nu vreau să-mi sacrific abilitatea mea de a produce pentru hrana oamenilor, doar de dragul puterii.” Pe loc toţi cetăţenii cetăţii s-au aruncat la pământ înaintea lui şi l-au încoronat ca împărat, spunând, “Doar acela care dispreţuieşte puterea este vrednic să o aibă.”

v

 

LIDERI FĂRĂ BLÂNDEŢE

Conducătorii care nu au blândeţea imprimată adânc în caracterul lor ajung să fie corupţi într-un fel sau altul. Conducătorii fără blândeţe pot fi incluşi în trei categorii.

 

Categoria 1: Împăratul distant

Împăratul Ahaşveroş era inaccesibil, infailibil şi considera că nu putea să greşească. În Cartea Estera găsim că oricine îndrăznea să intre la împărat fără a fi poftit murea, dacă împăratul nu-i întindea sceptrul. Această regulă era valabilă şi pentru soţia împăratului. Acest împărat putea să împrăştie în jurul său moartea, fără ca el să se mişte măcar. Tatăl sau soţul căruia îi lipseşte blândeţea este ca un munte îngheţat, nemişcat, distant şi tăcut. De teama respingerii, el se retrage într-o carapace de protecţie, şi oricine care se apropie neinvitat s-ar putea să moară.

Liderul blând coboară în jos sceptrul şi se lasă a fi abordat. Liderul blând le permite altora accesul în prezenţa sa, fără să-i condamne la moartea prin separare şi izolare.

Categoria 2: Bărbatul-macho

Acest tip de individ, peste măsură de insistent, sau de dominant, este sub ameninţarea propriei sale slăbiciuni şi nedesăvârşiri. Temător că nu este destul de bărbat, el îşi sărbătoreşte mereu şi mereu bărbăţia, încercând în mod constant să-şi întărească legăturile fragile cu masculinitatea, în acest fel amintindu-şi sie însuşi, “Sunt bărbat. Sunt bărbat. Sunt bărbat.” În mod destul de ironic, de multe ori între bărbatul-macho şi homosexualul efeminat există doar o membrană nu mai groasă ca o foiţă de ceapă.

Categoria 3: Martirul-care-suferă

Acest lider, obosit şi aproape de a se da bătut, a plătit cu preţul familiei sale calitatea de conducător. Când i se pune la îndoială autoritatea sau deciziile, el începe să arate cât de afectat sau de rănit este. Nefiind dominator, ci manipulator, nu este nici o îndoială că şi el şi-a pierdut calitatea de om smerit şi blând.

Mulţi încă îl încurcă pe “martirul-care-suferă” cu omul smerit şi blând. În realitate, acesta este un falimentar. S-a retras îndărătul unui zid de bunăvoinţă rănită. Martirul-care-suferă este atât de neprihănit şi atât de sus în comparaţie cu alţii, încât nici nu le poate explica acestora durerea şi suferinţa lui. El este lider, dar este este laş şi nedrept. Mai mult decât atât, martirul-care-suferă a pierdut un element cheie al vieţii şi conducerii mature şi echilibrate. El şi-a pierdut simţul umorului.

Simţul umorului nu este abilitatea de a detecta ce este distractiv. Simţul umo­rului este abilitatea de a râde de tine însuţi. Dacă altul alunecă pe o coajă de banană şi tu râzi, asta n-are mult de a face cu umorul tău. Dacă tu aluneci pe o coajă de banană şi râzi, atunci ai simţul umorului. Un lider blând şi smerit este acela care râde când îşi dă cu fundul de pământ. Martirul-care-suferă nu vede nimic distractiv în situaţia sa mizerabilă. Un lider caracterizat de blândeţe şi bunătate primeşte atât critica cât şi complimentele cu umor, şi deci cu echilibru.

 

BLÂNDEŢEA ŞI RĂZVRĂTIREA

Sătui de conducerea fratelui lor Moise, Maria [în fapt, numele ei este Miriam] şi Aaron au început să gândească fireşte, nu duhovniceşte. Cu siguranţă că Moise nu era mai grozav în faţa lui Dumnezeu. Şi ei erau tot aşa de maturi ca şi el. De fapt, în timp ce el a fugit în Madian, ei rămăseseră în Egipt. Dacă nu la altceva, ei îl depăşeau pe Moise la capitolul suferinţă. Apoi mai era chestiunea cu femeia străină. Soţia păgână a lui Moise îi scotea din sărite.

Aaron era profet. Cât despre Maria, trebuia dată ea la o parte doar pentru că era femeie? Dumnezeu nu putea fi aşa de nedrept. Ei nu se plângeau de Dumnezeu, ci de Moise. Ei erau tot aşa de buni ca Moise, şi doreau să aibă partea lor la putere. Până la urmă, în Numeri 12, vedem cum răzvrătirea lor interioară a izbucnit. Compa­rându‑şi lucrarea şi spiritualitatea cu a lui, Aaron şi Maria au pretins cel puţin parţial o parte din conducere.

 

Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.

—NUMERI 12:3

 

Din cauza blândeţei sale, Moise n-a luptat nici măcar odată pentru a ţine de putere. El a lăsat asta în mâna lui Dumnezeu. Nu Moise a vorbit pentru Moise—Dumnezeu a vorbit pentru Moise.

 

Deodată, Domnul a zis lui Moise, lui Aaron şi Mariei: „Duceţi-vă, câteşi trei la cortul întâlnirii.” Şi s-au dus câteşi trei. Domnul S-a coborât în stâlpul de nor, şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat. Norul s-a depărtat de pe cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră. Atunci Aaron a zis lui Moise: „Ah, domnul meu, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi, şi de care ne-am făcut vinovaţi!” Să nu fie Maria ca un copil născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă când iese din pântecele mamei lui!” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!”

—NUMERI 12:4-13

 

Prima dată când îl vedem pe Moise vorbind în întreg acest pasaj este când mijloceşte pentru vindecarea surorii sale Maria. Moise nu s-a repezit să-şi apere propria lucrare, nici nu s-a luptat să nu scape din mână frânele autorităţii. El zicea, “Dumnezeu mi-a dat lucrarea asta. Dacă Dumnezeu doreşte s-o am, e treaba Lui. Dacă nu mai doreşte s-o fac, şi asta-i tot treaba Lui.” Acesta este spiritul blândeţei.

Cuvântul evreiesc pentru blând mai are şi un înţeles alternativ foarte intrigant, anume “dezinteresat.” Să citim Numeri 12:3 în felul acesta:

 

Moise însă era un om foarte dezinteresat, mai dezinteresat decât orice om de pe faţa pământului.

 

Moise a spus, “Eu nu am interese personale în lucrarea asta. Este lucrarea Domnului, iar acesta este poporul Domnului. Este cortul Domnului, puterea Domnu­lui, şi slava Domnului. Este naţiunea lui Dumnezeu şi afacerea lui Dumnezeu. N-am interese personale aici. Dumnezeu poate face cum voieşte.”

Aaron şi Maria, în comentariile lor, arată că pofteau după autoritate şi putere. Moise era chiar dispus, dacă Dumnezeu voia să-i ia mantia de conducător şi să aleagă pe altul, să accepte asta.

Soţului arogant şi egoist care pretinde să fie “capul familiei,” Dumnezeu îi spune, “Învaţă blândeţea şi smerenia lui Moise.” În calitate de conducător de naţiune numit de Dumnezeu, Moise a fost interesat ca şi cel din urmă prunc să treacă în siguranţă de cealaltă parte a Mării Roşii. Era preocupat până la extrem că fiecare din popor să trăiască în sfinţenia lui Dumnezeu. În legătură cu cine va fi şef, Moise n‑avea nici cel mai mic interes.

Păstorul care lasă să se înţeleagă de la amvon în mod constant, “Eu sunt şeful, eu sunt şeful,” n-a înţeles rolul de slujitor al păstorului. Păstorul-slujitor spune oame­ni­lor săi, “Ce doresc eu pentru voi este ceea ce doreşte Dumnezeu pentru voi. Singurul scop pentru care sunt în această lucrare este ca voi să cunoaşteţi tot ce are Dumnezeu pentru voi.”

Cauza majoră a grevelor care aduc după ele falimentul în diverse activităţi indus­tri­ale este o lipsă de blândeţe a liderilor. Directorul care transmite masei munci­torilor un mesaj de forma, “Împliniţi-mi visele! Munciţi mai mult. Faceţi-mă mai bogat,” caută cu lumânarea necazul. Lipsa de caracter, lipsa blândeţei în conducere, poate pune pe genunchi o întreagă industrie. Liderul-slujitor, liderul blând, are carac­terul unui conducător de succes.

 

CARACTERUL UNUI CONDUCĂTOR BLÂND

Întâi de toate, realizările lui pot fi mari, însă ele apar ca şi când n-ar fi doar ale sale. În al doilea rând, influenţa sa transformatoare ar putea atinge pe mulţi, însă acei atinşi în acest mod nu învaţă să depindă de el. În al treilea rând, subordonaţii îi admiră mult virtuţile, dar sunt liberi să-şi încerce propriile puteri fără să se teamă de dominaţia lui. În al patrulea rând, liderului blând nu-i este teamă de responsabilitatea conducerii, însă nu autoritatea îi dictează să fie cine este. Mai degrabă blândeţea lui face ca el să-şi exercite autoritatea spre binele celor pe care-i slujeşte.

Apostolii au întrebat, “Doamne, cine va fi cel mai mare în Împărăţia Ta?” În loc de răspuns, Isus a luat un lighean cu apă, s-a încins cu un ştergar şi a început să le spele picioarele. Mai târziu, când puterea Romei păgâne a slobozit holocaustul împotriva urmaşilor lui Hristos, amintirea stăruitoare a unui Dumnezeu-om dispus să le spele picioarele le-a dat putere să răstoarne un imperiu fără ca măcar să tragă sabia.


CAPITOLUL 8

BLÂNDEŢEA: CARACTER ŞI PUTERE

 

[i] “Al doilea discurs inaugural al lui Abraham Lincoln, Sâmbătă, 4 Martie 1865,” Proiectul Avalon al Şcolii de Drept Yale. Luat de pe Internet la 22 iunie 2003, de la adresa http://www.yale.edu/lawweb/avalon/presiden/inaug/lincoln2.htm

[ii] Alan Jay Lerner şi Frederick Loewe, Camelot (New York: Randim House, 1961).

v

 

Când nava germană de război germană a fost scufundată de către bombele aruncate de un avion american, cariera generalului Billy Mitchell s-a scufundat odată cu ea. Elita conducerii armatei americane de după Primul Război Mondial privea avioanele ca pe nişte jucării de înaltă tehnologie, a căror preţ era prohibitiv şi a căror unică utilitate era în operaţiunile de recunoaştere. Mitchell, comandantul Flotei Aeriene în Primul Război Mondial a văzut viitorul şi a îndrăznit să spună adevărul. Următorul război, a spus el, va depinde de puterea aeriană. Sfatul său fiind respins, Mitchell a aranjat o demonstraţie publică a acestei puteri. Generalul Pershing şi alţi generali din Primul Război Mondial erau de părere că era imposibil să scufunzi o navă de război prin bombardament aerian. Lui Mitchell i-au trebuit doar douăzeci de minute să demonstreze că se poate.

Loialitatea lui Mitchell, previziunile sale profetice, adevăratul său patriotism şi zelul său, i-au câştigat o curte marţială. Condamnat pentru lipsă de subordonare, etichetat drept nebun şi dat afară cu surle din armata pe care o iubea, Mitchell n-a dat nici o clipă înapoi. El a continuat să spună armatei şi ţării adevărul.

O mare parte din naţiune şi chiar unii din Congres i-au dat dreptate, însă generalii îl urau şi i-au poruncit să tacă. El a refuzat şi a continuat să conferenţieze şi să scrie. În 1923 a fost coborât în grad, iar în 1925, în ciuda unui protest public, a fost judecat de o curte marţială şi suspendat din toate funcţiile, fără drept la pensie.

Aducerea generalului Billy Mitchell în faţa curţii marţiale a fost o încercare de înăbuşire a adevărului, un adevăr care ar fi putut salva vieţi ale soldaţilor americani şi ar fi putut schimba cursul istoriei. Vina lui era rostirea adevărului, şi încă rostirea lui cu o acurateţe uimitoare. Analiza făcută de el, cum că baza de la Pearl Harbor era practic lipsită de apărare în faţa unui atac aerian al Japoniei a fost considerată un nonsens şi aberantă din punct de vedere politic. Previziunea lui că într-o zi japonezii vor paraşuta trupe în Alaska a fost laută în râs şi respinsă, fiind catalogată drept o încercare de a obţine sprijin pentru paraşutiştii americani pe care voia să-i susţină. Fiindcă conducerea de atunci, cantonată în mod rigid şi egoist în vechile paradigme, a respins adevărul, Mitchell a avut de plătit un preţ însemnat pentru onestitatea lui.. Deşi pentru unii era erou, pentru alţii el a fost un “renegat,” un răzvrătit al cărui nume era folosit în bancurile celor mai înalte eşaloane ale armatei.

În 1936 el a scris, “Toţi cei care m-au judecat la curtea marţială vor conduce forţele care vor apăra ţara noastră în Al Doilea Război Mondial. Nădăjuiesc că într-o zi vor recunoaşte că au greşit.” A scris mai departe, “Al Doilea Război Mondial va începe în cel mult cinci ani.” A murit în acelaşi an, lăsând în urma lui o avere estimată la vreo 5000 de dolari. A pierdut totul fiindcă a spus adevărul. Mitchell n-a mai trăit să vadă asta, dar japonezii au bombardat baza de la Pearl Harbor şi au şi paraşutat trupe în Alaska. Al Doilea Război Mondial a început în cinci ani, aşa cum prezisese el, şi ofiţerii din curtea lui marţială, inclusiv Douglas MacArthur, au condus forţele americane.

În 1946, armata şi naţiunea şi-au cerut scuze în mod formal de la omul dedicat afirmării adevărului în ciuda oricărui preţ pe care l-ar fi avut de suportat. Generalului Billy Mitchell i-a fost acordată post-mortem Medalia de Onoare a Congresului.[i]

 

v

Adevărata măsură a onestităţii cuiva nu este declaraţia sa de venit anual. Este reglajul punctului zero pe cântarul de persoane din baia lui.

—ARTHUR C. CLARKE

v

 

Î

N ANII IMEDIAT DUPĂ 1970 am slujit ocazional la penitenciarul federal din Atlanta. N-am idee dacă vizitele mele au fost de folos cuiva, însă ştiu că pentru mine ele au fost o sursă constantă de educaţie.

Unul din oamenii pe care i-am întânit acolo se numea Eugene. Delapidase sute de mii de dolari de la o corporaţie care vândea produse pentru copii. Dar el se văică­rea amar că un artist de muzică country a furat cântecul compus de el. Eugene făcea o distincţie categorică între “delapidarea clară” şi “hoţul josnic care fură cântecele unui alt om.” Protestele lui nu se refereau la inocenţă, ci la onestitate. El nu pretindea niciodată că este inocent. Avea un mod bizar de raţionament, zicând că este onest în legătură cu lipsa lui de onestitate. “Sunt hoţ,” spunea Eugene, “dar măcar sunt cinstit şi recunosc asta.”

Gândul care-l măcina pe el era, evident, cel despre cântăreţul de muzică country. El cum îşi justifica furtul? Cu siguranţă că-şi spunea, Eu nu sunt hoţ. N-am idee de unde vine ideea originală a acestui cântec. Cel puţin eu n-am delapidat nimic!

Onestitatea este virtutea care are de a face cu bunăstarea şi cu cuvintele. Onestitatea în comunicare înseamnă a spune adevărul. (“Să nu mărturiseşti strîmb” sau ‘Să nu depui mărturie falsă.”) Onestitatea în posesiuni înseamnă să acţionezi corect în legătură cu bunurile. (“Să nu furi.”)

Este foarte simplu. Problema pe care o avem acum e că trăim într-o generaţie care, din punct de vedere moral, nu ştie să deosebească stânga de dreapta. Oamenii oneşti din lume s-au mirat când preşedintele Clinton a pretins că nu ştie ce înseamnă să fii onest. Porunca simplă a Bibliei din Legea lui Moise sună ciudat, dacă nu este cumva chiar irelevantă, pentru oamenii postmoderni.

 

ONESTITATEA ŞI POSESIUNILE

Aproape nimeni nu argumentează filozofic în favoarea furtului. Chiar şi hoţul obiecteză când alt hoţ îi fură cântecul. Problema este să vedem aplicaţie subtilă a onestităţii la vieţile noastre.

Mulţi americani postmoderni percep furtul ca fiind jaf armat. Tot ce nu se ridică la acest nivel, consideră ei, este ceva complet diferit. Furturile obişnuite sunt una din problemele financiare şi morale majore ale Americii. Adolescentul care fură din magazine, furtul de dragul senzaţiei pericolului, şi neplata datoriilor—acestea sunt furturi cotidiene în America. Dacă un individ depune— fără motiv şi intenţionat—un dosar de faliment bancar, cu scopul de a evita plata unor datorii, el este un hoţ. A furat bani. Este un truc necinstit pentru amânarea restituirii unei datorii până când credi­to­rul, frustrat, şi-o trece la capitolul de pierderi irecuperabile. Dacă o gospodină ajunge la maşină şi realizează că în plasa ei de cumpărături există un articol care n-a trecut prin mâna casierului, şi nu se întoarce să plătească pentru el, ea este o hoaţă.

Furtul anonim a devenit o crimă justificabilă. Nimeni nu scuză jefuirea unei bătrâne de pensia ei socială, dar furtul dintr-o instituţie a devenit un act de eroism. Mulţi consideră că este diferit să furi de la o companie sau corporaţie.

În filmul lui Warren Beatty despre Clyde Barrow, este o scenă fascinantă despre un jaf bancar, în care un client stă la tejghea cu mâinile ridicate în timp ce Bonnie şi Clyde jefuiesc pe cel ce numără banii. Clyde arată spre teancul de bani de pe tejghea şi, îndreptându-şi arma spre client, întreabă, “Ai cui sunt banii ăstia?”

“Sunt ai mei,” răspunde omul. “Încă nu i-am depus în depozit.”

“I-ai repede,” îi răspunde Clyde, “şi bagă-ţi-i în buzunar. Eu nu jefuiesc oameni. Eu jefuiesc doar bănci.”

Logica lui este dubioasă. Însă, în mod tragic, Clyde poate a vorbit pentru multe mii de americani care găsesc perfect în regulă să înşeli o companie de asigurări. La urma urmei, ne spunem noi în noi înşine, asigurările sunt ele însele o mare înşelătorie.

Furtul anonim începe cu o întrebare greşită. Întrebarea nu este cine este proprietarul unui lucru. Întrebarea mai importantă este cine nu este proprietarul. Respectul pentru proprietatea privată transcende abilitatea mea de a identifica proprietarul. Faptul că un lucru nu este al meu este faptul cel mai important. Este irelevant că nu-l cunosc pe proprietarul de drept.

“Înţelepciunea” predominantă astăzi pretinde că în onestitate este crucial ce nu cunosc. Dacă nu ştiu al cui este bunul respectiv, al putea foarte bine să fie al meu. Trebuie să ne rearanjăm modul de gândire. Onestitatea trebuie să se bazeze pe ceea ce cunosc. Cunosc faptul că un lucru nu este al meu—aceasta este baza adevărată a onestităţii. Lucrul esenţial nu este că eu n-am dreptul la ceea ce este al tău, ci că eu n‑am dreptul la ceea ce nu este al meu.

 

CÂŞTIGUL ONEST

Înaintarea onestă pe plan financiar este un scop onorabil. Vânzarea lucrurilor şi serviciilor de calitate la un preţ corect este plăcută în ochii lui Dumnezeu. Nu este nimic rău în a obţine profit şi a avea bunăstare. Dumnezeu vrea că oamenii Săi să prospere.

Cu toate acestea, vânzarea bunurilor cu un preţ mai mare decât merită, chiar dacă piaţa o permite, este necinstită. Ascunderea intenţionată a unor informaţii perti­nente cu scopul de a scoate profitul maxim într-o afacere, nu este isteţime—este hoţie.

 

v

 

Mercedesul lui Boynton a virat afară din drumul principal. Pietrişul a crănţănit sub roţi ca nişte oase mărunte în fălcile masive ale unui lup uriaş. Era un sunet frumos, puternic, masculin, care îi plăcea.

Un iepure a apărut brusc în iarba laterală şi el nu şi-a putut stăpâni impulsul de a vira maşina uriaşă în acea direcţie. N-a reuşit să lovească blăniţa pufoasă. Nici n‑a intenţionat, însă saltul brusc şi speriat al animalului spre vizuină l-a făcut să chico­tească. “Iepurele ăsta are să povestească când ajunge acasă cum a trecut moartea pe lângă el.”

Pe măsură ce conducea se bucura de peisajele idilice din faţa lui. Frunzele stejarilor masivi erau îmbrăcate în culori de toamnă. Stâlpii de gard, vechi şi cenuşii, cu sârmă ghimpată ruginită, desenau desene antice pe fundalul maroniu al câmpurilor lăsate în paragină. De fapt, nici nu-ţi venea să crezi că se afla la doar o oră şi jumătate de oraş. Aici, pe drumul singuratic de pietriş, se simţea la ani distanţă de intersecţiile oraşului şi de clădirile înalte cu birouri.

Doar cu câţiva ani în urmă aceste câmpii erau pline de vite. Bătrâna doamnă Watson nu mai cultiva deloc pământul. Nu mai avea familie care s-o ajute, şi locuia singură aici.

De fapt, el îi făcea un favor. Cu banii din această vânzare va putea să trăiască confortabil până la moarte. De asta avea nevoie ea: să plece de la fermă. Era noro­coasă că a venit el. Altul ar fi putut s-o jefuiască.

Telefonul celular i-a sunat tocmai pe când s-a ivit în zare acoperişul cu cele două hornuri ale fermei Watson. În timp ce răspundea a remarcat linia şerpuindă a acoperişului care se proiecta deasupra orizontului fin, de culoare verzui-maroniu.

“Alo,” a răspuns el.

“Hei, Boynton, aici e Carl,” a răspuns vocea plăcută a partenerului său. “Ai ajuns deja acolo?”

“Da,” a răspuns Boynton. “Pot vedea casa de aici. Ai sunat la fix. Ce noutăţi ai? Este corectă informaţia noastră?”

“Am verificat la comisarul Threllkell. Se pare că noul inel va trece exact prin proprietatea Watson. Ai luat cecul şi contractul? Oare va semna?”

“Calmează-te,” l-a reasigurat Boynton. “Am tot ce-mi trebuie în servietă. Eşti sigur că informaţia este corectă?”

“Ţi-am spus,” a murmurat Carl. “Am vorbit chiar cu comisarul. Evident că n‑ar putea să-mi confirme în mod oficial ruta.”

“Evident că nu.” Amândoi au chicotit la gluma lui Threllkell. Comisarul era un fraier, şi ei amândoi ştiau asta. Câte două săptămâni în Bahamas în fiecare an le-au asigurat prietenia neoficială a lui Threllkell. “Ne vedem în câteva ore la birou. Trebu­ie să trec la treabă.”

“Ascultă, Boynton, crezi că bătrâna o fi auzit depre noul inel?” a întrebat Carl. Tonul direct al acestei întrebări l-a iritat pe Boynton. Lipsa de tact a lui Carl îl enerva mereu pe Boynton.

“Nu fii tâmpit,” a lătrat el în telefon şi a închis.

Boynton a oprit Mercedes-ul în faţa casei vechi şi pitoreşti, cu verandă largă. Ar fi un mare păcat să rateze acest târg, s-a gândit el. Mare păcat. A coborât din Mercedes, şi-a întins mâinile după cap şi a înconjurat maşina.

 

v

 

CÂŞTIG ONEST OBŢINUT CU ONESTITATE

Există o linie de demarcaţie între o afacere isteaţă şi lipsa de onestitate. Cu toate acestea ea nu este atât de clară cum am fi înclinaţi să credem. Am face mult mai bine să hotărâm să pierdem alegând onestitatea. Mai bine să pierdem un târg decât să‑l câştigăm folosind chiar şi cea mai mică înşelăciune. Şi este mai bine să obţinem doar un profit mic cu cinste, decât unul mare fără ea.

Evident, onestitatea în vânzare nu este mai puţin importantă ca onestitatea la cumpărare. A vânde ceva la un preţ mai mare decât s-ar merita este lipsă de onestitate, nu este isteţime. Cei ce vând o maşină la mâna a doua, ştiind că transmisia ei se află pe ultima sută de metri, sunt o bandă de hoţi. Faptul că nu folosesc pistoale este irele­vant; ei sunt tot tâlhari.

Subiectul jocurilor de noroc a ajuns controversat în biserica modernă. Contro­versa a ajuns şi mai cunoscută când o persoană cu profil înalt în lumea conservatoare a mărturisit că are un obicei însemnat de a juca jocuri de noroc. Este o răsturnare remarcabilă de poziţii. În istorie, cea mai mare parte a bisericii s-a opus categoric jocurilor de noroc, deşi nu există vreun verset biblic care să spună, “Să nu joci jocuri de noroc.” Învăţătura lui Dumnezeu luată la general ne spune că nu avem dreptul la bunurile care nu sunt ale noastre fără să oferim o valoare în schimb. Jocul de noroc nu doar că pune în pericol resursele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, dar eu exploa­tez în acest fel şi pasiunea şi pofta de a câştiga din viaţa altuia, cu scopul de a-i lua bunurile fără a-i da nimic în schimb. Când o naţiune sau un stat începe să opereze cu jocuri de noroc, el sădeşte în vieţile cetăţenilor săi lipsa de caracter şi imoralitatea.

Marea nevoie de acum a Americii este să aibă conducători morali. Scopul nu scuză niciodată mijloacele. Nu fiţi păcăliţi când se spune câte manuale va cumpăra statul din banii câştigaţi la loterie. Gândiţi-vă la mama singură dintr-un ghetto, care pariază cu preţul mâncării copiilor ei pe un număr de trei cifre.

Tot aşa, reclama exagerată şi umflarea sumelor la cheltuielile deductibile au devenit accesorii ale afacerilor în America. Declaraţii de venit false sunt depuse fără ezitare, nu de către şefii mafioţi, ci de către oameni din clasa de mijloc care merg la biserică. Angajaţii sosesc în mod cronic mai târziu la serviciu şi pleacă mai devreme, fără să ia în calcul că fură la timpul de muncă şi implicit la salariu. Estimarea anuală a furturilor de scule şi bunuri se ridică la miliarde de dolari.

Posesiunile sunt importante fiindcă ele vin de la Dumnezeu. Ele ne sunt încredinţate spre administrare. Felul cum ne folosim posesiunile, ale noastre şi ale altora, este important. Este important fiindcă este important în faţa lui Dumnezeu.

 

ONESTITATEA ÎN COMUNICARE

Onestitatea înseamnă o relaţie corectă la cel mai înalt nivel al realităţii. Dumne­zeu Însuşi este realitatea supremă. Adevărul este sacru datorită faptului că depărtarea de adevăr înseamnă depărtare de Dumnezeu. Chestiunea adevărului este crucială pentru ceea ce credem că este adevărat despre Dumnezeu şi viaţă.

Satana este mincinos şi tată al minciunii. Acei care operează în relaţie corectă cu adevărul suprem, trăiesc în relaţie corectă cu Dumnezeu. Ei reflectă caracterul Tatălui lor. Satana este tatăl şi centrul oricărei înşelări de pe acest pământ.

 

ADEVĂRUL REAL ŞI ADEVĂRUL FALS

Pot exista lucruri adevărate dar care nu reprezintă adevărul. Când Avraam şi Sara au fost în Egipt, Avraam a ştiut că egiptenii vor observa că Sara este frumoasă şi că s-ar putea s-o dorească. Avraam mai ştia şi că el va fi lipsit de apărare. Dacă ei o doreau pe nevasta lui, ei ar fi putut să-l omoare şi să i-o ia. El a spus, “Este sora mea,” lucru care era adevărat. Sara era într-adevăr sora lui vitregă. Aveau acelaşi tată, dar mame diferite. Tehnic, ea era sora lui. Însă realitatea mai înaltă era că Sara era soţia lui. Lucrul pe care l-a spus Avraam egiptenilor era o realitate, dar nu era adevărul.

Câteodată se pot întreţese diverse afirmaţii, astfel ca să rezulte un neadevăr. Exemplul clasic este cel al ajutorului de căpitan care a scris în jurnalul de bord, “Căpitanul a fost treaz astăzi.” Poate că niciodată căpitanul n-a fost beat, însă implicaţia din jurnal era că faptul de a fi treaz constituie pentru căpitan o excepţie fericită şi rară. Prin însăşi faptul cum a formulat această afirmaţie, o afirmaţie adevărată, el a lăsat să se înţeleagă un neadevăr. O afirmaţie adevărată poate fi transformată într-un neadevăr, un neadevăr distructiv care poate provoca ravagii în orice structură organizată.

Ajutorul de căpitan, prin înşelăciune, manipulare şi insinuare, a creat frecuşuri pe corabie. Un locotenent vede notiţa prefăcută şi întreabă, “Are căpitanul probleme cu alcoolul?” Ajutorul de căpitan nu spune nimic, doar îşi ridică umerii şi-si dă ochii peste cap. El a minţit încă odată prin tăcerea sa. Apoi ajutorul de căpitan se duce la căpitan şi-i spune, “Dom’ căpitan, locotenentul tocmai m-a întrebat dacă aveţi o problemă cronică cu alcoolul.” Din nou, era vorba de o afirmaţie adevărată. Dar ea s-a preschimbat într-o minciună sordidă, manipulatoare, prin faptul că înfăţişa o imagine neadevărată.

În acest fel vedem diferenţa clară între o afirmaţie reală şi adevăr. Acum trebuie să facem o distincţie între un neadevăr şi o inexactitate. O minciună are mult de a face cu motivaţia.

Un tatăl îi spune copilului său, “Mâine vom merge în parc.” Însă în cursul nopţii are loc un mare cutremur care zguduie naţiunea, iar parcul este uitat. Copilul de şase ani, care nu ştie sau nu-i pasă despre cutremur, anunţă cu bucurie, “Astăzi mergem în parc.”

Tatăl îi explică, “Nu, nu mai mergem. S-a dus parcul.”

Copilul se îmbufnează, “M-ai minţit!” L-a minţit tatăl? Cu siguranţă că nu. A fost inexact? Asta da.

Maturitatea sesizează diferenţa delicată dintre o incorectitudine sau chiar glumă şi o minciună. Pe de o parte este problema vicleniei şi a motivaţiei, de cealaltă parte este problema literalismului de neclintit.

Am vizitat un coleg păstor la casa lor pastorală. Avea un fiu de patru ani foarte simpatic. La un moment dat l-am ciupit de nas pe micuţ şi apoi mi-am strâns pumnul. “Ţi-am furat năsucul!” i-am spus triumfător.

Copilaşul a început să se roage de mine în glumă, “Te rog, dă-mi năsucul înapoi! Te rog… dă-mi năsucul înapoi!”

Peste un minut l-am prins din nou de năsuc. “Ţi-am luat nasul, ţi-am luat nasul.”

După un minut tatăl predicator mi-a spus, în faţa copilului, “Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai face asta. În casa mea ma făcut o regulă din a nu minţi, şi tu nu mă ajuţi deloc în asta.”

De fapt, spusesem copilului un neadevăr. Nu-i furasem năsucul. Declar acum în scris acest lucru. Mi-ar fi plăcut în schimb să fi luat nasul tatălui său. Ce fel de literalism auto-satisfăcător poate să construiască un mic cerc al adevărului şi să respingă astfel toată bucuria fanteziei şi umorului creativ?!

Fiecare părinte trebuie să hotărască modul în care se relaţionează cu adevărul şi fantezia. Soţia mea şi eu nu ne-am complăcut în a spune copiilor noştri mitul lui Moş Crăciun. Le-am spus copiilor de la început că Moş Crăciun este doar o închipuire din cultura noastră. Este clar că nu există Moş Crăciun, cu toate acestea mulţi părinţi îşi învaţă copiii să creadă în el. Noi am fost deschişi cu copiii noştri. Am simţit că în acest fel ne atingem scopurile mai uşor, dar nu încerc să mă amestec şi să condamn pe nimeni. Motivaţia noastră a fost dublă. Mai întâi, am simţit că totul era prea legat de subiectul teologiei. N-am vrut să ajung să trebuiască să-l conving pe un băieţel de opt ani mirat că, da, noi ţi-am spus de Moş Crăciun că e real, dar nu e—Isus e însă real.

A doua motivaţie a fost mai egoistă. N-am vrut să încurajez mitul lui Moş Crăciun fiindcă, îmi ziceam eu, de ce să scot eu bani din buzunarul meu în fiecare an şi un grăsan îmbrăcat în roşu să primească el mulţumirile pentru asta?

Literalismul ne va face vieţile lipsite de bucurie şi creativitate. Cordell Hull, secretarul de stat din vremea lui Franklin D. Roosevelt, a fost un literalist notoriu. Călătorind cu trenul prin Midwest, secretarul şi alţii au observat păscând o turmă de oi. Cineva a spus, “Văd că toate oile au fost deja tunse.” Cordell Hull a protestat, “Nu, nu cred că putem afirma cu certitudine acest lucru. Tot ce putem şti cu siguranţă este că aceste oi au fost tunse toate pe partea dinspre tren.”

După ce am admis că acest mod de a gândi literal este enervant, este clar că sunt şi alte aspecte mai importante. Există două feluri de comunicare lipsită de onestitate. Primul este simularea; al doilea este disimularea. Simularea este să părem că suntem ceea ce nu suntem. Disimularea este să părem că nu suntem ceea ce suntem.

 

SIMULAREA

Simularea include toate mijloacele înşelătoare de alterare a imaginii, foarte multe dintre acestea incrustate adânc în societatea postmodernă. Arta simulării include practici ca exagerarea, pretenţia şi făţărnicia [ipocrizia]. Societatea vizuală în care trăim urăşte adevărul şi iubeşte aparenţele.

Un pact nerostit de înşelare reciprocă domneşte peste pământ ca un monarh crud. Dacă pretinzi că crezi imaginea mea, pretind şi eu că o accept pe a ta. Amândoi ştim că celălalt îşi ţese plasa simulării întocmai ca un păianjen. Amândoi ştim că nu este reală imaginea celuilalt, şi amândoi ştim că celălalt ştie şi el. Cu toate acestea suntem de acord să practicăm această înşelare reciprocă în tăcere, fiindcă ne convine la amândoi.

Religia, la fel ca politica sau afacerile, joacă în aceeaşi măsură jocul simulării. Câteodată nu este nimic mai mult decât pură exagerare pentru a părea mai spirituali, mai atenţi faţă de alţii sau mai buni decât suntem în realitate. Câteodată nu este decât o manipulare crasă, de tip Hollywoodian, a telespectatorilor şi adunărilor de duminica, cu scopuri rele.

Într-o duminică după-amiază am vizitat pe cineva la locuinţa bisericii, am stat împreună la masă şi apoi ne-am uitat împreună la un meci de fotbal. În pauza meciului păstorul cu pricina a ieşit şi a lipsit vreo zece minute. Mai târziu, în serviciul de seară, înainte să predic, păstorul a spus adunării,”Vreau doar să vă spun că în această după-amiază am petrecut câtva timp cu sora Wilson. Ea se simte mult mai bine.”

Am fost pur şi simplu uimit să aud aceste cuvinte. După serviciu i-am spus, “Ştii, suntem prieteni de multă vreme, şi niciodată n-aş vrea să pară că te trag la răspundere. Vreau doar să înţeleg. Ai spus că fost în vizită la spital, dar noi ne-am uitat împreună la meci în după-amiaza aceasta. Nu cred că-i nimic rău în faptul că doi predicatori se uită la un meci de fotbal, însă tu ai spus că ai fost la spital.”

El a râs şi a zis, “Nu, n-am spus asta. N-am spus explicit că m-am dus la spital. N-ai fost atent. Îţi aminteşti că am ieşit în timpul pauzei? Am stat de vorbă la telefon zece minute cu acea soră.”

“Da,” i-am răspuns eu, “însă tu ai dat adunării voastre impresia că te-ai dus în vizită la spital în această după-amiază.”

“Şi care este problema dacă ei cred că păstorul lor a făcut o vizită duminică după-amiaza, în loc să se uite la un meci la televizor?” m-am întrebat el.

Istoria lui Anania şi Safira este o dovadă a seriozităţii lui Dumnezeu în ce priveşte religia simulată (Fapte 5:1-11). Ei n-au pierit pentru că şi-au reţinut o parte din preţul terenului vândut. Ei au murit fiindcă au pretins că au fost mai generoşi şi au avut o credinţă mai extraordinară decât în realitate. Istoria lor înfiorătoare este în legătură cu onestitatea în lucrurile spirituale.

A fost şocant şi respingător să aud despre un evanghelist fals care pretindea că are cuvântul cunoştinţei, în timp ce el repeta doar ce auzea în receptorul radio minuscul pe care-l avea ascuns în ureche. Ce ruşinos! Ce scandal teribil! Omul acela va răspunde cu siguranţă înaintea lui Dumnezeu, dar nici biserica din America nu este fără vină. Biserica din America a creat de fapt o atmosferă care este favorabilă simu­lării. Noi trimitem lucrării semnale amestecate. Sprijinim financiar misionari experţi în simulare, iar apoi îi urâm când sunt daţi pe faţă. Îi îmbrăţişăm pe constructorii de imagine super-spirituali şi plini de emfază, cât şi pe predicatorii marionetă ai lor. Le cerem să nu rostească adevărul, apoi dispreţuim goliciunea lor făcută publică.

 

DISIMULAREA

Disimularea este acţiunea de a face să nu părem exact cum suntem în realitate. Aceasta este poate cea mai comună criză a credinţei pentru credinciosul obişnuit din Apus.

Conversaţiile uşoare şi voioşia unor glume bune între cei ce trândăveau prin curte dezminţeau tragedia care avea loc înlăuntru. Acest lucru a facilitat pescarului voinic să stea nebăgat în seamă, sprijinit de zidul casei marelui preot. Era un lucru nebunesc pentru el să se găsească acolo. Dacă L-au arestat pe Însuşi Isus, urmaşii Săi erau într-un şi mai mare pericol.

Dar el n-a putut să stea deoparte. Încurcat, dezorientat şi aproape zăpăcit, el a urmat mizerabila trupă a gărzilor templului de la Muntele Măslinilor până la fortăreaţa Antonia şi apoi până în acest loc sinistru. Ar trebui să plece. Ce putea face el aici? Şi totuşi parcă ceva îl lega să rămână pe loc.

Odată cu lăsarea serii asupra lui, întocmai ca o mână umedă şi rece, Petru a simţit un fior pe spate şi şi-a strâns mai tare pe el veştmintele. Se uita la torţa pâlpâitoare din rezidenţa lui Caiafa. Izbucnirile şi strigătele care răzbăteau când şi când dinlăuntru îl umpleau de frică şi groază. Soldatul de strajă împreună cu câţiva prieteni buni şi nişte soldaţi plictisiţi stăteau în apropierea jăratecului incandescent. Focul îl atrăgea pe Petru ca un magnet. Nu la mult timp după aceea mâinile lui masive se încălzeau de la cărbunii care radiau căldură.

“Uite pe unul din oamenii aceia,” a întrerupt vocea unei tinere şirul gândurilor lui sumbre. “Omul acela vânjos este unul din urmaşii lui Isus.”

De partea cealaltă a focului o adolescentă puţintică la trup şi-a îndreptat degetul ei delicat direct spre punctul dintre ochii lui. Întristarea şi preocuparea faţă de soarta Învăţătorului s-au risipit deodată, fiind înlocuite de un val de frică. Parcă era dezbrăcat în faţa tuturor. Oare aşa trebuia să sfârşească? Denunţat, într-o curte plină de umbre, de către o simplă slujitoare?

Soldaţii din jurul său s-au mişcat. Treziţi într-o oarecare măsură la realitate, şi‑au întors ochii spre figura colţuroasă care se bucura de căldura focului lor. Petru a simţit pe loc că în doar câteva momente situaţia poate deveni foarte periculoasă. Aţâţarea acestor lupi îi putea fi fatală. A început să se blesteme şi să se jure, “Vă spun, nici nu-l cunosc pe acest Isus. Nu-l cunosc pe omul de care vorbiţi!”

Acum, indiferent cât de aproape era de foc, Petru nu părea să se mai încăl­zească. Cu siguranţă că această curte era cea mai friguroasă din întregul Israel în această noapte blestemată. (Vezi Matei 26:69-75).

Mulţi creştini nu vor fi ispitiţi să se lepede de Hristos în faţa unui pluton de execuţie. Foarte puţini, relativ vorbind, vor ajunge să fie supuşi torturilor pentru a nega numele Său. De mult mai multe ori credincioşii de astăzi îş vor călca loialitatea faţă de Hristos printr-o tăcere, printr-o clătinare din cap sau printr-un semn şmeche­resc cu ochiul. “Nu-L cunosc,” este disimularea subtilă a colaboraţionistului. Făţarnicul pretinde că este ce nu este de fapt. Cei compromişi, lipsiţi de curajul convingerilor proprii, vor nega că sunt cine sunt.

„Da” al vostru să fie „da”, şi „nu” să fie „nu,” spune Biblia. (Vezi Matei 5:37, Iac.5:12). Acest lucru ar putea foarte bine să însemne să spui da lui Isus când acest lucru te va costa scump, şi să spui nu lumii chiar când acest lucru nu este deloc popular. Rareori vei fi ispitit să te lepezi categoric, ci mai degrabă să faci compromisuri subtile. Disimularea publică fină este sicriul împodobit şi catifelat al credinţei îndrăzneţe şi dinamice.

 

INSTINCTUL SPRE LIPSA DE ONESTITATE

Motivaţia lipsei de onestitate este instinctul animalic de conservare. Carnea strigă, “Dacă doresc lucrul acela, îl fur. Dacă nu sunt ceea ce trebuie, voi pretinde că sunt. Dacă sunt aşa cum sunt, voi pretinde că nu sunt aşa. Dacă vreau să vând lucrul ăsta, nu vor spune anumite detalii despre el.” Ce pot face pentru a zdrobi puterea unui aşa blestem cu care m-am născut?

Proverbe 22:4 spune, “Răsplata smereniei, a fricii de Domnul este bogăţia, slava şi viaţa.” Copiii nu se nasc cu frica de Domnul. Ei se nasc cu păcatul şi instinctul de conservare. Părinţii, autorităţile, şcoala şi instituţiile trebuie să infiltreze în ei încetul cu încetul frica de Dumnezeu. Dacă aceştia nu-şi fac datoria, cum va fi dăltuit caracterul ales în aceste vieţi tinere? În fiecare inimă există o urmă, o marcă a Creatorului. Este un dor după chipul lui Dumnezeu. Odată ce acest dor după un caracter frumos şi după evlavie este stârnit, el devine o forţă de nestăpânit, şi transfor­marea din slavă în slavă produce o mare bucurie.

Cu cât un om trăieşte mai ancorat în realitate şi adevăr, acest dor lăuntric este trezit tot mai mult. “Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi [liberi]” (Ioan 8:32) nu este doar o retorică bisericească. Este cheia misterioasă de a transforma pe oameni după chipul lui Dumnezeu.

Pilat cel cinic, privind ironic faţa Mielului lui Dumnezeu, a pus întrebarea sa infamă: “Ce este adevărul?”

Ascultaţi acum răspunsul lui Dumnezeu.

 

“Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”

—IOAN 14:6


CAPITOLUL 7

ONESTITATEA: CARACTER ŞI ADEVĂR

 

[i] “Wings of Valor[Aripi de valoare]—Curtea Marţială a lui Billy Mitchell.” Luată de pe Internet la 21 iunie 2003, la adresa http://www.home-ofheroes.com/womgs/part1/6_survival.html.

v

 

Pe când era în clasa a şasea, Oseola McCarty s-a lăsat de şcoală pentru a îngriji de mătuşa ei care era pe moarte. Nu s-a mai întors niciodată la şcoală, lucrând în schimb pentru aristocraţii din Hattiesburg, Mississippi, spălând şi călcând haine. În 1920, o fată de doisprezece ani afro-americană cu doar şase clase nu avea în faţă un alt viitor decât să lucreze din greu.

Oseola McCarty şi-a schimbat viaţa de slujire într-un imn al caracterului. Îngri­jind de mătuşa ei, apoi de bunica ei şi în final de mama ei, Oseola a devenit renumită ca întreţinătoare de familie. Ea îşi câştiga traiul ei şi al rudelor prin munca ei ca bucătăreasă şi menajeră, dobândind în timp reputaţia publică de persoană de încredere, loială şi harnică.

În particular, în adâncul pe care nu i-l putea vedea nimeni, Oseola McCarty îşi dăltuia în caracterul ei tânăr o putere care mai târziu avea să fie de folos multora. An după an, pentru mai mult de şapte decade, cu venitul ei minim ea a trăit şi a învăţat frugalitatea. Trăind la un nivel pe care unii l-ar numi nivelul sărăciei, ea a reuşit totuşi să pună deoparte. Cumpărând certificate de depozit la băncile locale, făcând depozite mici dar regulate, Oseola McCarty,  la vârsta de optzeci şi opt de ani, a fost în stare să facă în mod măreţ ceea ce a făcut constant în cursul vieţii ei.

În luna iulie a anului 1995 o spălătoreasă umilă care n-a făcut nici odată şcoală s-a prezentat la Universitatea Southern Mississippi cu un cec de 150.000 de dolari. Bursele pentru studenţii minoritari ajută acum pe alţii să aibă parte de educaţia de care ea n-a avut niciodată parte.

Un asistent uimit al Universităţii spunea, “Este de departe cel mai generos dar făcut Universităţii noastre de un afro-american. Suntem copleşiţi şi umiliţi de acest gest.”

O viaţă de caracter—o viaţă umilă, cu muncă din greu şi sacrificii, clădită pe convingerea că slujirea altora este nobilă şi importantă—ajută acum o nouă generaţie să răzbească în viaţă prin educaţie. Cu toate acestea, caracterul Oseolei McCarty este cea mai importantă contribuţie a ei care rămâne în urmă. Fiind viaţa întreagă spălă­toreasă, câştigând câteodată doar un dolar la legătura de haine, Oseola McCarty, în tăcere a câştigat şi a slujit şi a economisit ca alţii să poată primi.[i]

 

v

Frugalitatea este cuprinsă în principiul că “toate bogăţiile au limite.”

—BURKE

v

 [Definiţie: Masă frugală = care constă din mâncare puţină şi simplă.]

 

 

A

TUNCI CÂND O SOCIETATE SCOATE FRUGALITATEA din echipamentul ei moral, caracterul naţional începe să se deformeze ca o bucată de metal într-un furnal încins. Frugalitatea este virtutea a cărei ab­senţă afectează chiar substanţa vieţii, având ca urmare sărăcia de toate felurile. Cu adevărat, lucrurile sunt mult mai grave. O societ­a­te fără frugalitate îşi pierde capaci­tatea de a evalua ce este cu adevărat valoros.

Dacă lucrurile josnice, semi-preţioase şi preţioase sunt privite la fel de o soci­etate, devine imposibilă observarea diferenţelor dintre umanitate şi plastic, dintre viaţă şi fleacuri. O societate este definită în aceeaşi măsură de ceea ce risipeşte cât şi de ceea ce doreşte.

 

v

 

Vrăjitoarea fără dinţi arăta înspăimântător. Duan-pit se holba la bătrâna urâtă şi simţea lacrimi fierbinţi umplându-i ochii. Lacrimile au început să traseze dungi umede pe obrajii netezi ai fetei de unsprezece ani. Au picurat apoi pe bluza ei autoh-tonă, în culori vii. Fetiţa bucălată n-a făcut nici un gest de a-şi ascunde sau de a‑şi stăvili lacrimile. Nici măcar nu şi-a ridicat mâna măslinie să le şteargă.

Mama ei încerca s-o mângâie, dar ce mângâiere îi putea da? Duan-pit ştia că creatura bătrână şi ciudată la înfăţişare o cumpăra de la tatăl ei. Bătrâna proxenetă a numărat cu grijă şi a pus în palma întinsă a tatălui ei banii. Erau mulţi bani pentru un om sărac ca tatăl ei.

Duan-pit nu ştia ce se va întâmpla cu ea în Bangkok.  Alte fete din tribul ei din munţi fuseseră vândute pentru bordeluri. Ştia acest lucru. A auzit pe cei mari vorbind despre asta. Ce nu ştia ea era ce însemna exact un bordel.

Era înspăimântată, confuză şi fără speranţă. Hototele de plâns au început să-i zguduie trupul, întocmai ca zguduirile necontrolabile ale malariei. Bătrâna a aşezat triumfătoare ultima bancnotă în mâna întinsă a tatălui ei. Palma s-a strâns iute în jurul banilor zbârciţi şi coloraţi pecetluind o situaţie care i-a smuls lui Duan-pit un ţipăt de disperare.

Peste câteva minute tatăl lui Duan-pit privea cum bătrâna cobora sprintenă cărarea din junglă. La capătul unei frânghii, urmând-o ca un miel, era fiica lui cea mai tânără, cu mânuţele legate la spate. Bătrâna ignora cu desăvârşire plânsetele demne de milă ale copilei.

Acum, îşi spunea tatăl, putea în sfârşit să-şi cumpere radioul cel nou pe care şi-l dorea de mult. De fapt, femeia bătrână şi prostănacă îi plătise atât de mult încât pe lângă radio putea să-şi cumpere şi o ladă cu bere, câteva ţigări şi o lanternă.

A mai privit un timp după fată, apoi s-a întors spre colibă. Cu degetele a pipăit sulul de bani din buzunarul pantalonilor. Evident, nu-i plăcea să vadă plecând pe fata lui, dar ce este o fată pe lângă un radio?

v

 

FRUGAL SAU ZGÂRCIT

Este foarte dificil să vorbeşti despre frugalitate oamenilor postmoderni fiindcă chiar acest cuvânt a dispărut din vocabularul lor funcţional. Şi cei care-l mai încă au în vocabular sunt cam încurcaţi în legătură cu sensul lui.

Mulţi identifică frugalitatea cu economia, însă cel prea econom poate deveni uşor zgârcit, apoi fără dragoste, cu spirit de judecată şi refuzând altora ce s-ar cuveni să le dea. Zgârcenia ne separă de cei care aşteaptă prin noi un ajutor providenţial. Părinţii înţelepţi învaţă că uneori este mai bine să cumperi o îngheţată dublă, chiar dacă copilul n-o va putea termina niciodată de mâncat. Responsabilitatea fiscală ştie că porţia dublă neterminată este risipă de bani, însă câteodată dragostea trebuie să fie lege. Frugalitatea vine dintr-o înţelegere echilibrată a lucrurilor şi a vieţii. Zgârcenia poate fi uneori chiar o lipsă de frugalitate. Ce consideră uneori oamenii drept fruga­litate este de fapt doar o obsesie a lucrurilor mici şi mărunte.

Am avut un prieten în colegiu, Dennis, care se lăuda că este frugal. În fapt însă, el era periculos de obsedat de bani. Îmi amintesc de marea chestiune cu şireturile, din anul doi. Înainte de a se fi rezolvat cazul, eram sătul până peste cap de Dennis şi şireturile lui. I se rupsese un şiret, şi a făcut din el caz federal. S-a plâns timp de două săptămâni, nu atât din pricina faptului că s-a rupt şiretul, căci era deja de vreo doi ani şi cam era vremea să se rupă, ci din pricină că nu găsea şireturi de cumpărat decât la pereche. Ura acest lucru la maxim. Cum mai murmura, “Eu n-am nevoie de două. Mie-mi trebuie doar unul.” Acuza întregul sistem industrial american din pricină că vândeau şireturi doar câte două împreună.

Aceasta nu este frugalitate, aceasta nu este virtute. Este o obsesie cu lucruri mărunte, şi Dumnezeu urăşte o astfel de atitudine.

Un scoţian a urcat într-un tren englezesc. Când a venit conductorul să‑i dea bilet, scoţianul a început să se plângă de costul acestuia. “Rufuz să plătesc atât. Costă prea mult.”

Până la urmă conductorul exasperat l-a întrebat, “Cum adică, costă prea mult? Acesta este preţul oficial. Dacă nu cumperi bilet, te dau jos.”

“Vă rog să reduceţi preţul la jumătate,” se văicărea scoţianul.

S-au certat până când conductorul englez frustrat i-a strigat, “Te aranjez eu.” Cum trenul tocmai trecea pe un pod peste un râu, conductorul a apucat valiza umflată a scoţianului şi a aruncat-o pe fereastră.

Scoţianul a scos un urlet, “Ce-i cu dumitale, domnule? Nu numai că vrei să-mi furi banii, dar acum mi-ai aruncat în apă şi singurul meu copil!”

Frugalitatea falsă se consideră întotdeauna virtuoasă când face lucruri iraţio­nale şi lipsite de etică. “Scump la tărâţe şi ieftin la făină” poate deveni un mod de viaţă care distruge familii, relaţii şi afaceri.

De asemenea, zgârcenia  poate ajunge să aibă un spirit de judecată contra ex­ces­­e­lor pe care i se pare că le vede la alţii. Un stil de viaţă frugal este o virtute, dar legea dragostei trebuie să guverneze atitudinile noastre referitoare la posesiunile alto­ra. Cu alte cuvine, Dumnezeu îi poate da altuia—în ce priveşte posesiunile—libertăţi pe care eu să nu le am. Eu nu am nici dreptul nici discernământul să decid ce-i spune Dumnezeu altuia. Judecăţile legaliste despre alţii mă vor face să fiu încrezut şi să-mi dau aere. Legea îi separă pe oameni. Frugalitatea nu înseamnă impunerea de legi pentru alţii, ci mai degrabă să auzim ce ne spune Dumnezeu nouă înşine. Frugalitatea este străduinţa caracterului de a cultiva un stil de viaţă care să fie plăcut în faţa Lui, care să fie în acelaşi timp eficient atât în căutarea sfinţeniei cât şi a prosperităţii.

 

ADEVĂRATA FRUGALITATE

Când vorbim despre frugalitate ne referim la mult mai mult decât economi­sirea unor bani. Frugalitatea nu este opusă generozităţii. Mai degrabă ea este opusul risipei nesăbuite. Frugalitatea, asemenea modestiei, are de a face cu traiul controlat. Esenţa frugalităţii se găseşte în scopul lucrurilor. Frugalitatea nu se referă atât la cât posed, ci la scopul posesiunilor mele şi la locul lor în viaţa mea.

Există, de exemplu, un loc pentru timp liber în viaţă. Recreerea înseamnă re‑construire, a re-crea. Ea are un scop în viaţă. Orice om are nevoie de un timp de recuperare în urma stresului şi oboselii. Avem nevoie de momente când să facem ceva doar pentru plăcerea activităţii în sine, doar pentru relaxare şi pentru a ne simţi bine. Când însă pierdem frugalitatea, recreerea este dezechilibrată.

Într-una din bisericile pe care le-am păstorit, exista un cuplu de oameni cu stare. În duminica în care erau programaţi să plece într-o călătorie în Sud, le-am spus la revedere după serviciul de dimineaţă al bisericii. Însă în serviciul de seară ei erau din nou prezenţi.

“Vi sau schimbat planurile?” i-am întrebat.

“Ni s-a stricat instalaţia de aer condiţionat în maşină, şi în cazul acesta nu puteam să mai mergem cu geamurile închise,” au răspuns ei.

“Dar de ce n-aţi mers cu geamurile deschise, şi aţi fi reparat instalaţia de aer condiţionat după ce aţi fi ajuns acolo?” i-am întrebat eu cu o naivitate dezarmantă.

“Glumiţi?” m-a întrebat doamna cu un glas şocat. “Să călătorim cu geamurile jos? Oamenii care ne-ar vedea ar crede că nu ne permitem să avem aer condiţionat!”

Şi-au amânat vacanţa mai degrabă decât să călătorească cu geamurile des­chise, de frică să nu creadă oamenii despre ei că nu-şi permit să aibă aer condiţionat în maşină.

Consumul fără frugalitate duce la un cerc vicios de lucruri fără scop. În acest fel puterea Mamonei roade stilul nostru de viaţă şi caracterul nostru.

Frugalitatea, adevărata frugalitate, nu înseamnă să cumperi maşini fără aer condiţionat (chiar dacă ai găsi aşa ceva în America). Mai degrabă înseamnă o înţelegere a legă­turii, a conexiunii periculoase dintre lucruri şi concepţia despre viaţă, despre valori şi despre alţii.

 

FRUGALITATEA ŞI BANII

Îmi amintesc de un tip cu care am avut de a face în avion, pe când veneam odată de la Los Angeles. Când s-a trântit în scaun alături de mine, era evident iritat. Înainte să am ocazia de a mă prezenta, el m-a anunţat, “Mai întâi vreau să vă spun că nu călătoresc niciodată la clasa a doua. Agenţia mea de voiaj se ocupă de lucrurile astea. Întotdeauna trebuie să-mi rezerve loc la clasa întâi. Admit că nu mi-am verificat biletul, şi când am ajuns aici nu mai aveau locuri la clasa întâi. Aşa că m-au înghesuit la clasa a doua! Dar vreau să vă spun că nu călătoresc niciodată la clasa a doua.”

Creştinii se luptă deseori cu întrebări greşite. Ei se întreabă, Merită confortul sporit de la clasa întâi diferenţa de preţ a acestei clase? E greşit. În anumite circum­stanţe ar putea fi mai frugal să călătoreşti la clasa întâi. Problema nu este una de bani, ci de atitudine. N-are rost să discutăm dacă călătoria la clasa întâi este sau nu este păcat, fiindcă costă mai scump. Dacă nu-mi permit să călătoresc la clasa a doua din pricină că alţii vor crede despre mine că sunt un prăpădit care nu-şi permite clasa întâi, atunci clasa întâi este pentru mine un păcat. Este păcat, şi doar în mod deliberat, renunţând intenţionat la el, voi putea să-l biruiesc.

Richard Foster spune, “Banii nu sunt ceva neutru din punct de vedere moral, o resursă care poate fi folosită corect sau incorect, depinzând doar de atitudinea faţă de ei.”[ii]

Mie mi se pare un pic prea mistică şi sofisticată această atenţionare, care trebu­ie însă luată în seamă. Un punct de vedere mai echilibrat este cel al lui John Wesley, care a spus, “ Banii sunt un dar excelent de la Dumnezeu, dacă sunt folosiţi ex­ce­lent, pentru împlinirea celor mai nobile nevoi ale oamenilor.”[iii] Pentru Wesley, după cum se poate vedea, banii nu sunt un vrăjmaş. Vrăjmaşul este în propria mea natură păcătoasă. De aceea, pentru a ajunge la o înţelegere echilibrată a acestui subiect al banilor, trebuie să-mi pun întrebările simple ale frugalităţii.

 

Pentru ce sunt banii?

Banii sunt pentru schimb. Banii sunt pentru bunuri şi servicii care pot, fără să‑mi corupă spiritul, să adauge educaţie, confort şi frumuseţe vieţii mele şi a celor pe care-i iubesc. Mai mult, banii sunt pentru binele oamenilor şi extinderea împărăţiei. Banii nu trebuie folosiţi niciodată pentru cumpărarea unui statut. Nici nu trebuie folosiţi vreodată pentru demonstrarea puterii.

Richard Foster a folosit un exemplu excelent care arată cum corupe folosirea greşită a averii. Foster spune că era campion la jocul cu pietricele. Câştigătorul păstra pietricelele, iar el era cel mai bun din zonă. Până la urmă, ceilalţi copii nu mai aveau nici o pietricică, fiindcă Richard Foster le luase pe toate.

Ca să-şi afişeze comoara şi puterea, şi-a cărat averea câştigată muncind din greu până la baltă, şi în timp ce timp ce toţi ceilalţi copii priveau cu jind, el arunca meticulos pietricelele în apă. Era o demonstraţie crudă, nemiloasă şi pătimaşă a puterii şi “bogăţiei.”[iv] Foster ne spune de asemenea că acela a fost un moment întunecat şi greşit al copilăriei sale.

Iacov ne vorbeşte în epistola sa despre relaţionarea cu cei bogaţi din biserică (vezi Iacov 2:1-9). Câteodată în biserică vorbesc banii, şi ei nu spun întotdeauna, “Slavă Domnului.” Oamenii mai înstăriţi au în mod frecvent un cuvânt greu de spus în conducerea lucrării spirituale. Dacă am nevoie de sfat în aspectele adminis­trative ale bisericii, evident că voi căuta acest sfat sau consiliere la oamenii care par să ştie ceva despre acest subiect. Cu siguranţă că mă voi duce mai degrabă la cei care au reuşit în afaceri, decât la cei care n-au reuşit. Când este vorba însă de dinamica bisericii, nu este drept să ne lăsăm mânaţi de cei care ţin băierile pungii cu bani.

 

Cine este stăpân?

Eu stăpânesc banii, sau ei mă stăpânesc pe mine? Atunci când deciziile etice se bazează pe ceea ce dictează situaţia financiară, atunci banii ne stăpânesc pe noi. Ne bazăm noi deciziile pe Dumnezeu sau pe Mamona? Omul nu poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni. Întotdeauna el îl va iubi pe unul şi-l va urî pe altul. Avantajul financiar corupe credinţa întocmai ca o rugină demonică, şi consumă caracterul, distru­gând supunerea faţă de autoritate, umilinţa, ascultarea, sfinţenia şi răbdarea.

Banii nu trebuie să ne controleze niciodată. Noi trebuie să-i controlăm. Eu nu cred că există vreo putere mistică, a răului, în monezile sau bancnotele noastre. Ceea ce cred eu este că există o slăbiciune în carnea mea, în trupul meu. De aceea trebuie să mă supun sub mâna lui Dumnezeu. Trebuie să-i arăt lui Mamona cine este stăpân. Stăpân este Domnul Isus Hristos—nu banii.

 

Las eu caracterul să-mi impună limitele?

Sunt dispus să-L las pe Dumnezeu să-mi pună limite în viaţă în urma dedicării mele de a trăi frugal? Cu alte cuvinte, când nu am suficienţi bani pentru îndeplinirea anumitor obiective propuse, sunt gata să accept că nu este voia lui Dumnezeu să le îndeplinesc acum? Noi mărturisim uşor că abundenţa resurselor poate fi folosită de Dumnezeu pentru a ne confirma cursul unei acţiuni. Dacă acest lucru este adevărat, şi contrariul poate fi adevărat. Din timp în timp Dumnezeu poate închide ferm gura pungii mele, cu scopul de a mă opri de la o activitate care nu este în voia Lui. De aceea, lipsa fondurilor poate fi un mod în care Dumnezeu să folosească dedicarea mea la o viaţă de frugalitate şi modestie, în aşa fel încât să mă oprească de la o cărare greşită.

Frugalitatea este disponibilitatea de a-mi impune limite. Un pericol grav existent în cadrul sistemului de credite american este că el permite consumul la un nivel de prosperitate superficială, care nu este susţinută de bunăstare reală. Mai devreme sau mai târziu, desigur, distracţia se plăteşte. În America falimentul vine înspre tine în smoking, nu în zdrenţe. Păcăliţi de propriul lor miraj al prosperităţii, americanii rămân nedumeriţi când îi loveşte dezastrul financiar.

Mi-e foarte dificil să găsesc un vocabular suficient pentru a-i convinge pe oamenii moderni din Apus că pot să se descurce şi fără anumite lucruri. Soţia mea, Alison, şi eu, am participat odată la o întrunire de sfârşit de săptămână împreună cu nişte cupluri de tineri. Le-am spus că noi ne-am căsătorit pe când aveam nouăspre­zece, respectiv şaptesprezece ani. I-am întrebat, “Vă daţi seama că aveam deja trei ani de căsătorie, când ne-am cumpărat prima maşină?”

Cu totul neîncrezători, ne-au întrebat, “Cum adică, n-aţi avut maşină?”

Le-am răspuns, “Asta încercam să vă spun. Pe atunci n-aveam maşină.”

Au rămas cu gura căscată, întocmai ca unii copii de azi care inspectează cu ironie nişte unelte agricole antice.

“Cum vine asta? Cum v-aţi descurcat să mergeţi de colo-colo?”

Le-am spus, “Umblam pe jos. Făceam autostopul către şcoală. Făceam auto­stopul spre casă. Făceam autostopul spre primul meu loc de muncă. La miezul nopţii, când terminam primul serviciu, plecam spre al doilea. Cu autobuzul.”

“Cu autobuzul?” sau mirat ei.

Provocat de uimirea lor, am mers mai departe. “Vă închipuiţi că au trecut tot aşa trei ani de când eram căsătoriţi, şi nu aveam un pat adevărat? Aveam un pat vechi de campanie de la armată, pe care soţia mea a aranjat nişte cuverturi îndoite, ca să arate mai frumos. I-a confecţionat o învelitoare care îl acoperea şi se lăsa în jos până la podea. Aducea cumva cu un divan adevărat, dar era pat de campanie. Dacă ne vizita cineva, îl atenţionam, “Nu, să nu vă aşezaţi pe pat.” Dacă totul se petrecea prea repede şi cineva se aşeza pe el, jalnicul dispozitiv ieşea din perete, zvârlindu-l în aer, ca la un carnaval.”

Tinerii nu puteau înţelege mare lucru din această “rimă a bătrânului marinar.”

“De ce?” mă întrebau ei. “De ce nu v-aţi cumpărat o maşină şi un pat?”

“Nu ne puteam permite,” le-am spus.

“Cum adică, nu vă puteaţi permite?” întrebau ei. “De ce nu le-aţi luat pe datorie?”

Mi-am dat seama că vorbim limbaje complet diferite. Trebuie să reînvăţăm arta preistorică a aşteptării până putem plăti pentru anumite lucruri. Creditele pot fi un lucru bun, dar folosirea lor greşită distruge caracterul. Ele crează un miraj al pros­perităţii, devenind în timp o sabie a lui Damocle pe care ne-o confecţionăm cu mâinile noastre. Maşinile, casele, mobilele şi îmbrăcămintea atârnă periculos deasupra cape­telor celor care s-au îndatorat. Dacă nu dispun de mijloace de plată reale, mai curând sau mai târziu întreaga legătură atârnată asupra lor va cădea.

 

FRUGALITATEA ŞI AROGANŢA

Frugalitatea se luptă în cele din urmă cu o întrebare şi mai serioasă. Nu numai întrebarea dacă sunt dispus să trăiesc după cum îmi permit, ci sunt dispus să trăiesc cu mai puţin decât câştig? De dragul auto-disciplinei sau pur şi simplu fiindcă anumite cheltuieli nu sunt înţelepte, există momente în care trebuie să renunţăm şi la lucruri pe care ni le‑am permite.

Este o aroganţă păcătoasă să afirm că dacă am zece milioane de dolari pot să‑mi permit să cheltuiesc fie şi numai un dolar pe ţigări. Eu nu-mi pot niciodată permite aşa ceva. Exercitarea unui astfel de abuz carnal asupra finanţelor îmi va distruge caracterul. Folosirea abuzivă a banilor pentru a-mi demonstra puterea şi pentru a-mi arăta bogăţia, nu aduce slavă lui Dumnezeu, şi nu foloseşte nimănui. Este rău să ard banii la capătul unei ţigări când în jurul meu sunt oameni care mor de foame.

 

FRUGALITATEA ŞI POCĂINŢA

A considera restituirile financiare ca un mod corect de folosire a banilor este un lucru nefamiliar oamenilor moderni din Apus, dar nu era ceva străin unui Iudeu din vechime.

Isus s-a uitat în sus, în frunzişul unui copac, şi l-a strigat pe Zacheu: “Dă-te jos, micuţule. Vreau să iau masa cu tine.”

Răspunsul său a fost imediat. Zacheu i-a spus Domnului, “Am înşelat pe cei săraci. Mărturisesc asta.”

Chiar aşa! El a mărturisit, “Sunt un înşelător.” A continuat însă, “Iată ce voi face, Doamne. Voi împărţi săracilor jumătate din averea mea. Şi oricui a fost nedreptăţit de mine, îi voi da înapoi împătrit.”

Isus şi-a dat seama că întreaga atitudine a lui Zacheu faţă de bani s-a schimbat. Banii nu-l mai stăpâneau pe omul cel micuţ. Puterea lui Mamona a fost zdrobită, chiar acolo, pe loc.

Isus a spus, “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (vezi Luca 19:1-10). Cuvântul folosit de Isus poate fi tradus foarte bine cu izbăvirea. Isus a anunţat, “Acest om a fost izbăvit, şi întreaga lui casă a fost eliberată de puterea stăpânitoare a bani­lor.” Zacheu i-a dat dreptate lui Isus prin modul nou şi corect de folosire a banilor.

Cu alte cuvinte, dacă am înşelat pe cineva, frugalitatea cere să-i plătesc înapoi. Dacă-i datorez cuiva bani, îmi voi face un scop din a-i restitui. Dacă nu am dăruit zeciuiala, trebuie s-o dau acum şi să pun alături de ea mai mult, mult mai mult! Trebuie să dăruiesc până voi fi eliberat.

 

LOCUL PROSPERITĂŢII

Dacă trăiesc frugal, având o concepţie echilibrată despre bani, ce se va întâm­pla cu prosperitatea pe care o am acum? Cred că biserica a eşuat de multe ori să comunice o concepţie echilibrată despre prosperitate. Pe de o parte îi avem pe cei supra­spirituali, care spun că banii sunt în totalitate răi. “Îndepărtează-te de bani. Scapă de ei. Să n-ai nimic de a face cu ei. Sunt ticăloşi, întinaţi şi murdari, şi au în ei un duh care te va afecta.” Mai târziu însă, când apare nevoia de a face o plată în biserică, ei cer oamenilor să dăruiască bani. Dar vedeţi, fiindcă au predicat oamenilor cât de răi sunt banii, acum ei cer lui Dumnezeu să dea adunării bani îndeajuns, ca să poată sprijini lucrarea bisericii.

Pe de altă parte, există ceilalţi care spun că Dumnezeu este Dumnezeul bogăţiilor. Raţionamentul lor este că Dumnezeu vrea să te binecuvânteze, şi dacă eşti într-o stare după voia lui Dumnezeu vei ajunge bogat. În consecinţă, dacă nu eşti bogat, asta este din cauză că nu eşti într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Răsfirată între aceste două extreme se găseşte mulţimea celor care trăiesc zilnic cu banii pe care-i pot câştiga şi din care îşi întreţin familiile şi încearcă să-şi îmbunătăţească viaţa. Ce le putem spune acestora? Nu este nimic rău în a dori sau a avea resursele financiare cu ajutorul cărora să răzbeşti în  viaţă.

John Wesley avea o ecuaţie magnifică de aplicat în acest domeniu. El spunea să câştigi cât poţi de mult. Să câştigi corect. Să câştigi într-un fel care nu aduce ruşine oamenilor şi lui Dumnezeu. Câştigă cât poţi de mult.

În al doilea rând, economiseşte cât poţi de mult. A economisi cât poţi de mult nu înseamnă adunarea de comori, ci înseamnă impunerea de limite în stilul de viaţă care să ajute să pui mai mult deoparte pentru împărăţia lui Dumnezeu, în loc să prăpădeşti totul într-un consumatorism frenetic. Economisirea în măsura posibi­lităţilor tale maxime este crucială într-o viaţă frugală.

Câştigă cât poţi de mult. Economiseşte cât poţi de mult. Apoi Wesley adaugă elementul lipsă: Dă cât poţi de mult. Frugalitatea economiseşte pentru a da. Lăcomia dă pentru a primi. Frugalitatea pune la cale şi planifică, pregăteşte, lasă din dreptul ei şi sacrifică pentru a fi în stare să dea anul acesta mai mult decât anul trecut.

Aş vrea să-ţi sugerez să planifici o întrunire cu toţi ai tăi. Întrebaţi-vă cu toţii, “Ce am putea face pentru a da mai mult anul acesta decât am dat anul trecut? Este vreun mod în care putem trăi mai modest, este ceva fără de care putem trăi, vreun exces la care am putea renunţa pentru a  face o investiţie mai mare pentru împăraţia lui Dumnezeu decât ce am făcut până acum?” Cred că acest lucru place lui Dumne­zeu. El va îndrepta atenţia faliliei voastre  spre lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu şi vă va scoate de sub puterea bogăţiilor.

 

CARACTERUL: LIBERTATEA DE A FI FRUGAL

Frugalitatea este tăria de caracter care ne eliberează din strânsoarea teribilă a banilor. S-ar putea ca nu imoralitatea să erodeze până la urmă caracterul naţiunii, ci preţul încălţămintei de tenis făcută la comandă. Prosperitatea de la Dumnezeu este o mare binecuvântare, una periculoasă, dar mare. Folosită în mod adecvat, prosperitatea poate face mult bine. Adunarea de comori sau risipa corup caracterul şi distrug famili­ile. Oseola McCarty a acţionat corect. Lucrează din greu, slujeşte pe alţii cu bucurie, economiseşte fiind frugal şi dăruieşte cu generozitate.


 

CAPITOLUL 6

FRUGALITATEA: CARACTER ŞI PROSPERITATE

 

[i] ‘Biografia Oseolei McCarty,” din proiectul “Scriitorii şi Muzicienii din Mississippi” la Liceul Starkville. Luat de pe Internet la 21 iunie 2003 de la adresa http://www.shs.starkville.k12.ms.us/mswm/MSWritersAndMusicians/writers/OMcCarty.html. “McCarty Featured in National Magazine.” USM News, din 9 ctombrie 2001. Luat de pe Internet la 21 iunie 2003 la adresa http://www.pr.usm.edu/prnews/oct01/OMWORT.HTM.

[ii] Richard Foster, Banii, Sexul şi Puterea (San Francisco: Harper and Row, 1985).

[iii] John Wesley, “Folosirea banilor,” în Colecţia lucrărilor lui John Wesley (Chicago: Baker House, n.d.).

[iv] Foster, Banii, Sexul şi Puterea.

                  v

 “Cum se simte băiatul tău, Bob?” întreabă bărbatul înalt şi subţirel cu cămaşă în carouri.

“E bine, domnule Blanchard,” răspunde şoferul de camion corpolent, cu barba nerasă de o zi. “De săptămâna trecută a început să-i fie mai bine.”

“Nu rugăm pentru el.”

Nu este nimic neobişnuit sau spectaculos în conversaţia scurtă din parcarea cu pietriş a unei tabere creştine din partea de sud a statului Georgia. Doi bărbaţi—oaspeţi obişnuiţi, un om de afaceri şi un şofer de camion—schimbă salutări şi îşi exprimă implicarea în rugăciune pentru binele celor care le sunt prieteni sau cunoscuţi. Nimic excepţional. Deloc excepţional, până îţi dai seama că “domnul Blanchard” este James H. Blanchard, director executiv şi şi preşedinte al bordului de conducere de la Synovus.

Având un succes extraordinar în afaceri şi o influenţă extrem de mare în politică, Blanchard desconsideră orice idee de emfază şi extravaganţă. Un om de care te poţi apropia, om umil şi creştin cu o dedicare deplină, James Blanchard trăieşte în locul în care s-a născut, în Columbus, Georgia. A refuzat invitaţiile de a muta Synovus (un imperiu bancar valorând mai mult de 20 miliarde dolari) la New York. “Columbus este acasă,” spune el, în stilul său de vorbire sudică voalată şi aristocratică, ca şi cum cuvântul acasă ar explica totul.

Capabil să stea între cei mai de succes oameni de afaceri din America, James Blanchard nu se laudă cu sine însuşi. Simţindu-se tot aşa de confortabil în ape adânci ca şi în sala de şedinţe a bordului, preocupat mai mult de fiul unui şofer decât de bursa de valori, modestia lui James Blanchard l-a făcut îndrăgit localnicilor.

Un proprietar de butic din Columbus a spus despre magnatul din sectorul bancar, “Blanchard este om adevărat.”

Acesta este probabil cel mai înalt compliment pentru un om cu adevărat modest. Blanchard, în timp ce se simte confortabil cu succesul său, trăieşte într-un echilibru stăpânit, necăzând nici în extrema auto-înălţării mândre, nici în cea de umilinţă falsă respingătoare a omului arogant în sine însuşi.

El este doar ce este, un om de succes, binecuvântat de Dumnezeu, folosind resursele pe care le stăpâneşte pentru Dumnezeu şi spre bine. Rezistând exagerărilor de prost gust ale unora cu mult mai puţin avuţi decât el, Blanchard trăieşte într-o modestie autentică.[i]

 

v

Nimic nu poate compensa lipsa de modestie, fără de care frumuseţea este disgraţioasă şi înţelepciunea detestabilă.

—SIR RICHARD STEELE

v

 

 

C

OMUNITATEA CREŞTINĂ DE LA ÎNCEPUT ERA formată din evrei. Străduinţa ei nu era să cunoască cum să trăiască o viaţă sfântă. Încă din timpurile cele mai de demult Legea lui Moise le-a prescris şi cele mai mărunte detalii ale vieţii familiale, de afaceri şi de relaţii sociale. Lupta sau străduinţa acestor creştini evrei de la început era să înţeleagă mântuirea prin credinţa în Mesia cel îndurător. Întâlnin­du‑se în pridvorul lui Solomon, iudeii mesianici de la început nu urmăreau o schimbare radicală a stilului lor de viaţă. În timp ce aşteptau reîntoarcerea Împă­ratu­lui, ei celebrau dragostea şi libertatea Duhului Sfânt.

Totuşi, odată cu întârzierea revenirii lui Isus, comunitatea creştinilor evrei a fost dată afară din templu, afară din Ierusalim, apoi în cele din urmă, afară din Israel. În mod treptat mişcarea creştină a început să străpungă pântecele sensibil al lumii greco-romane. Izolarea Ierusalimului nu-i pregătise deloc pentru decadenţa teribilă pe care au întânit-o în resturile putrede ale gloriei imperiale. Roma devenise o femeie stricată epuizată şi bătrână, ale cărei pofte depravate au corupt nu doar înzorzonata linie împărătească, ci şi întreaga populaţie. Putregaiul a atins curtea împărătească, afacerile, teatrele şi familiile.

În flacăra trezirii din Efes (Fapte 19), impactul creştinismului a dus la o schimbare imediată a stilului de viaţă. Colecţii uriaşe de cărţi de magie şi lucruri de nimic au fost arse. Efesenii erau păgâni închinători la idoli, nu iudei legalişti. Idolii lor, în cea mai mare parte statuete din argint ai zeiţei Diana, au fost sortiţi nimicirii, şi ei nu mai cumpărau alţi zei. Argintarii care făceau aceste statuete şi-au dat seama că acest nou stil de viaţă al creştinilor însemna sfârşitul industriei lor, şi au pus la cale o răscoală. Şi totuşi, în Ierusalim nu s-au ridicat ruguri ale Torei. Acolo nu exista o anumită industrie bazată pe răspândirea păcatului. În Ierusalim creştinismul era o chestiune pur religioasă. În Efes, Corint sau Roma problema se punea cum să trăieşti o viaţă creştină în atmosfera decăzută a păgânismului în descompunere.

Creştinii din Ierusalimul anului 33 d. Hr. se întrebau, “Când va veni Isus din nou, şi ce va însemna restaurarea împărăţiei lui David?”

Creştinii din Efes, la mai puţin de treizeci de ani după aceea, puneau întrebări complet diferite: “Cum trebuie să ne purtăm în afaceri? Putem cumpăra carne dedicată zeilor păgâni? Cum să ne purtăm cu sclavii? Cum ar trebui să să îmbrace femeile?”

Pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci, civilizaţia Apuseană a fost creştinată. Evident, asta nu înseamnă că toţi au devenit creştini. Mai degrabă se poate spune că moravurile societăţii, valorile ei şi felul ei de viaţă au fost influenţate de creştinism.

Nu toţi erau cinstiţi, dar exista un consens în societate despre însemnătatea cinstei. Nu toţi mergeau la biserică, dar mersul la biserică era considerat un lucru “bun.” Tot aşa, nu toţi erau modeşti, însă modestia era considerată o virtute.

Acest lucru nu mai este neapărat adevărat astăzi. Modestia este acum conside­rată de multe ori o reprimare nevrotică atât a sexualităţii cât şi a individu­alităţii. Mulţi consideră că dacă America doreşte libertatea individului, atunci modestia poate fi considerată de fapt un lucru “rău.” O parte a problemei cu care se confruntă biserica de azi este că, pe lângă faptul că modestia este greşit înţeleasă, ea a fost de multe ori aplicată în mod îngust chiar de către biserică. Ne găsim acum într-o eră post-creştină în Apus. Degradarea morală din jurul nostru îi forţează pe creştini să vină cu răspunsuri care nu mai sunt “de la sine înţelese.” Ţinând la distanţă legalismul Ierusalimului, pe de o parte, noi trebuie de cealaltă parte să ne împotrivim stricăciunii libertine. În multe privinţe suntem în situaţia Efesenilor.

 

TRĂIREA ÎN CADRUL LIMITELOR

Cei mai mulţi americani moderni înţeleg cuvântul modestie ca fiind legat doar de maniera de a te îmbrăca, şi chiar şi atunci este folosit mai ales pentru femei. Cu toate acestea, modestia este în fapt mai legată de respectul de sine şi stăpânirea de sine decât de îmbrăcămintea decoltată sau nu. Stilul de îmbrăcare este o aplicaţie a modestiei, nu o definiţie.

Modestia, în sensul ei clasic, înseamnă trăirea în cadrul limitelor. Modestia se supune limitelor proprietăţii. Este opusul “obrăzniciei,” care este caracteristica omului care se bagă în faţă, prea agresiv şi prea încrezut. Modestia este altceva decât lăudăroşenie şi aroganţă.

Modestia izvorăşte dintr-o apreciere temperată şi umilă a propriei importanţe. Ea este discretă, dar nu timidă. Modestia recunoaşte faptul că există în viaţă limite ale proprietăţii şi că este bine să te supui acestora. Modestia priveşte la restricţii ca la nişte protecţii pozitive, nu ca la nişte obstacole negative.

Lipsa de modestie neagă responsabilităţile faţă de lege, cultură, autoritate şi tradiţie. Lipsa de modestie se simte ofensată de semne de avertizare de felul “Nu călcaţi iarba.” Modestia spune, “Există în lume lucruri pe care este corect să le fac şi lucruri pe care nu este corect să le fac. Nu sunt prea bun, prea mare, prea bogat sau prea puternic să mi le arate cineva cu degetul.”

Modestia nu este supunere oarbă în faţa celor cărora le place să comande. Mai degrabă ea este o convingere că în viaţă există limite corecte. Mai mult, cei modeşti învaţă să-şi impună limite proprii. Modestia este în directă legătură cu modul în care cineva se priveşte pe sine însuşi.

Romani 12:1-3 ne oferă o perspectivă asupra modestiei:

 

Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine…

 

Aceasta este esenţa modestiei. Acest pasaj a fost scris pentru a ajuta pe păgânii din Roma antică, din America modernă şi nu numai, să înţeleagă că modestia înseam­nă mult mai mult decât modul cum se îmbracă o femeie.

Pavel spune, “Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom.12:1). Este evident de aici că noi suntem preţioşi. Suntem importanţi în ochii lui Dumnezeu. Altfel jertfa vieţilor noastre ar fi total inacceptabilă în faţa Lui. Dacă trupul tău este o jertfă acceptabilă în faţa lui Dumnezeu, atunci faptul că-ţi tratezi trupul cu respect este de asemenea important în faţa Lui.

Versetul 3 spune, “Să nu ai despre tine însuţi o părere mai înaltă decât se cuvine.”

Cu alte cuvinte, o jertfă este primită de Dumnezeu doar câtă vreme este pe altar. Când este prezentată lui Dumnezeu, atunci îşi îndeplineşte menirea. Luarea ei înapoi sau revendi­carea ei din nou pentru tine după ce a fost pusă odată pe altarul lui Dumnezeu, înseamnă o atitudine arogantă şi îndrăzneaţă de proprietar; într-un aseme­nea caz jertfa trupului tău îşi pierde sensul şi în consecinţă şi valoarea.

Aşadar, eu găsesc un sens şi o explicaţie bună în predarea mea ca sacrificiu sub proprietatea şi domnia lui Isus Hristos. Când îmi iau trupul şi viaţa în propriile mâini, îmi pierd sensul şi valoarea; viaţa mea devine o căutare fără sfârşit după moduri în care să mă conving pe mine însumi şi lumea din jur de semnificaţia mea proprie.

Modestia nu se îngâmfă, ci este cu adevărat umilă. Cel lipsit de modestie spune prin comportamentul, prin îmbrăcămintea şi prin atitudinea sa, tuturor în general şi mai ales sexului opus, “Priviţi la mine. Eu sunt cel important în locul acesta.”

 

v

 

Trecând prin faţa oglinzii înalte, Kristy s-a examinat cu atenţie. A rămas blocată de ce vedea. Era foarte drăguţă, dacă nu chiar frumoasă. Poate mai mult decât doar frumoasă, Kristy era bogată şi frumoasă.

Părul îi era exact aşa cum şi-l dorea, deşi era tot timpul nemulţumită de el. Bluza îi era evident scumpă şi la modă. Cei doi nasturi de sus erau descheiaţi, iar lanţul de aur împletit care îi împodobea cu delicateţe gâtul frumos stătea pe partea de sus a pieptului ei. La capătul lanţului atârna o cruce de şapte sute dolari, cu un mic diamant foarte frumos. Tatăl ei se plânsese că era prea scump pentru o adolescentă, dar mama ei intervenise pentru ea cu succes, ca de obicei. La urma urmei, aniversarea de şaisprezece ani a unei fete are loc doar odată. Nu se putea spune că tatăl ei nu-şi permitea o aşa cheltuială.

Kristy şi-a descheiat şi al treilea nasture, dând la iveală o formă bine definită. Adolescenta şi-a încreţit fruntea, şi-a mişcat năsucul şi şi-a făcut buzele botic, într-o strâmbătură nostimă cu care fermeca în mod constant pe cei mai mulţi bărbaţi, dar şi pe unele femei. Şi-a reîncheiat nasturele, şi-a strâns buzele din nou şi în final a desfăcut din nou nasturele şi a desfăcut marginile bluzei încă foarte puţin.

Crucea arăta absolut ispititor pe pieptul ei. Aşa, acum era mai bine. De fapt, crucea trebuia se se vadă. Era un cadou primit cu ocazia zilei de naştere. La urma urmei, era o cruce, şi în oraş se ştia foarte bine că familia ei era o familie cu vază la Biserica Întâi. Nu-i era ruşine de asta. Şi-a dat capul pe spate, şi-a corectat postura şi s-a întors pe loc, ieşind din toaleta fetelor în holul pustiu.

Din câţiva paşi Kristy a ajuns la uşa sălii în care se făcea panoul de graduare. Colegii ei erau în sală. Ştia că lucrau deja acolo de treisfert de oră şi că probabil o vor certa. Cu mâna pe clanţa uşii, şi-a afişat atent pe faţă zâmbetul ei cel mai fermecător, absolut sigură de efectul pe care-l va avea.

A împins uşa şi a intrat înlăuntru cu paşi de dans, aruncându-şi cu nonşalanţă poşeta pe o masă din apropiere.

“Îmi pare rău de întârziere,” a ciripit ea către toţi, la general.

“Nimic nou în asta!” i-a răspuns Carl “Prostănacul.”

L-a străpuns cu privirea ei cea mai rănită dar n-a zis nimic, aşteptând ca alţii s‑o apere. Dar n-au făcut-o. În schimb, şase din colegi continuau să lucreze de parcă nici n-ar fi remarcat prezenţa ei.

“Salut, Kristy,” i-a spus Elizabeth, responsabila lucrării. Au urmat încă câteva saluturi cu jumătate de gură. Kristy a oftat la o aşa atitudine. Încercau s-o pedepsească pentru că a venit târziu?

“Ei bine, văd că n-aveţi nevoie de mine,” a mormăit ea iritată.

“Ba avem nevoie de tine,” i-a răspuns Elizabeth răbdătoare.

“Există suficient de lucru pentru toţi. Nu vrei să tai frumos fotografiile de pe masa aceea?”

“OK,” i-a răspuns Kristy încet. Nu-i plăcea de Elizabeth asta. Elizabeth era într-un fel drăguţă, dar nu se preocupa destul de modul în care arăta. Elizabeth era ceea ce tatăl lui Kristy ar fi numit o “adevărată mică doamnă.” Fraza aceasta o dezgusta pe Kristy, dar simţea că ocazional trebuie să fie văzută cu Elizabeth. Fata aceea era foarte bine văzută şi deosebit de inteligentă.

Kristy s-a îndreptat legănându-se spre masa încărcată, s-a aşezat şi s-a apucat fără chef să taie marginile fotografiilor, aşa cum i s-a cerut. Învăţase în cursul vremii că un om desculţ în mijlocul unei săli pline de oameni încălţaţi atrage întotdeauna atenţia. Se gândea că asta ar face-o să pară liberă şi fără inhibiţii. Şi-a ridicat ambele picioare şi şi-a lăsat saboţii să cadă pe podea cu un tropăit foarte satisfăcător. La acest zgomot, câţiva dintre băieţi au privit spre Kristy. Acum a fst rândul ei să-i ignore în mod studiat.

Şi-a proptit picioarele pe un scaun şi s-a lăsat pe spate, arătând foarte absorbită de tăieturile pe care le făcea. În sfârşit începea să atragă atenţia. În această poziţie cu picioarele ridicate, şi restul era evident mai expus. Şi ce dacă? Prin asta ea doar era “ea însăşi.” Ce să facă ea dacă ei se uitau?

Kristy ştia că tatălui ei nu i-ar fi plăcut această atitudine. Dacă ar vedea-o acum, s-ar supăra foc, întocmai ca atunci când apărea în pantaloni scurţi la serviciile de seară ale bisericii. Era un tată bun, dar era complet depăşit de vreme, zicea ea. În doar câteva minute trei băieţi veniseră la masa ei, doar Elizabeth, Carl “Prostănacul” şi o fată vietnameză mai stăteau separat la alta.

Tatăl lui Kristy dorea ca ea să se asemene mai mult cu Elizabeth. Nu, mulţu­mesc! Oricum, Kristy era creştină. Tatăl ei trebuia să fie fericit. Nu lua droguri. Doar că nu voia ca nişte reguli vechi, mucegăite, să stea în calea fericirii ei. Până la urma urmei, “unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” Acesta era versetul motto al grupului ei de tineret, şi ei îi plăcea.

Kristy se uita la Elizabeth, la cealaltă masă. Fata stătea tăcută, făcându-şi cu sârguinţă treaba. Oh, Elizabeth era o plicticoasă. Mai rău decât atât, Kristy ştia că din cine ştie ce motiv Elizabeth nu aproba comportamentul ei. Oare de ce? Kristy era doar una din cele mai frumoase fete din şcoală.

v

 

MODESTIA ŞI TRĂIREA CONTROLATĂ

Modestia ne ţine şi emoţiile sub un control adecvat. Există o lipsă de modestie emoţională care îşi permite o etalare extravagantă a emoţiilor. Pentru cei fără modestie emoţională, propria tragedie este cel mai rău lucru care s-a întâmplat vreo­dată cuiva. În situaţii în care o persoană echilibrată ar fi potrivit de mulţumită, cei fără modestie sunt cu totul răvăşiţi. Emoţiile se cer exprimate, însă acceptarea limi­telor este cheia echilibrului. Există anumite limite în afara cărora exprimarea emoţiilor este improprie sau chiar periculoasă. Modestia nu are nevoie de o atenţie excesivă, fiindcă ea se acceptă pe sine însuşi şi se stăpâneşte. Americanii moderni şi-au făcut eroi din atleţii lăudăroşi, extravaganţi şi aroganţi. Extrem de plicticoşi în victorie, supăraţi şi dizgraţioşi în înfrângere, ei dau la iveală în competiţii şi în viaţa de zi cu zi un caracter neatins de modestie.

Modestia îl învaţă pe un băiat de treisprezece ani să nu intre pe o uşă ca o furtună. Băieţii trebuie învăţaţi că uşile nu trebuie lovite cu piciorul pentru a se deschide. Pe de altă parte, nu trebuie să înăbuşim entuziasmul copilăresc al vieţii. Modestia nu este trăire fără pasiune. Ea este pasiune controlată; este pasiunea care acceptă limitele proprietăţii.

Noi de obicei legăm modestia de îmbrăcăminte şi modă. Este ceva legalist şi nefolositor să ne întrebăm cât de scurt este ceva prea scurt sau cât de transparent este ceva prea transparent. Întrebările mult mai importante despre îmbrăcămintea modestă sunt cele care se referă la afişaj sau la dorinţa nepotrivită de a atrage atenţia. Lipsa de modestie are tot atât de multă legătură cu excesele cât şi cu obrăznicia sau tupeul. În acest sens, cineva poate avea o lipsă de modestie a tunsorii care este excesivă şi bătătoare la ochi şi atrage atenţia.

Modestia care este mofturoasă şi cu spirit de judecată, va deveni legalistă, ca să nu spunem mai mult. Este o falsă modestie acea care caută nod în papură şi critică entuziasmul tineresc, descurajând bucuria şi vitalitatea. Un astfel de fariseism este oribil şi îi leagă pe oameni.

 

PRINCIPII PENTRU MODESTIE

Mulţi creştini întreabă ce stil de îmbrăcăminte, de machiaj sau de coafură sunt acceptabile, dar a face o înşiruire este ceva meschin, depăşit sau cu totul nerelevant. Pe de altă parte, câteva principii pentru modestie se pot dovedi de folos.

 

·         Fii totdeauna suspicios în legătură cu lucrurile bătătoare la ochi. Adu-ţi aminte că tu încerci să exprimi slava ordonată, decentă şi modestă a lui Dumnezeu prin felul în care te îmbraci.

·         Suspectează pe loc orice capricii.

·         În îmbrăcăminte, îndeosebi, încearcă să eviţi stilurile care sunt provoca­toare şi care atrag atenţia asupra trupului tău.

 

Trebuie însă să subliniez din nou că trebuie să fie un echilibru. Sfinţenia nu trebuie să arate întotdeauna ca un lucru care a fost aruncat, cum ni s-a spus în gene­raţiile trecute. Convingerea interioară care ne determină să căutăm modestia cere creş­tinilor să privească în oglindă şi să-şi pună cu onestitate anumite întrebări: Sunt aceste haine un pic prea strâmte? Este această fustă croită prea scurt? Vor constitui aceste haine pentru alţii o ispită pe care aş putea s-o evit?

Modestia este celebrarea tăcută şi demnă a sfinţeniei intimităţii cuiva cu Dumnezeu. Recent o actriţă tânără şi-a explicat nuditatea într-un film astfel: “Dar Adam şi Eva? Şi ei au fost dezbrăcaţi în Grădina Edenului. Nici mie nu mi-e ruşine de trupul meu.”

Dar Adam şi Eva? Mai întâi, în Grădina Edenului ei nici nu ştiau că sunt dezbrăcaţi. Ce inocenţă minunată! Dacă tu te poţi întoarce la starea aceasta mai ai o singură problemă de înfruntat. Mai ai în jur de şase miliarde de oameni care nu sunt chiar aşa de inocenţi ca tine. Oricum, un lucru folosit pentru scopuri ruşinoase devine el însuşi ruşinos, şi ce este folosit pentru a trezi poftele cuiva sau a face pe cineva să se simtă vinovat, este un lucru ruşinos. Trupul nu este ruşinos şi nu trebuie folosit în mod ruşinos.

O femeie a spus despre fusta ei scurtă, “Ei bine, picioarele mele sunt ce am mai frumos, de aceea le afişez.” Fără să-şi dea seama, ea cere să fie respinsă ca persoană. Ea nu se apreciază în totalitate, ca persoană, şi nu-şi cunoaşte adevărata valoare dacă cere să fie preţuită doar pentru picioarele ei.

Dumnezeu nu este împotriva trupului. Trupul este o jertfă vie, sfântă, plăcută şi acceptată de Dumnezeu. Modestia nu încearcă să atragă atenţia nesănătoasă a altora. Ea nu doreşte să fie în centrul atenţiei. Modestia—reală, echilibrată şi sănătoasă—doreşte să-L pună pe Isus în centrul atenţiei.

Este perfect rezonabil pentru o femeie creştină să se privească în oglindă şi să zică, “Ce ar fi dacă nu m-aş machia?” Nici o femeie nu ajunge în iad datorită machia­jului. Dar o femeie modestă va învăţa să se aranjeze în limitele bunei-cuviinţe.

Bărbatul modest învaţă se se privească în oglindă şi să se întrebe: “Mă simt bine aşa cum arăt, şi este Dumnezeu glorificat prin îmbrăcămintea mea?” Din bărbatul creştin nu trebuie să transpire nimic lumesc. Mai întâi el trebuie să se cerceteze pe sine însuşi, apoi garderoba şi bijuteriile sale.

Nu este legalism sau fariseism dacă un adolescent se priveşte în oglindă şi spune, “Acum, că sunt mântuit şi plin de Duhul Sfânt, eu doresc să-L slujesc pe Dumnezeu. Întotdeauna am purtat blugi strâmţi şi zdrenţăroşi. Trebuie oare să conti­nui tot aşa?” Nu este prea mult dacă el îşi controlează întreaga garderobă şi dacă îşi revizuieşte stilul de tunsoare căutând un mod mai modest, mai reţinut şi mai controlat de viaţă.

Ar fi simplu dacă “Cele Nouăzeci şi şapte de Reguli Divine despre Modestie” ne-ar veni din ceruri. Asta credeau Fariseii că au ei. Dar greşeau şi greşeala lor a devenit legalistă şi oribilă. Modestia lor era firească, exact la fel ca lipsa de modestie a unei prostituate. Nu există astfel de reguli, fiindcă Dumnezeu nu dă astfel de reguli. În schimb, noi trebuie să luăm decizii referitoare la machiaj, îmbrăcăminte, accesorii, podoabe şi altele asemenea, ştiind că inima noastră este locuinţa Lui şi trupul nostru este o jertfă vie pentru El.

 


CAPITOLUL 5

MODESTIA: CARACTERUL ÎN SIMPLITATE

 

[i] Observaţii personale ale autorului şi cercetarea personală făcută în legătură cu James Blanchard.

                 v

Copilul sclav, bolnav şi ţipând, a fost încredinţat unei femei în vârstă. Nimeni—nici proprietarul plantaţiei, dl. Moses Carver, nici sclava în braţele căreia ţipa micuţul—nu vedeau nici o nădejde pentru copil. Ce nădejde mai putea fi pentru George Washington Carver, un copil afro-american născut în zilele de declin ale Războiului Civil şi orfan după ce tatăl său a murit şi mama sa a fost capturată de hoţii de sclavi?!

Primii ani ai copilului firav au fost marcaţi de o sănătate slabă, dar mental şi spiritual el era puternic. În Diamond Grove, Missouri, nu era şcoală pentru afro-americani, însă copilul a învăţat să citească singur. Orele petrecute, din proprie iniţiativă, cu ortografia, gramatica şi sintaxa, i-au adus o mare răsplată. La zece ani George Carver umbla din oraş în oraş căutând ameni care să-i satisfacă apetitul nesăţios de a cunoaşte.

Când, la vârsta de şaisprezece ani, George Carver a devenit primul afro-american admis la Iowa A & M (acum Iowa State University), educaţia lui primară era rodul hărniciei lui şi studiului propriu. Notele bune, personalitatea atrăgătoare şi o dedicare pentru a conduce prin slujire, l-au făcut în timpul colegiului o persoană plină de succes academic şi social. După absolvirea colegiului, a devenit primul afro-ameri­can admis la facultatea Iowa A & M.

Ulterior Carver a părăsit Iowa pentru a se alătura lui Booker T. Washington la Tuskegee Institute, unde a cunoscut faima internaţională pentru activitatea şi cerce­tări­le sale în agricultură. N-a fost doar pregătirea sa cea care l-a făcut îndrăgit studenţilor săi, colegilor săi şi lumii. Dedicarea sa necontenită pentru excelenţă, pentru finalizarea corectă a tuturor lucrurilor începute, a fost temelia pe care el şi-a clădit o viaţă merituoasă.

Născut sclav şi orfan, George Washington Carver a dovedit că un caracter ales poate ridica viaţa cuiva peste nivelul începuturilor ei. El a fost un om harnic care nu s‑a lăsat înfrânt de o lume întreagă de obstacole.[i]

v

 

v

Hărnicia în lucrurile cu mai puţină greutate este cea mai reuşită introducere către iniţiativele mai măreţe.

—SIR FRANCIS DRAKE

v

 

S

OCIETATEA CARE LAUDĂ geniile ocazionale şi dispreţuieşte pe cei harnici şi muncitori, este într-adevăr o societate perversă. Cât e de ciudat că-i stimăm pe cei dăruiţi, care sunt ce sunt fără nici un efort sau sacrificiu! Ce onoare li se cuvine lor?

Civilizaţia apuseană a pus un premiu pe talent, în timp ce relicve demodate de felul hărniciei sau sârguinţei adună praf în pieţele de nimicuri ale vremii de azi. În felul acesta cultivăm lipsa de caracter. Americanul modern priveşte munca ca pe un blestem al maselor. Meseriaşul obişnuit este luat peste picior ca un zilier fără imagi­naţie, nevrednic să stea în aceeaşi încăpere cu puţinele capete încoronate ale geniilor creative, chiar dacă geniul este corupt, josnic, neproductiv şi nedisciplinat. Cel ce munceşte din greu şi cel disciplinat sunt deseori trecuţi cu vederea şi neapreciaţi, în timp ce “geniile” temperamentale şi fără caracter sunt înălţate în slăvi.

Industria americană şi-a câştigat repede o reputaţie proastă din pricina ideilor creative care nu folosesc şi a forţei de muncă leneşe şi nedisciplinate care nu produce. Industria americană este confuză din pricina propriei mitologii. Am fost învăţaţi că, în ciuda metodelor şleampăte, a dispreţului faţă de hărnicie şi muncă, şi a tacticilor pe termen scurt şi a cârpăcelilor, ingeniozitatea americană o scoate cumva la capăt în ultimele minute.

Privim dezamăgiţi la vehiculele care nu merg, la economiile şi împrumuturile care ne lasă baltă, la lucrările spirituale care nu durează şi la companiile care dau faliment. În anii ’50 industria americană râdea de eforturile jalnice ale japonezilor de a imita Apusul. Cu hărnicia orientală clasică ei s-au pus pe lucru. Va veni şi vremea cercetărilor creative şi a dezvoltării, spuneau ei. Mai târziu vom face inovaţii, dar mai întâi, susţineau ei, trebuie să muncim. Au dovedit că era adevărat ce ştiam şi noi odată: că geniul este un substitut şubred al caracterului.

În acelaşi mod, educaţia americană şi-a irosit miezul şi puterea într-o lume de vis filozofică. Secerăm acum recolta amară a unei generaţii de teorii fanteziste dar nefolositoare. Şcolile şi universităţile noastre continuă să scuipe absolvenţi care-ţi pot explica cultul peyote şi pot dansa dansuri populare africane, dar nu se pot ţine de muncă. Campusul universitar, ne spun diletanţii nedisciplinaţi, trebuie să fie o piaţă a ideilor. Ce ar fi dacă s-ar discuta ideea că hărnicia nu este ultima alternativă a oame­nilor plictisitori şi fără imaginaţie, ci hărnicia este virtutea care duce la o viaţă echilibrată şi plină de succes, la o creativitate neafectată de risipă şi decadenţă?! Teoria nu poate sta în locul practicii, şi creativitatea fără caracter degenerează într-un timp foarte scurt.

Poveşti precum cea despre ţestoasă şi iepure i se par studentului modern ca antichităţi hazlii. Ţestoasa silitoare joacă acum rolul omului caraghios de muncitor într-un sistem educaţional care celebrează talentul nepăsător al iepurelui şi aruncă vina eşecului său pe societatea care n-a fost în stare să accepte un geniu apărut înainte de vreme pe scena istoriei.

Când o clasă studiază proza tulburătoare a lui Edgar Allan Poe, de ce nu sunt învăţaţi tinerii să înveţe din pieirea lui şi să capete o inimă înţeleaptă? Pe lângă delectarea cu lucrările lui Poe, ar trebui să deplângem istoriile nescrise ale vieţilor înecate în băutură. În loc să producem muzicieni tineri care doar stăpânesc concertele lui Mozart, oare nu putem cupla caracterul cu geniul, astfel încât să înfrângem demonii lui Mozart? Geniul lui Mozart trebuie recunoscut. Irosirea patetică a vieţii lui este pentru cel înţelept o atenţionare serioasă. În timp ce studiem arta lui Van Gogh, trebuie să îndrăznim să speculăm asupra capodoperelor care n-au ajuns să fie pictate din pricina desfrâului vieţii sale. Hărnicia este virtutea care ne eliberează pentru a ne împlini destinul nostru creator.

 

HĂRNICIA CA APLICAŢIE NEÎNTRERUPTĂ

Aplicarea neîntreruptă nu va ridica în mod necesar nivelul maxim atins de un super-performer, dar ea poate aşeza sub el o fundaţie care să minimalizeze adâncimea văilor pe care le parcurge. Mai mult, ea îl ajută pe “omul obişnuit” să-şi atingă poten­ţi­alul lui maxim. Omul harnic este un performer constant şi regulat, şi un astfel de om ajunge la sfârşitul cursei sale.

Una din slăbiciunile cele mai frecvente la cei imaturi este o uşurătate irespon­sabilă în legătură cu obligaţiile lor. De exemplu, nu este ceva ieşit din comun la un creştin de altfel serios să declare foarte senin, “Trebuia să mă duc la locul meu de muncă în seara asta, însă chiar am simţit cum Duhul Sfânt îmi spune să vin aici la un studiu biblic.” O astfel de indicaţie nu a venit de la Duhul Sfânt.. Nu pune iresponsa­bili­tatea ta în cârca lui Dumnezeu. Inima ta înşelătoare şi absenţa caracterului, te în­deamnă să preferi părtăşia la un studiu biblic împachetării mărfurilor la locul tău de muncă.

Zeloţii bine-intenţionaţi vor spune, “Eu sunt chemat la misiune. Ştiu că ar trebui să-mi anunţ plecarea cu două săptămâni înainte, ştiu că datorez ceva bani, ştiu că tatăl meu este girant pentru maşină, dar Dumnezeu îmi spune să plec pe câmpul de misiune—chiar acum!”

Nu, nu Dumnezeu îţi spune asta! Dumnezeu ne cheamă pe fiecare din noi să fim oameni harnici, serioşi, să sfârşim cu credincioşie ce am început. Dacă nu se poa­te avea încre­de­re în noi ca să ne plătim datoriile, cum să aibă Dumnezeu încredere în noi ca să mântuim Africa?

Spre bine sau spre rău, noi influenţăm totdeauna prin caracterul nostru pe cei care ne sunt daţi în grijă. Aşa cum noi suntem gravaţi cu imaginea lui Hristos, la fel toate locurile peste care avem responsabilităţi trebuie să poarte ştampila caracterului Său.

 

HĂRNICIA CA ASCULTARE IMEDIATĂ

Hărnicia nu doar că-şi sfârşeşte lucrarea începută, ci o sfârşeşte fără întârziere inu­tilă. Pavel spune “la timp şi ne la timp,” adică imediat (2 Tim.4:2). A face lucrurile imediat este o virtute prin care-ţi formezi caracterul. Amânarea nu este doar o slăbi­ciune a personalităţii, slăbiciune cu care ne-am născut. Amânarea este şi un păcat şi un semn al alunecării, al regresului spiritual. Cei harnici s-au disciplinat să asculte de cei în autoritate, şi ascultă pe loc. Aşadar, când Dumnezeu vorbeşte, cei harnici Îl aud şi pornesc pe loc să-L asculte. Copiii trebuie învăţaţi că dacă nu ascultă de părinţii lor pe care-i pot vedea, nu vor învăţa niciodată să asculte de Dumnezeu, pe care nu-L pot vedea.

În amânare mai este încă un pericol teribil. Dacă tot amânăm diverse lucruri, vom începe să credem că şi Dumnezeu tot amână. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că Dumnezeu care este credincios va aduce judecata la timpul Său. Când se va întâmpla acest lucru, se va întâmpla dintr-o dată. Să nu îndrăznim să proiectăm încetineala noastră asupra lui Dumnezeu. Spirala descen­dentă a vieţii într-o societate căreia îi lipseşte hărnicia este tristă. Fiindcă autorităţile nu sunt rapide şi harnice în a pedepsi, oamenii învaţă lenea. O generaţie căreia îi lipseşte frica de autoritate devine, mai leneşă, mai puţin harnică şi serioasă cu munca. Indolenţa şi lenevia dau naştere la păcat şi răzvrătire, şi autorităţii îi lipseşte hărnicia în pedeapsă. Unor astfel de oameni mânia lui Dumnezeu li se pare nerealistă, dacă nu de luat în râs şi cel puţin evitabilă.

 

HĂRNICIA CA ASCULTARE EXACTĂ

Ezra 7:23 spune, “Tot ce este poruncit de Dumnezeul cerurilor să se facă întocmai [exact] pentru Casa Dumnezeului cerurilor, pentru ca să nu vină mânia Lui asupra împărăţiei, asupra împăratului şi asupra fiilor săi.”

Cu alte cuvinte, faceţi acum ce vi s-a spus, faceţi exact cum vi s-a spus, şi continuaţi să faceţi ce vi s-a spus până la sfârşit. Idila Americii cu individualismul creativ a dus deseori la dezavantaje. Lupul singuratic liber-cugetător este celebrat, în timp ce oamenii ascultători şi harnici sunt batjocoriţi.

Acum câţiva ani am luat pe un tânăr într-o călătorie misionară în Peru. Ne îndreptam spre jungla amazoniană din jurul oraşului Puerto Bermudez. Eu fusesm de multe ori acolo şi cunoşteam locul foarte bine. Cu o maşină închiriată mergeam de la Lima către La Oroya; de acolo la Tarma şi în final ajungeam în La Merced. Urma să avem o călătorie lungă, friguroasă şi plină de pericole pe timp de noapte. Din La Merced, cu un autobuz antic, urma să călătorim până în junglă în oraşul Puerto Bermudez. Aveam de călătorit mai mult de douăzeci şi cinci de ore de la Lima. O călătorie înfricoşătoare şi teribil de obositoare. Soseam la o cazarmă singuratică din junglă, a armatei, pe la ora trei dimineaţa. Nu m-am gândit că trebuie să explic însoţitorului meu, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, toate motivele din spatele instrucţiunilor mele.

I-am spus doar, “Uite ce e, pune-ţi paşaportul în buzunarul de la cămaşă, ţine-l acolo, şi pune restul lucrurilor în valiză.”

Când am sosit la punctul de control al armatei la trei dimineaţa, toţi erau ner­voşi şi agitaţi. Peru este o imensă zonă de pericol. Acolo în fiecare zi sunt ucişi oameni. Soldaţii sunt nervoşi. Oamenii sunt nervoşi. Nimic nu este mai înfiorător decât să vezi zece sau douăzeci de soldaţi nervoşi, obosiţi, la avanposturile lor în junglă, la trei dimineaţa. Ei sunt speriaţi de tine. Tu eşti speriat de ei. Întreaga situaţia te zgârie pe nervi.

Când ne-am zgâlţâit oprindu-ne la un stop, l-am trezit pe prietenul meu. “Haide,“ i-am spus. “Coboară din autobuz.”

Toţi cei din autobuz şi-au târât paşii încolonându-se în faţa unui căpitan care şedea la o masă. Gardieni somnoroşi stăteau cu arma în mână. Căpitanul a început să controleze şi să ştampileze docmentele de călătorie.

“Ce fac aici?” m-a întrebat băiatul.

“Trebuie să ne pună o ştampilă pe paşapoarte. Pregăteşte-l pe al tău,” i-am spus.

“Paşaportul?” m-a întrebat cu groază în glas. “Este în valiză.”

“În valiză?” m-am îngrozit eu. “Vrei să spui în valiza legată pe autobuz, sub capră?”

“Da,” s-a văicărit el, “acolo sus.”

I-am explicat calm situaţia. “Într-un minut omul de ’colo îţi va cere paşaportul. Dacă nu i-l poţi arăta, imediat soldaţii îşi vor îndrepta automatele spre tine. În acel moment eu mă voi depărta.”

A început să mă implore, “Te rog, dr. Rutland, nu mă lăsa.”

“Ţi-am spus să-ţi pui paşaportul în buzunar.”

În acel moment el a rostit acele cuvinte pe care le urăsc. “Dar am crezut…” a gemut el. “Am crezut că vor fi mai în siguranţă acolo sus.”

“Da,” i-am spus eu, “însă n-ai făcut ce ţi-am spus. Acum tu ai fi mai în siguranţă acolo sus.”

În acel moment căpitanul ursuz a mormăit, “Pasaporte.” Cu vocea tremu­rândă, prietenul meu a rostit, “Nu-l am,” şi a început să arate către autobuzul ponosit. Când am văzut trei arme automate ţintite spre el, m-am tras iute la o parte. A trebuit să coborâm caprele de pe autobuz, să tragem valiza jos şi să căutăm prin ea până am găsit paşaportul. Toţi din autobuz erau mânioşi pe noi. Ne blestemau şi ne înjurau. La urmă a trebui să refacem totul, să punem valiza pe autobuz şi să punem înapoi caprele. Când în cele din urmă am părăsit postul de control, era ora cinci. Ceea ce ar fi trebuit să dureze cincisprezece minute a durat aproape două ore. Soldaţii erau furioşi, oamenii erau furioşi şi eu eram furios. De ce? Din pricina a trei cuvinte fatale: “Dar am crezut…” Inventivitatea îşi are locul ei, dar virtutea mai mare este ascultarea, hărnicia în ascultare.

Un concept pe care cei imaturi nu-l pot concepe este că dacă-şi împlinesc bine slujba seculară, exact cum li se spune, acest fapt are un impact spiritual de durată asupra caracterului lor. Este o legătură între felul în care îmi fac meseria sau felul în care-mi fac curăţenie la locul de muncă şi relaţia mea cu Dumnezeu. Dacă fac lucrurile care mi se cer, dar cu neplăcere, înseamnă că hărnicia şi ascultarea nu sunt zidite în caracterul meu. Îmi îndeplinesc slujba, lucrarea se face, însă caracterul meu rămâne nemodelat. Dacă cineva crede că ascultarea şi hărnicia în lucrurile pământeşti nu are valoare spirituală, el însuşi va avea de suferit la nivelul omului său interior.

Atunci când ascultarea şi hărnicia sunt considerate neimportante, omul învaţă lecţii spirituale negative. Dacă ar fi ca Dumnezeu să-l cheme pe unul care nu are râvnă şi hărnicie, el s-ar dovedi nepotrivit. Ar putea amâna să răspundă chemării. Sau ar putea face lucrurile pe jumătate. Ar putea improviza. Până la urmă, totuşi, ar cădea la test. Ascultatea parţială este neascultare. Ascultarea întârziată este neascultare.

Caracterul implică promptitudine. Caracterul implică exactitate, a face exact cum ţi s‑a spus. Caracterul implică finalizare, a duce la capăt ce ţi s-a dat de făcut.

 

HĂRNICIA CA ACŢIONARE CU ATENŢIE ŞI GRIJĂ

A fi harnic înseamnă şi să exersezi grija. De exemplu, unui tânăr gestionar i se spune, “Pune în magazie aceste cinci cutii.” El poate face asta foarte repede, prompt, poate să ducă la capăt treaba care i s-a dat de făcut, să pună cutiile la locul lor, şi totuşi să greşească teribil prin faptul că în cutii nu mai rămâne nimic întreg, totul este ţăndări. În acest sens, hărnicia are de a face şi cu acţiunea dar şi cu atitudinea. Trebuie să facem totul ca pentru Domnul. Trebuie să-mi fac activitatea de la locul meu de muncă tot atât de importantă pentru mine ca şi pentru patronul meu, altfel păcătuiesc împotriva lui.

În timpul cât am fost la colegiu, soţia mea şi eu am lucrat din greu pentru a supravieţui. De multe ori am avut două-trei slujbe pentru a putea strânge taxa pentru semestrul următor. La unul din locurile de muncă, un “butic” cu de toate, mai aveam doi colegi. Unul din ei era un baschetbalist local renumit. Antrenorul i-a aranjat să primeasă slujba, pentru a mai face ceva bani în plus. El a crezut că este o glumă, aşa că se distra la serviciu. Celălalt băiat, Tom, era un pic mai redus mintal. Tom era ţinta glumelor baschetbalistului. Dar am învăţat multe privind la acel băiat retardat cum punea mărfurile în sacoşele clienţilor. Chiar dacă era un om la rând sau cincizeci, pentru el era tot una. Punea lucrurile cumpărăte una câte una, cu grijă, nelăsând graba să-i strice ritmul şi să-l facă să greşească. Nu se grăbea niciodată. Nu se agita niciodată. Nu încerca niciodată să se mişte mai repede decât ar fi trebuit pentru a-şi face munca în mod eficient.

Baschetbalistul era înalt şi foarte bine coordonat. Când voia, putea să pună cumpărăturile în pachet cu viteza unui vârtej de vânt. Putea cu o singură mână să termine mai repede ca Tom cu amândouă mâinile, cu viteză maximă. După care începea să facă maimuţăreli sau să se ducă în spate să ia o pauză, în loc să fie la locul său. Încă mai rău decât atât, era obraznic cu şeful şi cu clienţii. Rareori m-am bucurat mai tare decât atunci când l-am văzut dat afară pe starul baschetbalist. Şeful l-a dat afară chiar în faţa noastră, inclusiv a lui Tom. N-o să-l uit niciodată cum şi-a îndreptat degetul spre băiatul retardat şi i-a spus baschetbalistului, “Îl vezi pe acest băiat? Nu prea pui preţ pe el, nu-i aşa? Dar el valorează greutatea lui în aur, în timp ce tu nu valorezi nici măcar un şfanţ.”

În acel butic am învăţat o lecţie de caracter: Fii tot ce poţi să fii. Pune mărfurile în sacoşă una câte una şi fă-ţi treaba până la capăt. Fă-o bine şi fă-o cu grijă. Tom era atent cum făcea ce făcea. Voia să facă totul corect. Se simţea responsabil pentru ce făcea la butic. Umbla cu o conservă de roşii ca şi cu un copil. Baschetba­listul scăpa lăzile şi făcea să se desfacă cutiile. A meritat să fie dat afară.

Această virtute a hărniciei şi atenţiei este importantă şi în relaţiile cu alţii. Trebuie să fim sensibili cu alţii, conştienţi de ce se petrece în jurul nostru. Soţul care uită de ziua de naştere a soţiei nu este doar uituc. El nu este atent în faţa lui Dumnezeu. O scuză la o zi după eveniment nu mai valorează nimic. Greşeala a fost deja făcută.

De ce tinerilor din America [şi nu numai] le lipseşte atât de mult acel impuls spontan de a ajuta? Mama, cărând două plase de cumpărături şi o sticlă cu lapte, strigă, în timp ce se chinuie să deschidă uşa: “Mă ajută cineva?” Băiatul ei cel mare se ridică până la urmă de pe canapea, lăsă revistele aiurite din mână şi se mişcă greoi să-i ţină uşa. De ce nu sare oare să-i care plasele, fără să-i mai spună cineva?! Este pentru că niciodată n-a fost învăţat să-şi deschidă ochii şi s-o privească. El nici nu vede ce face mama sa.

Cei harnici care învaţă să fie atenţi faţă de alţii vor ajunge rareori să-şi ceară scuze ulterior că n-au avut grijă.

 

HĂRNICIA ÎN LUCRAREA LUI DUMNEZEU

Lipsa caracterului în lucrare este deosebit de dăunătoare. Există o aroganţă la slujitorii răsfăţaţi cărora nu le pasă de voinţa lui Dumnezeu. Această lipsă de vigilenţă spirituală la modul de lucru al lui Dumnezeu, este păcătoasă şi denotă o auto-îngăduinţă vinovată. Adormiţi la post, slabi în rugăciune, leneşi în studierea Cuvân­tului, ei nu pot rosti cu încredere, “Aşa vorbeşte Domnul.” Hărnicia spirituală, auzirea glasului lui Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu, este un element esenţial într-o lucrare cu putere adevărată.

 

HĂRNICIA LA LOCUL DE MUNCĂ

Hărnicia înseamnă de asemenea a fi în gardă, atent şi cu grijă la locul tău de muncă, ca şi cum ar fi afacerea ta proprie. Ea înseamnă să limitezi întreruperile şi distracţiile.

Oamenii pot sau să stea de vorbă unii cu alţii, sau să fie atenţi la datoriile lor, la ordinele date de şefi şi la situaţia existentă. Cei harnici învaţă să sorteze infor­maţiile şi să reţină doar ceea ce este demn de atenţie. Cei care stau ciucure la poveşti în jurul vitrinei cu băuturi răcoritoare nu sunt nici înţelepţi, nici harnici. Unele discuţii sunt total nefolositoare. Ascultă cu discernământ, şi limitează-ţi timpul alocat infor­maţiilor fără rost.

 

HĂRNICIA ŞI ISPITA

Cel harnic va fi mai tare în faţa ispitelor surprinzătoare care vin pe neaşteptate şi distrug pe atât de mulţi. Oricine mai este surprins nepregătit din timp în timp, dar cei harnici în lucrurile lumii sunt de obicei mai harnici şi în lucrurile Duhului. Leul nu este nici pe departe în stare să sară din ascunzătoare şi să distrugă cu ispite neaşteptate pe cel atent şi harnic.

De curând am stat de vorbă cu un tânăr a cărui prietenă era însărcinată. Mi-a spus, “Nici odată n-am intenţionat să se întâmple asta!”

Evident că n-a intenţionat! Acel cuplu tânăr n-a intenţionat aşa ceva. N-au intenţionat să păcătuiască—au alunecat prin pasiune în asta. Lipsa intenţiei i-a făcut să fie prinşi într-o situaţie de imoralitate. Prin lipsa atenţiei, a hărniciei în veghere, n‑au putut evita păcatul. Biologia este o forţă teribilă. Trebuie să-i învăţăm pe tinerii noştri să-i respecte puterea şi să fie harnici şi veghetori.

Un creştin care citeşte Biblia şi se roagă în fiecare zi nu este mai în siguranţă decât un necredincios când mângâie pasional pe cineva pe scaunul din spate al maşi­nii. La un moment dat, pasiunea stârnită îi va fura posibilitatea de a se opri. Odată depăşit acest moment, păcatul fizic devine inevitabil. Gândeşte-te înainte la situaţie. Fii atent la posibilele pericole, şi evită-le.

Am călătorit peste tot în lume şi m-am întâlnit cu multe situaţii. N-am auzit de vreo femeie care să fi rămas însărcinată după o adunare de rugăciune! Noi alunecăm în păcat fiindcă nu veghem. De jur împrejurul tufişului ţepos, maimuţa fugărea o nevăstuică mică. Maimuţa credea că este o joacă. Dintr-o dată, haţ! nevăstuica a prins‑o de gât! O maimuţă inteligentă şi atentă nu va urmări o nevăstuică ucigaşă. Va fi prevăzătoare la pericolul situaţiei.

 

HĂRNICIA: CHEIA CREŞTERII

Lucrurile acestea nu sunt pentru a ne satisface orgoliul. Auto-disciplina nu este un mod de a ne sfinţi. Dumnezeu ne sfinţeşte. Totuşi, nu putem sluji pântecelui nostru în timp ce-i cerem lui Dumnezeu să ne umple de virtuţi. Dumnezeu aşteaptă să ne disciplinăm viaţa.

A.W. Tozer a spus, “Am fost atraşi pe serpentinele false ale logicii care insistă că odată ce L-am găsit pe Dumnezeu nu mai avem nevoie să-L căutăm.”[ii] Doar după ce L-am întâlnit pe Domnul putem să înţelegem ce înseamnă să căutăm cu seriozitate şi hărnicie faţa Lui.

Hărnicia este cheia trăirii pline de succes şi propăşire în lucrurile vremelnice, dar Dumnezeu foloseşte lucrurile vremelnice pentru a ne învăţa lecţii spirituale.

 

CE NU ESTE HĂRNICIA

Această virtute nu înseamnă un perfecţionism obsedant, neliniştitor, apăsător. Un astfel de stil neurotic de viaţă n-ar putea fi pâna la urmă decât temporar şi con­tra­productiv. Omul harnic obsedat şi perfecţionist, nesătul după muncă, întotdeauna inca­pabil să-şi atingă standardele realizabile proprii, este un obsedat, nu un echilibrat. El pierde legătura cu realitatea şi cu cei din jur. El îşi ignoră soţia, copiii şi circum­stanţele reale şi limitările propriei sănătăţi. El nu este nici prudent nici precaut. El se consideră harnic în muncă, dar în realitate el este îngropat în propria sa obsesie. Să nu încurcăm obsesia cu hărnicia. Hărnicia este productivă şi durabilă.

 

CELE PATRU FAŢETE ALE HĂRNICIEI

Virtutea hărniciei are patru faţete:

 

1.      Hărnicia înseamnă constanţă. Ascultarea temporară este neascultare.

2.      Hărnicia înseamnă proptitudine. Ascultarea întârziată este neascultare.

3.      Hărnicia este exactitate. Ascultarea parţială este neascultare.

4.      Hărnicia este atenţie şi grijă. Ascultarea neglijentă este neascultare.

 

Hărnicia este aplicarea responsabilă, ordonată şi constantă a puterii primite de la Dumnezeu pentru împlinirea oricărei responsabilităţi încredinţate.

 

HĂRNICIA ŞI DEDICAREA

Cuvântul latin pentru hărnicie este diligentia. El derivă din două rădăcini care înseamnă “a alege” şi “a iubi cu toată fiinţa.” Cel harnic, deci, poate face şi poate fi fidel unei alegeri, chiar dacă aceastas este contrară preferinţelor sau cerinţelor imedi­ate ale trupului său.

De aceea, în căsnicie, bărbatul harnic şi serios ştie că dragostea adevărată trans­cende atenţiile emoţionale acordate soţiei în luna de miere. Dragostea face alegeri în mod constant. Soţul iubeşte din toată inima fiindcă a ales să iubească, şi a ales să iubească indiferent de împrejurări sau situaţii. Căsniciile care depind de “simţirea” dragostei sunt cumplit de fragile. Vor exista în orice căsnicie sau relaţie momente în care romanţa lunii de miere lipseşte complet. În acele momente nu iubim pasional, ci cu seriozitate, fiindcă am ales să iubim.

Această virtute face din întreaga viaţă o acţiune a dragostei, care durează până la linia finală.

 

v

 

Autobuzul ponosit “Blue Bird” [Pasărea albastră] al şcolii Mountain High School, era un simbol al oamenilor pe care-i ducea. Vehicolul antic părea legat cu sârmă să nu se rupă. Nu era drăguţ, şi arăta ca o relicvă din altă epocă, deşi mergea destul de bine şi ajungea oriunde era trimis să meargă.

Zdruncinaţi pe scaunele vechi de culoare verde dinlăuntru, membrii micii echipe încercau de pomană să pară încrezători şi relaxaţi. Pe scaunul din faţă, antrenorul morocănos şi bătrân, Hardeman, se făcea că doarme. Avea pălăria trasă peste ochi, şi braţele încrucişate. Domnul Wheelwright, omul de serviciu foarte cumsecade al şcolii, care era dublura şoferului şi bunicul internatului, fluiera aceeaşi melodie nedefinită pe care o fluiera de ani de zile.

Copiii erau în mare parte tăcuţi, cu excepţia unor izbucniri ocazionale când câte o rachetă de salivă îşi atingea ţinta sau când o insultă rostită cu colţul gurii cerea o replică. Toţi erau intimidaţi. De fapt, erau înfricoşaţi. Niciodată nu se întâmplase, în istoria sportivă deloc glorioasă a şcolii lor, ca o echipă de atletism să ajungă în faza statală. Mulţi dintre ei nici nu văzuseră vreodată Lexington-ul. Oraşul Blue Rock din Kentucky li se părea neînsemnat acum, când priveau la imensul oraş. Se simţeau şi ei neînsemnaţi. În ciuda jovialităţii forţate, unii doreau nici să nu fi venit. Dintr-o dată antrenorul Hardeman s-a ridicat, şi-a împins înapoi pălăria şi şi-a întins braţele deapupra capului. Întorcându-se către copii, privi pe toată lungimea autobuzului ponosit. Cercetă faţa fiecăruia din copiii slăbuţi.

“Nu-i aşa că e un oraş foarte mare?” i-a întrebat.

Băieţii au încuviinţat mormăind, privind absenţi prin ferestre.

“Nu zic că vom câştiga toate întrecerile,” a continuat el. “Dar nici o şcoală din întreg statul n-a câştigat totul. Principalul este că voi sunteţi aici! Este un turneu pe bază de invitaţii, şi voi aţi fost invitaţi. Meritaţi să fiţi aici.”

“Facem tot ce putem, dom’ antrenor,” a strigat Donny.

“Da, ştiu că veţi face.” Antrenorul a zâmbit în timp ce vorbea.

“Dom’ antrenor, dar ce părere aveţi despre cursa de rezistenţă?” a întrebat Harold. “Craig este umflat acasă, are oreion.” Acest ultim comentariu, care era de fapt ceva ştiut de toţi, stârni un hohot de veselie.

“Mă bucur că ai întrebat, Harold, fiindcă am o surpriză pentru toţi. Billy va alerga în această cursă.”

Toţi ochii s-au îndreptat spre băiatul care însoţea echipa atletică. An de an Billy însoţea echipa, doar pentru a purta grijă de echipament. Billy a rânjit prosteşte de pe ultimul scaun şi a ridicat din umeri.

“Dar, dom’ antrenor…” a obiectat Cass.

“Fără nici un… dar! Fiecare din voi are proba lui. L-am întrebat, şi el a fost de acord. Aşa am hotărât, aşa rămâne.” Antrenorul şi-a strâns buzele, într-o linie fermă.

Din spate s-a auzit o voce în şoaptă, “El nu poate câştiga. Ce mai… nici nu se poate clasa între primii.”

“Nu i-am cerut să câştige sau să fie între primii. I-am cerut doar să nu abandoneze până la final” i-a răspuns antrenorul în timp ce micuţul Billy s-a întors să privească fără expresie la maşinile care treceau.

Ziua a trecut aproape cum se aşteptau. Mountain High s-au plasat pe locul trei la 100 m sprint şi pe locul patru la ştafeta de 4×100. Asta a fost. Pe când începeau să‑şi strângă echipamentul, s-a terminat şi proba de rezistenţă şi erau anunţaţi primii zece care trecuseră linia.

Era o realizare să fii pe locul zece dintr-atâţia concurenţi din întreg statul. Însă numele lui Billy nu era între cei zece.

Luminile au început să se stingă, în timp ce ultimii spectatori se îndreptau spre parcare. Băieţii de la Mountain High priveau încurcaţi la antrenorul Hardeman. Acesta gesticula înfierbântat către şeful comisiei oficiale. Cei doi vorbeau tare, aproa-pe că strigau, însă copiii nu puteau distinge cuvintele. Gloata de adolescenţi necizelaţi din Apalaşi s-a apropiat de locul certei.

“Bine!” l-au auzit ei spunând pe şeful comisiei. “Vom aprinde luminile. Dar n‑are rost. Cursa s-a sfârşit. Cheamă-l înlăuntru.”

“Nu,” i-a spus Hardeman. “Eu i-am spus să termine cursa. Lăsaţi-l s-o termine.”

“Bine, bine,” a mormăit oficialul. “Aprinde luminile,” a strigat el spre turnul de control de lângă boxa presei. “Aprinde din nou luminile!”

Doar când luminile de pe stadion sau aprins din nou, l-au zărit. La ultima turnantă era Billy. Braţele îi atârnau moi pe lângă trup. Picioarele firave de-abia se mişcau. Capul i se clătina jalnic.

Au privit la el cu neîncredere. Reaprinderea luminilor a atras atenţia ultimilor spectatori care zăboviseră la porţi, şi au început să se adune iar către pistă. Figura însingurată se mişca pe ultima linie dreaptă spre linia de final, în agonie evidentă. Rămas aproape fără suflare, băiatul se lupta la fiecare pas.

Ciucurele de spectatori a crescut, iar echipa de la Mountain High le auzea comentariile.

“Priviţi la el.”

“De ce nu abandonează?”

“N-am mai văzut aşa ceva.”

Dintr-o dată cineva a început să aplaude şi să ovaţioneze. Mai mulţi au început şi ei. Fără să dea atenţie glasurilor, Billy Rogers încerca să nu se concentreze la altceva în afară de linia de final. Picioarele îi urlau de durere. Simţea că îi venea să vomite. Dar înainta. Stângul. Dreptul. Stângul. Dreptul.

A căzut pe linia de final în braţele antrenorului. Echipa s-a adunat ca un roi în jurul lui, strigând şi sărind ca şi când ar fi câştigat Medalia olimpică de aur. Întins pe braţele antrenorului, copilul a devenit conştient de bucuria din jurul său.

“Pentru ce se bucură, dom’ antrenor?” a şoptit el.

“Pentru tine, fiule, pentru tine.”

El nu înţelegea. Ce însemna asta?

“Am terminat cursa, dom’le, aşa cum mi-aţi spus,” a răspuns el.

“Da, Billy, ai terminat-o.”

v

 


CAPITOLUL 4

HĂRNICIA: CARACTERUL ÎN ACŢIUNE

 

[i] “George Washington Carver,” Almanahul Afro-American, ediţia a 7-a (Gale, 1997). Luat de pe Internet la 20 iunie 2003 de la adresa http://www.galegroup.com/free_resources/bhm/bio/carver_g.htm.

[ii] A. W. Tozer, The Pursuit of God [Căutarea după Dumnezeu] (Harrisburg, PA.: Christian Publications, 1948).

                  v

Doar odată în istoria americană un conducător de stat şi de guvern străin a renunţat la poziţia sa şi la suveranitatea naţiunii proprii pentru a se uni cu Statele Unite— a fost vorba de Republica Texas, şi preşedintele ei, Sam Houston.

Fiind aventurier în zona de graniţă, general şi politician, numele lui Sam Houston era foarte cunoscut în Texas şi în Statele Unite pe vremea când Abraham Lincoln era doar un avocat necunoscut de ţară. Este fascinant să remarcăm faptul că Declaraţia de Independenţă a fost semnată la a patruzeci şi treia aniversare a lui Houston, la 2 Martie 1836. Houston şi armata sa de voluntari adunaţi de pe străzi învinseseră o armată mexicană numeroasă şi au înfiinţat o naţiune proaspătă a cărei capitală se numea Washington-on-the-Brazos. Asemeni lui George Washington, Houston, generalul iubit, a devenit onoratul prim preşedinte al noii naţiuni texane, sălbatică şi întinsă.

După mai puţin de treizeci de ani, Texasul, acum un stat, discuta dacă să se alăture Confederaţiei în secesiune sau să rămână cu Uniunea în care intrase voluntar în 1845. O majoritate vastă cerea cu glas aspru secesiunea. O voce, a lui Houston, chema la loialitate naţională.

Bătrânul om de stat din Texas a bătut în lung şi lat statul, purtând acest mesaj: “Distrugerea Uniunii va însemna distrugerea tuturor statelor.”

Date la o parte de minţile înfierbântate ale tinerilor însetaţi de război şi nebăgate în seamă de noua generaţie, apelurile lui Houston la loialitate naţională au fost ignorate. Dacă Texasul ar fi ascultat, tragedia ar fi putut fi evitată. Refuzul Texasului să se alăture la Confederaţie ar fi putut foarte bine să descurajeze şi alte state, şi cel mai sângeros coşmar din istoria Americii ar fi putut fi evitat. Din nefericire, apelul lui Houston de a rămâne în Uniune a fost respins. Houston, acum obosit şi descurajat, probabil că a simţit că-şi pierde puterea fizică şi politică.

“Doresc, dacă această Uniune trebuie să se dizolve, ruinele ei să fie monumentul mormântului meu şi ale mormintelor familiei mele. Aş dori să nu mi se scrie epitaf care să spună că eu am supravieţuit ruinelor acestei Uniuni glorioase.”

S-au mărit presiunile asupra bătrânului luptător să depună jurământ de credinţă faţă de Confederaţie, dar loialitatea lui Houston a rămas constantă. A refuzat, deşi ştia că asta va însemna sfârşitul carierei lui politice în Sud şi ostracizarea familiei sale. Pentru Houston, loialitatea faţă de naţiune a fost mai puternică decât orice speranţă de viitor în politică. A refuzat cu fermitate să depună jurământul.

“În numele Constituţiei Texasului, care a fost călcată în picioare, refuz să depun acest jurământ. Iubesc Texasul prea mult ca să aduc asupra lui război civil şi vărsare de sânge.”

A văzut începutul vărsării de sânge pe care a profeţit-o, dar n-a suptavieţuit să‑i vadă încheierea. Houston a fost rănit de respingerea conducerii sale, a fost adânc întristat de oribilul Război Civil, dar neschimbat în devotamentul faţă de naţiunea sa. Sam Houston a fost un texan, a fost Texan-ul, dar el a fost, mai presus de toate, un american loial.[i]

 

v

Un gram de loialitate valorează cât un kilogram de iscusinţă.

—ELBERT HUBBARD

v

 

L

OIALITATEA ESTE MATERIALUL din care este făcută comunitatea. Fără această încredere fundamentală într-un anume fel de reciprocitate a dedicării, relaţiile nu pot prospera. Fără loialitate, tată şi fiu trăiesc ca nişte străini care se urăsc, familiile se dezintegrează, iar cultura se transformă în bestialitate. Doar tabuurile inventate şi superstiţiile înfricoşătoare vor putea să oprească o astfel de societate ucigaşă de la criminalitatea extremă.

Când se pierde loialitatea, chiar materialul din care sunt ţesute relaţiile umane se destramă. Chiar şi cei neloiali depind de loialitatea altora. Bărbatul care umblă după fuste respinge cu mare furie delapidările contabilului său. Politicianul care pri­meşte mită urlă fiindcă nevasta îl înşeală cu altul. Problema nu este doar ipocrizia; problema este incapacitatea de a înţelege însăşi natura acestei virtuţi a loialităţii. Nimei nu poate aplica în relaţiile sale o virtute care este înţeleasă complet greşit. Nici o societate nu se poate aştepta să aibă relaţiile ancorate în loialitate când preţuieşte trădarea încrederii. Cusăturile unei societăţi plesnesc atunci când trădarea încrederii devine o virtute acceptată. Într-o societate brutalizată în acest fel, nimeni nu este în siguranţă. Legăturile de familie înseamnă foarte puţin, iar prietenia nu mai înseamnă aproape nimic. Viaţa lipsită de loialitate este fragilă în această junglă a trădării.

Dacă loialitatea este înţeleasă doar în termenii relaţiilor izolate, nu putem să nu ne exprimăm deziluzia şi amărăciunea. Exprimându-ne altfel, un om neloial este neloial în caracterul său, nu doar când este vorba de anumite relaţii ale sale.

Părerea dominantă a societăţii contemporane pretinde că loialitatea în căsătorie este irelevantă pentru performanţele în muncă ale cuiva. Este exact invers! Un om nu este neloial doar soţiei sale; este neloial în general. Angajatorul înţelept va raţiona în felul următor, “Dacă nu este loial soţiei sale, de ce să mă aştept la loialitate faţă de mine?”

Preşedintele unei anumite companii a decis în final să reducă numărul candi­daţilor pentru un anumit post la doar doi. Amândoi erau foarte buni. De fapt îi părea rău să nu-i angajeze pe amândoi. La masa care a urmat interviului, directorul executiv îi privea pe cei doi tineri nerăbdători şi plini de speranţe, aşezaţi de partea opusă a mesei.

“Vă supăraţi dacă vă întreb ceva acum?” l-a întrebat unul din ei. “Soţia mea m-a sfătuit să clarific un anume aspect, şi eu îi apreciez foarte mult sfaturile.”

Directorul a ignorat cu totul întrebarea. A vrut în schimb să folosească momentul pentru a-l testa pe celălalt candidat. “Dar tu? Te-a trimis şi pe tine soţia cu hârtiuţa cu întrebări?”

“Nu prea,” a nechezat acesta. “A mea nici n-ar şti ce întrebări să pună.”

Bătrânul om de afaceri a chicotit conspirativ, s-a aplecat spre el, nădăjduind să-l prindă. “N-are minte pentru afaceri, ei?”

“De fapt n-are minte pentru mai nimic,” a răspuns el. “O frumoasă clasică din Boston. După cum vine vorba, lumina la verandă este aprinsă, dar nimeni nu e acasă.”

În timp ce cei doi gustau poanta, şeful a băgat de seamă că celălalt candidat îşi vedea de băutul cafelei, ignorând gluma lor.

“Şi soţia ta?” l-a întrebat angajatorul pe candidatul care spusese că are o întrebare de la soţia lui. “Îţi spune totdeauna ce să întrebi?”

“Cu siguranţă nu mă controlează, dacă la asta vă referiţi. Însă este foarte inteligentă, şi am încredere în sfaturile ei în multe domenii. E cu adevărat o persoană minunată. Mi-aş dori s-o cunoaşteţi odată.”

În acel moment directorul executiv a ştiut că a găsit omul. Unul care râde de soţia lui nu era ce căuta el. În caracterul omului pe care a decis să-l angajeze exista în mod clar loialitate, şi el dorea un om de caracter.

Consecinţele morale şi sociale ale cinstirii oamenilor stricaţi sunt substanţiale şi cei miopi nu le zăresc îndărătul cuvintelor. Loialitatea nu este o monedă de schimb. Cineva câştigă şase puncte la sinceritate, apoi pierde trei la loialitate, dar termină cu un total bun şi solid de trei puncte plus. Eforturile de a izola şi disocia loialitatea de aspectul profesional al vieţii sunt greşite şi periculoase. Un om nu acţio­nează neloial doar într-un anumit domeniu al vieţii sale, fără legătură cu restul. Un om sau este loial sau nu este.

 

v

 

Merritt era un congresman fără grijă, la al patrulea mandat.

În urmă cu doar douăzeci şi patru de ore, părea invincibil. Acum avea în mâna sa prima pagină a unui ziar, şi avea aerul unui om care ţine în mână propria condam­nare la moarte. Titlul “Acuzat!” ţipa la el. Articolul sublinia acuzaţiile de trafic de influenţă şi spălare de bani. Pentru a agrava şi mai tare lucrurile, secretara lui, Margaret, a dat pe faţă (împreună cu alte lucruri) relaţia lor de durată, zugrăvind-o în detalii şi descrieri colorate în Playboy. Şi-a calmat nervii întinşi la maxim şi şi-a masat tâmplele. Nu intra în panică! Era sigur că va putea ajunge la o înţelegere înainte de proces care să reducă acuzaţiile la nivelul unui delict minor şi pledând nolo contendere să scape cu o pedeapsă redusă. Trebuia să arate o deza­mă­gire puternică referitor la condiţia sa umană, dar să nu admită nicicum culpa­bilitatea.

Mai târziu, într-o conferinţă de presă deosebit de emoţională, va denunţa ziarele că s-au repezit când au scris despre un scandal sexual irelevant. Micuţa lui soţie va sta ca un şoricel curajos alături de el, în timp ce el va suferi ca un martir. Îşi închipuia scena în memorie. “Soţia mea şi eu am trecut printr-o perioadă dificilă. Prin acest incident am cunoscut o altă dimensiune a relaţiei noastre, şi aceasta este acum mai apropiată ca oricând.” În acel moment va trebui s-o îmbrăţişeze protector. “Credem că alegătorii din acest district sunt destul de sofisticaţi şi de inteligenţi pentru a putea separa aceste chestiuni personale de prestaţia mea de congresman al lor.” Apoi îşi va anunţa cu îndrăzneală candidatura pentru a fi reales. Oh, da, cu siguranţă va pierde multe voturi, dar ştia că se putea baza pe votul evanghelicilor. Fusese “corect” în chestiunile care-i priveau, şi creştinilor le place să ierte. De fapt, mulţi îl vor aclama ca erou.

Nu va fi prea distractiv, dar va putea depăşi momentul. Viaţa merge înainte, îşi zicea el.

v

 

Loialitatea înseamnă să fii gata ca, din pricina dedicării relaţionale, să deviezi lauda, admiraţia şi succesul înspre altul. Această loialitate poate să coste mult la nivel personal, dar ea îl zideşte şi-l fericeşte pe cel ce o posedă.

Loialitatea nu uzurpă niciodată autoritatea. Ea refuză să accepte dragostea sau lauda nepotrivită care de drept i se cuvin altuia. Loialitatea este cleiul care păstrează relaţiile tari, face familiile să fie funcţionale şi armatele să fie victorioase. Loialitatea este materialul din care este făcută societatea. Fără loialitate nici unul din cei înrolaţi în armată nu poate îndrăzni să spere că generalului său îi pasă dacă el trăieşte sau moare, şi nici un căpitan nu se poate aştepta să-i fie ascultat un ordin neplăcut. Fără loialitate, căsătoria devine un câmp de competiţie minat, companiile devin periculos de paranoice, iar puterea politică nemiloasă va transforma episcopii în prinţi machiavelici.

Loialitatea este elementul de bază care validează şi cimentează relaţiile. Dacă soţii ar fi neloiali soţiilor lor, dacă copiii ar fi neloiali părinţilor, părinţii copiilor, şi angajaţii angajatorilor, n-ar exista nici o relaţie sigură, iar ţesătura societăţii s-ar destrăma foarte curând.

 

INIMI FURATE

În fiecare lună, într-o anumită zi, era judecata împărătească pentru cei ce epuizaseră toate posibilităţile de rezolvare a cauzelor civile şi criminale. În ziua aceea oricine putea veni direct în faţa împăratului David. Deciziile lui, drepte sau nu, erau finale. Evident, în curând numărul celor ce stăteau la rând a devenit tot mai mare.

Fiul lui David, Absalom, a încercat să exploateze această frustrare în avantajul său. Stând drept şi ţanţoş în carul său frumos, Absalom cel deosebit de arătos a creat o adevărată agitaţie. În timp ce carul său împodobit trecea huruind prin Ierusalim, figura lui strălucitoare şi părul său erau admirate de bărbaţi şi dorite de femei. Devenise un obicei al său să stea să privească la una din porţile cetăţii pe cei ce veneau la judecata împăratului, în ziua stabilită. Flataţi de invitaţia de a urca în carul său, cei nedreptăţiţi îşi împărtăşeau ofurile fără ocol. El îi peria ca un adevărat politician, le săruta copiii şi le mângâia rănile, dar nu le dădea totuşi nici o speranţă că David i-ar ajuta.

“Nu este în totul vina împăratului David,” le explica Absalom. “Are prea multe de făcut, ştiţi asta. Înţelegem situaţia lui. Problema este că refuză cu încăpăţânare să numească pe cineva care să-l înlocuiască. Dacă eu aş fi delegatul lui, sau chiar împărat, fiţi siguri că vi s-ar face dreptate. În mod normal, la recurs ar trebui să vi se dea dreptate, dar cu David pe tron… cine ştie?”

Nimeni nu iubeşte atât de mult pe un demagog ca un om îmbufnat. Nemul­ţumiţii se plecau satisfăcuţi în faţa lui Absalom, dorind ca el să le fie campion. Îmbrăţişarea personală a lui Absalom, în stil oriental tradiţional, era un act încărcat de simbolism şi mult apreciat. Familiaritatea lui Absalom era astfel calculată încât să-i asigure loialitatea lor. Evident, el n-avea dreptul să ceară o asemenea dedicare. Doar David avea acest drept.

 

Şi Absalom câştiga [fura] inima oamenilor lui Israel.

—2 SAMUEL 15:6

 

Tronul era al lui Absalom prin naştere. Trebuia să-i revină şi i-ar fi revenit lui. Moartea lui tragică înainte de vreme, care l-a costat destinul său, a fost sfârşitul inevi­tabil al lipsei sale de loialitate şi al răzvrătirii sale. Lipsa de loialitate a cauzat răzvrătirea, iar răzvrătirea l-a costat viaţa. Când se produce o răzvrătire exterioară, cauza este că alături de credinţă nu s-a pus şi loialitatea.

Loialitatea refuză să accepte un credit nemeritat, să primească admiraţia nepotrivită sau să uzurpe respectul cuvenit altora. O astfel de loialitate se sculptează de obicei în caracter cu un preţ destul de mare.

 

LOIALITATEA ÎN ACŢIUNE

Păstorul unei mici biserici din Midwest, a anunţat pe cei cinci învăţători de Şcoală duminicală adulţi, “Dumnezeu mi-a pus pe inimă îndemnul ca voi toţi să predaţi lecţii despre evanghelizare în următoarele trei luni. Am pregătit pentru voi schiţele lecţiilor. Puteţi să le adaptaţi fiecare pentru clasa lui.” Duminica următoare, toţi cinci au început seria de lecţii.

Învăţătorul 1 a spus clasei sale, “Păstorul ne-a spus că trebuie să predăm acest material în următoarele trei luni. Vreau să ştiţi că dacă aş fi eu păstor, nu v-aş preda aşa ceva, dar nu sunt eu păstorul, şi lecţiile acesta nu-mi aparţin.”

Învăţătorul 2 a predat ascultător materialul. Clasa lui a răspuns cu entuziasm, devenind toţi câştigători de suflete, ceea ce a dus la creşterea clasei şi a bisericii. La sfârşitul lecţiilor l-au ridicat în slăvi pe învăţător. “Ce idee extraordinară ai avut să ne predai aceste lecţii! Ce lecţii frumoase şi ce schiţe minunate ai avut!”

“Vă mulţumesc foarte mult,” a răspuns el cu smerenie. “M-am rugat mult pentru asta. Am ştiut că Dumnezeu mă călăuzeşte în timp ce mă pregăteam şi medi­tam.” Ascultător în faptă, el a furat inimile oamenilor. A fost viziunea păstorului, şi el ar fi trebuit să îndrepte lauda către acesta.

Învăţătorul 3 a predat seria de lecţii, dar totul a ieşit pe dos. Toţi cei din clasă au obiectat cu tărie, “Nu vrem să mergem să câştigăn pe alţii. Nouă ne place Şcoala noastră duminicală uşoară, simplă, aşa cum am avut-o de patruzeci de ani, iar tu ne împingi să pornim pe uliţe. Nu ne place asta.”

La care învăţătorul a răspuns, “N-a fost ideea mea. Eu de la început n-am vrut să predau acest material! Voi ştiţi cum e păstorul. Spuneţi-i lui ce aveţi de spus.” Fap­tul că acest învăţător n-a vrut să-i ţină partea păstorului denotă lipsă de caracter şi de loialitate.

Învăţătorul 4 s-a izbit de acceaşi reacţie: şi clasa lui s-a plâns, dar el a răspuns, “Eu am făcut doar ce am simţit că-mi spune Dumnezeu să fac. Mi-am dat toate silinţele. Dacă păstorul ar fi putut să ţină el aceste lecţii, ştiu că ar fi făcut-o mai bine. Deci, dacă sunt comentarii, eu sunt de vină!” A acceptat cu loialitate atacul criticilor, lăsând ca respectul şi admiraţia să ajungă la autoritatea mai înaltă. Mai mult decât atât, probabil că a spus adevărul; păstorul ar fi predat mai bine.

Învăţătorul 5 a auzit ce spuneau cei din clasa lui, “Acesta este cel mai minunat lucru care s-a întâmplat în clasa noastră!” La care el a răspuns, “Pot fi de acord cu voi, fiindcă nu este lucrarea mea: Dumnezeu şi păstorul au pus-o la cale. Păstorul a scris lecţiile şi mi le-a dat. Ca să fiu sincer, eu am avut unele temeri, dar acum văd că fratele păstor a avut dreptate. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru acest studiu, nu-i aşa?” Aceasta este loialitatea în acţiune.

 

NIVELELE LOIALITĂŢII

O anumită confuzie se naşte din nepăsarea generală a societăţii de azi faţă de virtutea loialităţii. Ne-am îmbolnăvit de inabilitatea de a pune priorităţi corecte loialităţilor noastre. Adică, confuzia din societate este rezultatul eşecului de a stabili nivele corespunzătoare de loialitate. Nu toate loialităţile sunt egale ca prioritate. Sfe­rele de loialitate ajung deseori în conflict. Slăbiciunea şi instabilitatea în caracter sunt rezultatul eşecului de a distinge nivelele de loialitate şi de a rezolva conflictul interior.

 

Un om nehotărît [este] nestatornic în toate căile sale.

—IACOV 1:8

 

Doar venind înapoi, de la loialitatea supremă în spate, putem evita disonanţele. Mai întâi trebuie stabilit ce este ne-negociabil, ce este de netăgăduit, tensiunea de la nivelele inferioare se poate reduce. Odată ce este stabilită loialitatea cea mai mare din toate, chestiunile conflictuale pot fi mai uşor rezolvare.

O femeie a venit la mine pentru un sfat pretinzând că soţul ei i-a cerut să se pros­titueze. El nu era creştin, dar ştia că ea este, şi i-a făcut această cerinţă stricată ex­plo­atând convingerile ei. El era capul familiei, şi ea trebuia să fie ascultătoare. Ea acceptase în mod evident nişte învăţături puternice, legaliste, şi era convinsă că orice i‑ar cere soţul ea este datoare să-l asculte, el fiind capul familei. Şi această femeie creştină începuse deja să ia în calcul împlinirea cerinţei soţului.

Ea era înşelată de loialităţi confuze combinate cu un sentimant fals de supunere. Permiţând unei loialităţi secundare pentru soţul ei să întreacă loialitatea supremă faţă de Isus Hristos, ea era pe punctul de a intra în starea serioasă de imo­ralitate. Soţul ei nemântuit se folosea de înţelegerea ei greşită a Scripturii şi de menta­litatea ei de roabă pentru a o manipula spre a face tot ce voia el.

O altă femeie pe care cu are am stat de vorbă aştepta să fie judecată penal pentru delapidare. S-a încurcat cu un bărbat cufundat adânc în datorii. El a rugat-o să-i facă rost de nişte bani, altfel el va intra la închisoare. Pentru a-l ajuta a delapidat o sumă mare de bani de la serviciul ei, intenţionând să o returneze în totalitate. Scan­dalul arestării ei a fost un şoc amar pentru biserica din care făcea parte şi pentru familia ei. Când am întrebat-o cum a putut să cadă într-o asemenea cursă prostească, ea a răspuns că “n-are idee.”

Avea dreptate! N-avea idee. Şi-a justificat lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de patronul ei ascunzându-se în spatele loialităţii faţă de un om, şi nu cine ştie ce om!

 

CĂSĂTORIA: LEGĂMÂNTUL NOSTRU DE LOIALITATE

Pentru cei căsătoriţi, loialitatea faţă de partenerul de viaţă este imediat a doua după loialitatea faţă de Dumnezeu. O căsătorie se poate târî chinuită de amărăciune sau de lipsă de ierare, dar odată ce apar crăpăturile lipsei de loialitate, doar harul lui Dumnezeu o mai poate salva.

Soţia mea şi eu am consiliat multe cupluri a căror căsătorie a fost zguduită de afaceri extramaritale. Noi încercăm să-i aducem la punctul de sinceritate unul faţă de altul în legătură cu adulterul. Făcând acest lucru, ne-am dat seama că bărbaţii şi soţiile pun în general întrebări foarte diferite.

Soţii trădaţi pun întrebări tipice despre sex. “A fost acela un iubit mai bun ca mine? A făcut el ceva ce eu n-am făcut? Ţi-a plăcut mai mult cu el decât cu mine?” Soţiile rănite întreabă frecvent, “Ai vorbit cu ea despre mine?” Întrebarea asta m-a şocat prima oară când am auzit-o. M-am gândit în mine însumi, Din toate lucrurile, chiar asta vrei să ştii? Vrei să ştii despre ce vorbeau? Soţul ei se culcase cu altă femeie, şi ea este interesată despre ce au vorbit. Am ajuns să înţeleg de ce femeile, şi nu bărbaţii, pun întrebările cu adevărat importante. Femeile doreau să discearnă înţelesul real al actului de imoralitate. În mod intuitiv ele înţelegeau că din discuţiile intime pot discerne adevărata măsură a lipsei de loialitate.

Loialitatea în căsătorie este similară loialităţii în alte domenii. Ea înseamnă să‑l zideşti sufleteşte pe celălalt în mod constant, chiar riscând tu însuţi sau plătind tu însuţi un preţ. Nu pot să-mi imaginez cum ar putea o femeie să fie mai loială soţului ei decât îmi este soţia mea mie. Când mă duc să predic în locuri pe unde a trecut soţia mea, sunt de multe ori întrebat, “Chiar eşti un bărbat aşa de minunat precum spune soţia ta?” Evident, asta mă face să mă simt bărbat de milioane. Trebuie, evident, să respect cu umilinţă înţelepciunea şi discernământul soţiei mele.

La rândul meu, loialitatea ei mă face să răspund în acelaşi fel. Ea se măreşte, pe măsură ce încercăm să concurăm unul cu altul cine-l poate zidi mai repede sufleteşte pe celălalt. În cazul mutor cupluri acest ciclu pare să lucreze exact invers. Eu şi soţia mea suntem întotdeauna şocaţi când auzim cupluri certându-se sau contrazicându-se unul pe altul în public.

Soţul spune, “Îmi amintesc din urmă, când în 1957 ne-am mutat în Topeka.”

“Da de unde, uitucule,” îl întrerupe soţia. “Era în 1956.”

“Nu,” insistă el, “era 1957 fiindcă în anul acela s-a născut Charlie.”

“Grozav!” strigă ea. “Tipic pentru bărbaţi! Da, era anul în care s-a născut Charlie, numai că el s-a născut în ’56. Nu ştii când ţi s-au născut copiii.”

O astfel de ceartă plicticoasă continuă şi continuă agonizant până când îmi vine să sar pese mese, ca Mike Hatter, strivind prăjiturile şi biscuiţii pentru ceai, şi strigând, “Nu mă interesează! Nu mă interesează în ce an s-a născut Charlie. Terminaţi odată.”

O astfel de ceartă patetică înseamnă colapsul loialităţii maritale. Soţia loială va permite soţului ei confuz cronic să susţină categoric că a fost 1957, chiar dacă ea ştie că totul s-a petrecut înainte de Războiul din Crimea. Mai târziu, în maşină, departe de alţii, ea îi va reaminti, “Ai spus 1957, şi poate ai dreptate. Tu-ţi aminteşti mai bine—mie mi se pare că în anul acela conduceam o maşină DeSoto. N-o vândusem înainte de 1957?”

Asta-i va da un pic de spaţiu de mişcare. Dacă strigă “1956!” ca un vulcan, înseamnă că este din nou gata de luptă. Este naiv, dacă nu chiar nesănătos, să creadă că el va admite în faţa altor cinci cupluri, “Oh, dragă, ai dreptate. Ce bătut în cap sunt!”

Bărbaţii, la rândul lor, spun de multe ori lucruri scandalos de neloiale deghizate sub formă de glume. “Ai de gând să înghiţi tu amândouă porţiile?” întreabă bărbatul când doi chelneri aduc cele două porţii de desert de banane comandate de soţia lui. Stând ţeapănă, dar rănită în mândria ei feminină, ea anunţă, “Da, mănânc eu totul, şi încă cinci porţii pe lângă astea. Până la Crăciun voi fi enormă, ca Hinden­burg.”

La o mică întrunire la noi acasă a venit un cuplu care încerca cu disperare să scape din datorii. Femeia a început să se plângă cu voce tare, până la exasperare, că soţul ei şi-a luat un al doilea serviciu. Familia nu-l mai vedea niciodată, copiii erau neglijaţi şi ea se simţea ca o văduvă.

Apoi soţia mea a rugat-o s-o ajute pentru câteva minute la bucătărie, unde au stat aproape o jumătăte de oră. Când s-a întors, semăna cu un copil năzdrăvan care chiar a ieşit din biroul directorului. A stat liniştită preţ de câteva minute, după care, fără legătură cu conversaţia, a zis dintr-o dată, “Asta-mi aminteşte ce soţ minunat am! Ştiţi de ce şi-a luat a doua slujbă? Lucrează mult pentru a îngriji de mine şi de copii.”

Alison a ajutat-o să înţeleagă că n-a fost loială soţului ei. Îl ponegrea în faţa altora, fără să câştige nimic în schimb.

 

NELOIALITATEA CRITICII

Criticând înţelepciunea şi abilităţile unui superior, un subordonat se coboară pe sine însuşi. Logica ne spune că cel mai de jos lucrează pentru cel mai de sus. Deci, dacă şeful tău este prostul-proştilor, cum sunt cei ce lucrează pentru el? Dacă şeful tău este o persoană integră, cu o mare perspicacitate şi înţelepciune, concluzia fericită este că a fost înţelept şi în alegerea angajaţilor săi. Când îmi înalţ şeful, sunt şi eu înăl­ţat. Când mă laud cu soţia mea, voi fi şi eu apreciat de alţii. Dacă vorbesc fără loialitate de ea, alţii vor fi de acord cu mine că ea este fără minte—destul de fără minte să se fi căsătorit cu mine! Tot aşa, dacă spun de părinţii mei că sunt proştii satului, ei bine, ce nume voi avea eu, fiind crescut de ei?

 

LOIALITATEA VERTICALĂ: STRADĂ CU SENS DUBLU

Loialitatea trebuie să funcţioneze în sus şi în jos. Loialitatea în sus este cea faţă de superiori. Adică disponibilitatea de a le recunoaşte lor creditul, în timp ce noi luăm asupra noastră vina. Aceasta este cheia loialităţii comune. Dacă angajatul de mijloc, cu subordonaţi sub el şi superiori deasupra lui, arată lipsă de loialitate de orice fel, ţesătura comunităţii în structura aceea organizată începe să se destrame.

Directorul executiv al fiecărei corporaţii ar trebui să invite periodic persoane care să vorbească angajaţilor săi despre loialitatea comună. Ei trebuie să înveţe să îndrepte laudele către şeful lor, în timp ce-şi asumă responsabilitatea când ceva nu merge bine. Din păcate, uneori am avut experienţa nefericită să sun la biroul cuiva şi să aud secretara că-mi spune, “Nu ştiu unde e. De multe ori nu vine decât la 10 sau la 11. Probabil că şeful joacă golf undeva.”

Este o lipsă de loialitate scandaloasă, o încercare deliberată a secretarei de a da o imagine proastă şefului ei. Poate că încearcă să spună că ea lucrează în timp ce şeful ei se distrează. Poate fi şi o încercare de a-şi dovedi propria valoare, ca şi când ar vrea să spună, “Nu ştiu ce s-ar face şeful fără mine.”

Loialitatea în sus ne ajută să împlinim visele superiorilor. Managerii de rang mai modest nu sunt angajaţi în general pentru că au o viziune proprie. Orice instituţie trebuie să opereze doar pe baza unei singure viziuni. Un exemplu concludent este acela al unui ambasador. Ambasadorii nu sunt plătiţi pentru a avea opinii proprii, ci pentru a comunica clar mesajul şefului statului pe care îl reprezintă. Când un ambasador american se prezintă în faţa unui guvern străin, nimănui nu-i pasă prea mult de ideile ambasa­dorului. Ei doresc să cunoască părerea preşedintelui.

 

LOIALITATEA ÎN JOS

Cu câtva timp în urmă am fost la o firmă al cărei patron se chema John. M-am dus să-l întâlnesc pe el şi pe alţi câţiva, pentru a servi masa împreună. Aşteptând în hol să sosească toţi, discutam amabil cu secretara personală a lui John, cu o recepţioneră şi cu un tânăr din executiv. Până la urmă a sosit şi ultimul dintre invitaţi, puţin cam târziu. Intrând grăbit în sala de recepţie, el s-a scuzat, “Îmi pare rău că am întârziat. Secretara mea n-a sosit la birou şi totul este întors pe dos. Am probleme cu angajaţii mei.”

John, în al cărui birou eram acum, i-a spus, “Ştiu exact ce simţi. Cel mai rău lucru cu care mă confrunt eu este că nu primesc ajutorul cuvenit!” A spus asta în faţa angajaţilor săi! De surprins ce eram, n-am putut să nu privesc feţele lor. Arătau de parcă li s-au tras palme. Asociatul mai tânăr s-a prăbuşit, la modul real, iar secretara s‑a răsucit pe călcâie, a intrat în biroul ei şi a trântit uşa un pic cam tare. Recepţionera s-a aşezat şi a început să bată cu degetele pe birou la fel ca Lizzie Borden. Am căutat pe faţa lui John vreun semn de ostilitate, şi, negăsind niciunul, am realizat că nu este om rău sau crud, ci este doar un insensibil. Nici nu şi-a dat seama ce-a făcut.

Imediat ce am fost doar cu el, i-am spus, “Frate, îţi dai seama că i-ai rănit pe trei din angajaţii tăi? Ţi-ai stricat relaţia cu ei.” A fost de-a dreptul surprins, dar când i-am reamintit scena, parcă i s-a luat ceva de pe ochi. I-am spus, “Gândeşte-te cum te‑ai fi simţit dacă ţi s-ar fi făcut ţie aşa ceva. Angajaţii tăi s-au simţit trădaţi. Le-ai fost neloial. Mai mult, ai pierdut o ocazie de aur pentru a le întări loialitatea faţă de tine.”

Loialitatea în jos este atunci când oamenii de la vârf spun, “Fără angajaţii mei n-aş putea face nimic.”

Şefii ar trebui să spună în mod constant, “Succesul companiei noastre se dato­rează în mare parte excelentei echipe de asociaţi pe care o am.” Ar trebui să-şi laude angajaţii nu doar personal, ci şi către alţi oameni.

 

PUTEREA SUPRANATURALĂ A LOIALITĂŢII

Harul răscumpărător al loialităţii este atât de puternic încât poate aduce vindecare şi binecuvântare miraculoasă în orice situaţie. Orice forţă cu o aşa putere nu poate fi însă violată fără consecinţe extrem de serioase. În împărăţia lui Dumnezeu există puţine virtuţi mai preţuite ca loialitatea. Soarta lui Absalom a fost pecetluită de lipsa lui de loialitate faţă de David, însă loialitatea lui David faţă de Saul cel nevred­nic i-a confirmat destinul de succesor la tron.

În casa lui Naaman, un general sirian, trăia o fetiţă evreică roabă. Fusese capturată în timpul unui raid al sirienilor. Smulsă din sânul familiei, singură într-o ţară străină, ea slujea ca roabă personală soţiei lui Naaman, o situaţie care nu prea inspira la loialitate. Chiar şi sclavul cel mai ascultător pe dinafară îşi poate ucide stăpânul în mintea lui. Cu toate acestea, această fetiţă a ales să fie loială cu întreaga inimă. Cumva familia ei din Israel sădise în caracterul ei, încă de la o vârstă fragedă, loialitatea. Deşi acum era roabă în Siria, caracterul ei frumos format a simţit o preocupare adevărată faţă de omul care era stăpân asupra ei în acelaşi fel cum era stăpân şi asupra calului său.

Când Naaman s-a îmbolnăvit de lepră, fata roabă a spus stăpânei ei, “Oh, dacă domnul meu ar fi la proorocul acela din Samaria, proorocul l-ar tămădui de lepra lui!” (2 Împ.5:3).

Uimitor! Îl trimite pe omul care o ţinea captivă în ţara ei, unde ar fi dorit ea să fie. Îl trimite să fie tămăduit de boală, deşi el o ţinea roabă. Ea dorea cu adevărat vindecarea lui Naaman, vindecare care s-a şi întâmplat. Minunea de care a avut parte Naaman prin lucrarea lui Elisei n-ar fi avut niciodată loc fără loialitatea de care n-am fi crezut-o pe această fată în stare.

Mulţumitor pentru vindecarea miraculoasă, Naaman i-a oferit lui Elisei o răsplată substanţială, pe care acesta a refuzat-o însă. Slujitorul şi ucenicul lui Elisei, Ghehazi, şi-a clătinat capul cu mirare. Sirianul a fost vindecat miraculos! De ce să nu primească Elisei binecuvântarea aceasta? a raţionat Elisei în el însuşi. Să nu legi gura boului, s-a gândit el.

Elisei a refuzat darurile luxoase ale sirianului, dar Ghehazi n-avea să le refuze. A aşteptat până Naaman s-a îndepărtat de locuinţa lui Elisei, apoi a alergat după generalul sirian. Elisei s-a răzgândit, i-a explicat Ghehazi sirianului. Au sosit la el doi prooroci musafiri, iar Elisei ar fi bucuros să primească acum darurile. Naaman a fost prea bucuros să le dea.

Elisei a înţeles însă înşelăciunea şi l-a lovit pe nefericitul Ghehazi cu lepra. Cu alte cuvinte, dacă Ghehazi tot voia banii sirianului, trebuia să aibă şi boala sirianului.

Lăcomia lui Ghehazi este evidentă. Însă subiectul mai subtil al lipsei loialităţii este trecut mai uşor cu vederea. Pentru un câştig personal el a minţit în legătură cu motivaţiile stăpânului său. Acţionând din propriul interes, el a negat nobleţea, scopurile, intenţiile şi dorinţele stăpânului său. Ce contrast ironic!

Caracterul şi loialitatea unei fete sclave a adus vindecare miraculoasă şi binecuvântare, în timp ce lipsa de loialitate a unui pooroc în devenire a adus scandal, boală şi moarte. Loialitatea este o virtute ca o piatră preţioasă, a cărei strălucire, încrustată în aurul credincioşiei, aduce slavă lui Dumnezeu şi vindecare tuturor celor ce o posedă.

 


 

CAPITOLUL 3

LOIALITATEA: CARACTERUL ÎN COMUNITATE

 

[i] “Chronology of Sam Houstons”s Life” [Cronologia vieţii lui Sam Houston], Muzeul Memorial Sam Huston, Universitatea de Stat Sam Houston. Luată de pe Internet la 3 iulie 2003 de la adresa http://www.shsu.edu/~smm_www/History.

                  v

Vehicolul blindat Bradley şi-a croit drumul spre pod. Trei soldaţi americani, tineri care aveau pentru ce trăi, îl urmau ghemuiţi, cu ochii la femeia în vârstă. Gloanţele pornite din puştile iraqiene de pe partea îndepărtată a râului ricoşau din blindajul lateral al vehicolului şi din traversele de oţel ale podului. Soldaţii continuau să înainteze, riscându-şi vieţile la fiecare pas, înfruntând armele vrăjmaşe, doar pentru a salva viaţa femeii iraqiene în vârstă, înconjurată de fumul armelor.

Ofiţerul care răspundea de operaţiune a aruncat o grenadă de fum, şi trei americani s-au grăbit să o aducă pe femeie în siguranţă. Căpitanul Chris Carter, la vârsta matură de treizeci şi unu de ani, a fost comandantul conmpaniei. A ordonat oamenilor săi să se retragă, împreună cu femeia, în timp ce el executa foc de acoperire cu o armă M-16.

La 31 Martie 2003 căpitanul Chris Carter şi oamenii săi au acţionat curajos pe un pod la sud de Bagdad. Nu au fost doar viteji, ci şi curajoşi, riscându-şi viaţa pentru a salva o femeie fără apărare care era în pericol de a fi străpunsă de gloanţele armatei propriei sale naţiuni.[i]

v

Curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi.

—CLARA BOOTH LUCE

v

 

O

MUL INDUS ÎN EROARE, OMUL ÎNŞELAT SAU fanatic poate acţiona uneori cu vitejie, năpustindu-se în ghearele morii. Adevăratul curaj, însă—curajul nobil, actul spontan şi autentic al celui care se jertfeşte pe sine însuşi în folosul celui lipsit de apărare—nu este fanatism, ci o trăsătură de caracter.

Modul în care o societate percepe curajul determină, în mare parte, dacă ea va fi o societate nobilă, sau se va cufunda în brutalitate şi barbarie. Curajul nu înseamnă lipsa fricii. El este mai degrabă acea dorinţă şi disponibilitate interioară necesară pentru a acţiona nu pe baza simţirilor, ci pe baza convingerilor. Cineva poate acţiona într-un mod foarte fără frică, şi totuşi să acţioneze în mod laş. La fel, cineva poate fi plin de frică, dar să se poarte cu mare curaj.

În urmă cu mai mulţi ani mijloacele media au transmis cazul unui angajat al unei tipografii din Midwest, al cărui patron a semnat un contract pentru tipărirea unei reviste pornografice. Acest om a anunţat că refuză să opereze maşinile de tipărit în cazul acelui contract. El a făcut următoarea cerere, “Permiteţi-mi să lucrez la orice alt proiect. Puneţi-mă în schimbul cel mai neconvenabil. Nu voi da drumul la maşini când va veni rândul pentru tipărirea acelei reviste.” A fost concediat. A apelat la organizaţia lui sindicală, care însă nu şi-a dat sprijinul pentru acţiunea lui “de cenzură.” Şi-a pierdut locul de muncă cu doar trei ani înainte de a se retrage la pensie.

Am discutat această întâmplare cu un păstor pe care-l cunosc.

“Ce tâmpit!” a râs prietenul meu păstor. “Se îneacă cu un ţânţar, dar înghite cămile. Ce mare afacere a făcut? Nu era dator să le citească sau să privească la poze. A fost fraier, n-avea nici o responsabilitate în treaba asta. El trebuia doar să stea lângă maşinile care lucrau.”

Atitudinea acelui păstor indică o rană adâncă în societatea noastră. Când nu mai putem nici măcar identifica situaţiile care cer un răspuns curajos, nu ştim când trebuie să luăm poziţie. În final vom pierde şi noţiunea de curaj. Dacă o socie­tate redefineşte curajul, ea se află la limita barbariei.

 

COSTUL CURAJULUI

Curajul este acea voinţă şi disponibilitate de a renunţa la mine însumi şi de a face ce este corect şi nobil, indiferent de cost. Am consiliat odată un cuplu de logodnici tineri care locuiau împreună, în parte fiindcă ieşeau mai bine din punct de vedere financiar. I-am sfătuit ca el sau ea să se mute din locuinţă. I-am îndemnat să stabilească o relaţie curată timp de un an de zile, şi să se căsătorească doar mai apoi, pe temelia solidă a unei relaţii virtuoase.

Mi-au explicat cât de dificil le va fi din punct de vedere financiar. I-am asigurat că ştiu că le va trebui un mare curaj pentru a se comporta virtuos. Am fost mirat când mi-au acceptat sfatul.

Costul n-a fost doar financiar. Trupurile lor cultivaseră un apetit unul pentru altul. Se bucuraseră de toate beneficiile vieţii de căsătorie, fără să-şi asume însă res­pon­­sa­bilităţile dedicării. Acest lucru este foarte greu de schimbat, dar ei au făcut-o. Au acţionat cu un curaj extraordinar, şi Dumnezeu i-a binecuvântat în asta.

Unul din cele mai mari momente de satisfacţia din timpul lucrării mele a fost să primesc o scrisoare de la ei după mai mult de un an, în timp ce erau în luna de miere în Italia.

 

Dragă frate Rutland,

 

Acestea sunt cele mai frumoase momente ale vieţii noastre, fiindcă ştim că am acţionat aşa cum a dorit Dumnezeu. Acum suntem împreună în luna de miere, având ca piatră de temelie o viaţă de as­cultare de Dumnezeu. Dacă am fi continuat să trăim împreună şi ne‑am fi căsătorit aşa, am fi cerut probabil bisericii să pecetluiască relaţia în care noi deja trăiam. Acum însă ştim că mariajul nostru este fondat în Hristos. Suntem atât de fericiţi.

 

Curajul este primul şi cel mai mare element al caracterului. Doar a cunoaşte ce este curat sau cinstit sau virtuos nu este de ajuns. Este nevoie de curaj pentru a trăi în virtute. Curajul este de asemenea agentul catalitic care pune în acţiune toate celelalte vituţi în momentele de ispită şi criză.

Un agent din construcţii a semnat un contract pentru construcţia unei case pentru un anumit preţ. Contractul, care prevedea folosirea unor materiale de cea mai înaltă calitate, a devenit brusc neprofitabil datorită unei creşteri neaşteptate a preţu­rilor materialelor, care i-a luat prin surprindere şi pe el şi pe alţi constructori. Dacă executa contractul cum era stipulat, ar fi pierdut bani. Ştia şi faptul că ar fi putut folosi materiale mai ieftine, şi s-o scoată la capăt. Probabil chiar calitatea construcţiei ar fi rămas aproape la fel de bună. Acum era evident o chestiune de onestitate. Ştia ce trebuia să facă, dar asta s-ar fi simţit puternic în limita lui de profit. A avut nevoie de mult curaj pentru a acţiona onest. Onestitatea este o virtute rezidentă, însă se cere curaj pentru a o pune în acţiune.

 

MAI MULT DECÂT VALOARE

Mulţi pierd înţelesul curajului adevărat, considerându-l un fel de vitejie. Chiar dacă vitejia poate fi admirabilă, curajul este mult mai mult decât bravură în faţa pericolului. Curajul şi eroismul nu sunt exact similare. Faptele de eroism pot să fie sau pot să nu fie o indicaţie a curajului adevărat.

Eroismul în faţa pericolului poate fi o izbucnire de moment a instinctului, fără să reflecte adevăratul curaj. Unii oameni sunt impetuoşi pur şi simplu prin construcţia lor. Sunt prin natura lor mai îndrăzneţi decât alţii. Uneori eroii cunoscuţi din războaie sau din atletism trăiesc ulterior vieţi neproductive, sau chiar distructive. Altfel de oameni n-au fost niciodată curajoşi. Ei au fost doar viteji de moment.

Imaginaţi-vă doi copii care se dau pe un balansoar. Fetiţei, prin natura ei, îi place fiorul pericolului. “Mai tare, tati!” strigă ea. “Împinge-mă mai sus, tati!”

Nu este o indicaţie a curajului ei mai mare. Poate că spectrul ei de emoţii este mai larg. Fratele ei, pe de altă parte, spune, “Nu atât de sus, tati, nu atât de sus.” Tatăl îl crede laş pe băiat, dar în realitate el este doar mai prudent. A încurca prudenţa cu laşitatea este cu adevărat o mare nebunie.

“Nu fii laş!” este reproşul muşcător pe care-l primeşte băiatul pentru prudenţa sa. Inima lui este lovită pe nedrept, fiindcă el nu este laş deloc. În fapt, poate că este mai deştept decât sora lui.

Mai mult, curajul fără caracter poate degenera în simplă bravadă. Distincţia între un erou şi un lăudăros respingător este caracterul. Cu alte cuvinte, dacă motivele lui sunt egoiste şi necurate, acţiunile unui “erou” izvorăsc din dorinţa lui de a ieşi în evidenţă, mai presus de orice.

Într-adevăr, uneori uneori fapte eroice se nasc din prostie, ignoranţă sau neîn­ţe­legere. De exemplu, în timp ce era intervievat de Bill Maher, autorul Dinesh D’Souza a afirmat că teroriştii de la 11 Septembrie nu au fost laşi, fiind gata să moară.[ii] D’souza a greşit. Ei au fost laşi care au ucis mii de civili fără să-i avertizeze.

Realitatea circumstanţială poate fi considerată în mod greşit ca fiind curaj. Unui prizonier condamnat la moarte i s-a permis să-şi aleagă meniul pentru ultima lui masă. “Ciuperci, “ a răspuns el. “Doresc ciuperci proaspete. Le-am dorit întreaga viaţă, dar nu le-am gustat niciodată. Întotdeauna mi-a fost teamă să nu fie din cele rele şi să mă otrăvesc.”

Dincolo de circumstanţe şi de simpla bravadă, există şi un alt fel de curaj. Curajul unui caracter adevărat înalţă şi înnobilează viaţa. Un războinic poate lupta vitejeşte, poate înfrunta toate felurile de pericole, poate depăşi dificultăţi insurmon­tabile şi poate înfrânge un inamic superior doar pentru a jefui un oraş şi a ucide în jurul său. Este el curajos? După toate regulile de virtute, clasice şi biblice, răspusul este un nu categoric. Luptătorul neînfricat care siluieşte şi incendiază nu este curajos. Este o brută. Curajul, adevăratul curaj, ţine de o vitejie a bunătăţii.

 

CURAJUL ŞI ÎNCREDEREA PUBLICĂ

În camera ascunsă şi în interiorul fiinţei fiecărui congresman, atârnă în balanţă naţiunea şi civilizaţia noastră. Până nu vom fi în stare să cultivăm oameni de stat care să fie în stare să demisioneze din funcţie pentru poziţia lor în chestiuni de moralitate, caracterul naţional va continua să se deterioreze.

Congresmanul care îşi violează propria conştiinţă pentru un câştig, aduce blasfemie slujbei pe care o deţine şi îşi calcă propria umanitate. Până la urmă, carac­terul său se va degrada într-atât de mult încât nu va mai fi în stare să aibă un punct de vedere. Votul său, influenţa sa şi sufletul său vor avea tot mai puţină valoare la fiecare re-vânzare. Întronat ca un boier, el poate fi reales din nou şi din nou, până devine o coajă golită de conţinut, însă pentru nici un post câştigat sau păstrat nu merită să-ţi pierzi caracterul.

Cred că nici activitate cunoscută omului nu cere mai mult curaj ca predicarea. Omul curajos al lui Dumnezeu predică ce este bine indiferent cui îi este pe plac sau pe cine deranjează. El nu doar că predică ce este corect, dar trebuie să predice şi în modul corect, refuzând să-şi compromită mesajul sau metodele. Tot aşa, poliţistul care refuză un plic cu bani nu este doar cinstit; el este şi curajos. Elevul care refuză să asculte o glumă murdară nu este doar pur; este şi curajos.

 

CURAJUL ZILNIC

Crizele morale lungi, persistente, din viaţă sunt cele mai dificile şi costisitoare. Acei ce stau zi de zi sub focul ucigător al criticilor au nevoie de un curaj mult mai mare decât cei care sunt eroi doar o zi din viaţă. Curajul prelungit într-o criză de durată este cel mai dureros şi mai profund sculptor al caracterului.

Un atlet care era student în anul doi la o mare universitate mi-a spus odată, “Am terminat cu întâlnirile. Am ieşit şi mi-am dat întâlnire cu toate fetele pe care le‑am considerat cele mai drăguţe din campus. Când nu le-am făcut avansuri sexuale, mi-au făcut ele mie. Şi au fost foarte agresive.”

A continuat, “Când frumoasele campioane ale veseliei mă asediau şi umblau după sex, sigur că dorinţele erau stârnite. Când le-am refuzat m-au acuzat că sunt homosexual. Câteva m-au ameninţat că vor spune în tot campusul că sunt impotent. Următoarea fată cu care mă voi întâlni va trebui să fie umplută de Duhul Sfânt, o fiică a lui Avraam spălată în sângele Domnului Isus, o fată care să caute exact ce caut şi eu, sau altfel nu mai vreau să mai am de a face cu fetele! Este hotărârea mea definitivă în legătură cu acest subiect.”

Acest student are nevoie de un curaj durabil pentru a-şi putea trăi convingerile zi după zi. Este un tânăr cu adevărat curajos. Doamne, dă-ne mai mulţi ca el!

Cu toţii îl ovaţionăm pe atletul profesionist din Super Bowl care joacă în ciuda durerilor mari pe care le are! Într-un sens şi el face o faptă curajoasă. Cu toate acestea, el poate fi influenţat de motive mai josnice, cum ar fi egoismul său sau următorul său contract.

Să ne gândim în schimb la adolescenta infirmă care se scoală dis de dimineaţă cu dureri de nedescris. Nu se poate deplasa nici la baie singură. Şi cu toate acestea ea cântă cântări de laudă şi se duce la serviciu. Zi după zi, ea face tot ce poate cu degetele ei răzvrătite şi cu trupul ei care geme în agonie. Nimeni n-o consideră frumoasă, nu este urmărită de bărbaţi, nu va cunoaşte niciodată poate îmbrăţişarea delicată a unui bărbat iubitor şi nu va purta niciodată un copil în pântec. Cu toate acestea în fiecare zi, în ciuda durerilor, ea face ceea ce ştie că e bine. Ea este cu ade­vă­rat curajoasă, demnă de a fi admirată. Doamne, dă-ne mai multe fete cu un aşa curaj!

 

CURAJ ŞI FRICĂ DE DOMNUL

Frica nu este ceva cu totul rău. Dacă un om se teme de ceea ce nu trebuie, probabil că nu se va teme de ceea ce trebuie să se teamă. Dacă se va teme suficient de mult de ce trebuie, nu se va mai teme poate deloc de ceea ce nu trebuie. În viaţa omului care se teme cu adevărat de Dumnezeu, toate temerile mai mici vor fi înghiţite de aceasta.

Proverbe 29:25 spune, “Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.”

Frica de oameni este o capcană, dar este inofensivă şi netentantă pentru cel ce se încrede în Domnul. Cursa fricii de oameni este principala cauză care împiedică dezvoltarea curajului. Dacă ne temem mai mult de Dumnezeu decât de opinia colegilor noştri de muncă, a soţilor noştri, a adunării noastre sau a alegătorilor noştri, suntem oameni liberi. Dacă frica fundamentală a cuiva este frica de Dumnezeu, ce altă frică mai mică l-ar putea face să nege numele lui Dumnezeu sau să nu asculte de voia Lui?

Istoria despre capturarea lui Bruce Olson de către gherilele comuniste din America de Sud şi eliberarea sa până la urmă, este emoţionantă. Este un adevărat studiu despre curajul senin şi frumos. Olson n-a fost mai tare decât cei ce-l păzeau, n‑a folosit karate şi n-a aruncat grenade de mână asupra lor. El a fost misionar, nu un John Rambo. Cu o îndrăzneală izvorâtă din frica de Dumnezeu mai mare decât frica de gloanţele lor, el s-a oferit să-i înveţe. Cei mai mulţi nu ştiau nici carte. El, ca lingvist, era mai fluent în limba lor spaniolă decât erau ei. Olson s-a oferit să-i înveţe să citească şi să scrie în spaniolă. L-au ţinut captiv până când au învăţat să citească.[iii] Apoi l-au eliberat. Frica de Domnul ne face liniştiţi, calmi şi încrezători.

 

CURAJ ŞI CONDUCERE: TREI ÎMPĂRAŢI ÎN CRIZĂ

Stilurile de conducere, în orice eră istorică, variază foarte mult, dar condu­că­to­rii curajoşi sunt întotdeauna cei mai valoroşi. David, Irod şi Isus, toţi trei conducători şi toţi trei împăraţi, sunt buni pentru un studiu în contrast. Trei împăraţi cum nu se poate mai diferiţi.

Irod era tiran în esenţă. Era un cooperant dar şi un ucigaş desfrânat, însă fisura definitorie a caracterului său era laşitatea.

David era împăratul luptător desăvârşit. Mai măreţ ca istoria, el şi-a scris viaţa numai cu litere mari. David a fost ca o fetiţă cu un cârlionţ în mijlocul frunţii. Când a fost bun a fost “foarte, foarte frumos,” şi când a fost rău, a fost “dezgustător.” Cu toate acestea, în multe momente ale vieţii sale el a arătat un curaj extraordinar în îm­pre­ju­rări extrem de dificile.

Isus, Păstorul cel bun, nu este considerat, poate, de mulţi ca deosebit de cura­jos. N-a luptat în bătălii răsunătoare, n-a condus trupe, n-a dărâmat cetăţi şi redute; cu toate acestea în moartea lui înjositoare, prin execuţie, vedem un curaj de cel mai mare grad.

Scriptura ne pune la dispoziţie o fereastră către vieţile acestor trei împăraţi. Comparând caracterul lor în momente dificile, acolo unde se dă întotdeauna pe faţă caracterul, putem învăţa multe despre conducerea curajoasă sau laşă.

Împăratul Irod

Împăratul Irod, care furase nevasta fratelui său şi trăia pe faţă cu ea, a fost denunţat fără teamă de Ioan Botezătorul. Irod nici măcar n-a avut îndrăzneala să poruncească tăierea capului profetului. Până la urmă a făcut-o din pricina poftei, mândriei şi fricii de a nu fi considerat slab în ochii invitaţilor şi a curţii sale. Când l-a omorât pe Ioan, n-a avut nici măcar tăria şi neînfricarea de a-l ucide el însuşi. Şi asta nu din pricină că se temea de Dumnezeu; el se temea de oameni. Frica l-a lipsit de capacitatea de conduce.

 

Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un prooroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor, şi a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” Împăratul s-a întristat, dar din pricina jurămintelor sale, şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă.

—MATEI 14:5-10

 

Fiindu-i frică de o femeie înşelătoare, împăratul laş a ucis un profet curajos. Caracterul unei naţiuni nu este nicicând mai fragil decât atunci când conducătorii ei se tem mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Când cei ce conduc naţiunea sunt fri­coşi, fanfaroni şi desfrânaţi, caracterul naţiunii este în declin.

Împăratul David

 

Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, Amaleciţii năvăliseră în partea de miază-zi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul, după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate, şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luate prinse. Atunci David şi poporul care era cu el au ridicat glasul, şi au plâns până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel, şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal, fuseseră luate şi ele. David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui.

—1 SAMUEL 30:1-6

 

A fi conducător este o mare provocare. Cel curajos nu se dă în lături, ci atunci când totul merge prost curajul său este testat. Când “Ţiclagul” este ars, când soţiile şi copiii sunt luaţi captivi, oamenii ar dori să se ridice şi să lovească cu pietre în Dumnezeu, pe care sunt mânioşi, dar nu au cum. În schimb, pot da cu pietre în condu­că­torul lor. În singurătatea dureroasă a funcţiei de conducător, caracterul acelui om va cădea la test dacă el nu şi-a dezvoltat deja capacitatea de a se “îmbărbăta spriinindu-se pe Domnul.”

David a învăţat să se îmbărbăteze sau să se încurajeje în Domnul din tinereţe. Când un urs ieşit din pădure a vrut să omoare oile tatălui său, David i-a spus, “În nume­le Domnului Dumnezeului meu, nu vei lua nici una din aceste oi!” El a învăţat să se îmbărbăteze în Domnul. Atunci când ceilalţi păstori au fugit şi au lăsat mieii pradă leului, doar David s-a ridicat de pe rogojina lui şi s-a luptat cu leul, doborându-l şi omorându-l (vezi 1 Samuel 17:34-35).

David spunea, “Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul meu” (vezi Ps.46:1). Cartea Psalmilor n-a fost scrisă de un om care nu s-a temut niciodată, ci de un om care a cunoscut câteodată teamă adâncă şi persistentă. Cu toate acestea în faţa temerilor el a învăţat să se teamă de Dumnezeu şi de acolo să-şi tragă curajul. El s-a îmbărbătat în Domnul, Dumnezeul său.

În mijlocul ruinelor fumegânde ale Ţiclagului, oamenii au luat pietre în mâini şi îl priveau pe conducătorul lor cu dispreţ rece. Viitorul civilizaţiei în Israel era agăţat de firul slab al curajului unui împărat-păstor. Când nu există motive vizibile pentru curaj, şi conducătorul a mai rămas doar cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu este tot ce are el nevoie.

 

Împăratul Isus

În noaptea în care a fost vândut, cu prietenii adormiţi în preajmă în iarbă şi duşmanii care puteau fi auziţi deja în valea îngustă a Chedronului, Isus s-a aplecat dea­supra unei pietre în grădina singuratică şi medita la oroarea iminentă a crucii. Nu era doar agonia fizică a răstignirii, ci înainte I s-a conturat şi coşmarul de a fi părăsit de Tatăl Său. Unii vor spune că El nu s-a temut. Biblia spune că picături de sudoare ca sângele au pătat piatra. Frica i-a străpuns tot trupul ca un cuţit. Voci satanice ţipau în noapte. În final El a strigat către Dumnezeu, “O, Doamne, nu vreau acest lucru!” Doar în momentul când sufletul îi tânjea după scăpare iar aerul din jur era dens de frică, a rostit El rugăciunea Sa curajoasă: “Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).

Isus şi-a refuzat strigătul propriei Sale voinţe, a înăbuşit plânsetul răguşit al propriului trup şi a respins frica. El a acţionat cu un curaj măreţ, nu şi-a trezit prietenii ca să le dea săbii, şi n-a ameninţat că va contraataca cetatea prin vijelie, pe deasupra Văii Chedronului. Nouă ni s-ar fi părut bărbătesc şi curajos un atac de cavalerie, dar în acel moment, pentru El şi pentru noi, aşa ceva n-ar fi însemnat curaj.

Duşmanii Săi s-au apropiat de El cu torţele aprinse îndreptate spre cerul nopţii şi cu zăngănit de săbii, iar Mântuitorul curajos le-a spus, “Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18:8).

 

v

 

“Nu vreau asta.”

“Ştiu.”

“Te rog, mamă, lasă-mă să stau acasă cu tine. Te rog, voi fi bun.”

Ea putea vedea ochii lui plini de lacrimi. Zece ani este o vârstă atât de fragedă, nu e o vârstă la care cineva să se confrunte cu aşa ceva. Buzele îi tremurau şi s-a prins de mâneca ei.

“Nu este o chestiune de a fi bun sau rău, Sean. Tu eşti totdeauna bun. Aşa este viaţa. Cât timp vei putea să stai cu mine? Nu ştii că aş vrea? Mi-ar place să te ţin lângă mine totdeauna, în fiecare zi. M-aş simţi bine, dar aş fi şi egoistă. Nu, Sean, trebuie să te întorci—înapoi la şcoală, înapoi la viaţă.”

“Mi-e frică.” Era aşa de mic, de plăpând şi lipsit de apărare împotriva unei lumi stricate şi rele, pline de copii stricaţi şi răi.”

“Ştiu.”

“Şi e bine? Este în regulă că mă tem?”

“Da, este în regulă.”

“Nu vreau asta.”

“Şi lucrul ăsta e normal. Nu trebuie neapărat să vrei să faci ceva sau să te simţi viteaz. Trebuie să o faci şi dacă nu-ţi place.”

“Crezi că vor râde de mine?”

Ea a ezitat, gândindu-se cât poate primi copilul. “Vor fi unii care vor râde, Sean. Unii te vor privi ciudat, alţii îţi vor pune întrebări tâmpite, iar alţii vor încerca să te ajute şi să fie prietenoşi cu tine şi nu vor şti cum să facă asta.”

Un suspin, un oftat, cu adevărat un oftat înecat şi stingher, adânc şi plin de durere, i-a scuturat trupuşorul plăpând. Ar fi dorit să-l prindă la sânul ei, să-l protejeze de acest lucru teribil. Îi venea să pornească maşina şi să nu se mai oprească. A apucat volanul şi se lupta cu ea însăşi să nu strige.

“Vrei să te ajut să cobori?”

“Nu, pentru că se uită la mine.”

“Sean, sunt mândră de tine.”

El n-a răspuns, în schimb căuta cu mâna mânerul uşii. Maşina din spate a claxonat, iar ea se lupta să-şi înăbuşe mânia. Ce voiau să facă, să-l împingă să cadă?

Uşa s-a deschis, iar Sean a săltat afară sprijinindu-se un moment pe cârjele metalice apoi echilibrându-se pe marginea trotuarului. Cu cârja din stânga a închis uşa maşinii şi s-a întors să dea ochii cu grupul de copii care erau pe treptele din faţă ale şcolii. Pentru un moment s-au uitat unul la altul peste prăpastia de netrecut a expe­rienţelor cu totul diferite—fiul ei cel mic amintindu-şi cum e să ai picioare, iar fiii şi fiicele celorlalţi întrebându-se cum e să nu le ai.

În final, el a pornit către ei, depărtându-se de ea, de siguranţa ei, legănându-şi în sincopă cu cârjele picioarele protezate.

“Te iubesc,” a şoptit ea, ştiind că el n-o poate auzi. “Sunt mândră de tine.”

Apoi şoferul din spate a claxonat din nou, şi ea a strigat către oglinda retrovizoare, “În regulă, sunt gata. Mă mişc, mă mişc.”

 

v

 


 

CAPITOLUL 2

CURAJUL: CARACTERUL ÎN CRIZĂ

 

[i] “U.S. soldiers rescue wounded woman on bridge” [Soldaţii americani au salvat o femeie rănită pe un pod], articol luat de pe Internet la 19 iunie 2003 de la adresa http://www.fananews.com/kuwait/2003/Apr/01/17471002.htm.

[ii] Mark Armstrong, “Maher Causes ‘Cowardly’ Flap,” E! Online News, luat de pe Internet la 19 iunie 2003 de la adresa http://earthlink.eonline.com/News/Items/0,11,8852,00.html.

[iii] Bruce Olson, Bruchko (Lake Mary, FL: Charisma House, 1999).

Caracterul: Arta Gravurii – cap. 1

Posted: 17/11/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , ,

* Soarta unui om este caracterul său.       HERACLIT

    CUVÂNTUL CARACTER VINE dintr-o rădăcină latină care înseamnă “gravat.” Viaţa, întocmai unui bloc de granit care este sculptat cu grijă sau este ciopârţit cu nesăbuinţă şi dispreţ, ajunge până la urmă sau o capodoperă sau un gunoi de auncat. Caracterul, suma virtuţilor şi valorilor gravate în piatra vie, îi va defini acesteia adevărata valoare. Nici o împodobire cosmetică, nici un veşmânt decorativ n‑ar putea transforma piatra nefolositoare în artă durabilă. Doar caracterul poate face această transformare.

    O naţiune care şi-a făcut ţăndări caracterul, se poate deteriora într-atât încât orice încercări de restaurare ulterioare se dovedesc inutile. Cu mult înainte de colapsul final însă, se pot construi redute întărite împotriva armatelor invadatoare ale întunericului. Virtuţile trebuie reînviate, regândite şi reînvăţate. De la amvoanele şi tribunele unei naţiuni, în afacerile ei şi în avanposturile ei, o voce puternică cerând într-un glas reîntoarcerea la valorile de caracter poate schimba direcţia naţiunii.

Copii trebuie învăţaţi curajul. Persoanelor care au puterea, alăptaţi din laptele lăcomiei lui Gordon Gecko, trebuie să li se reamintească onestitatea şi frugalitatea. Modestia poate fi reînvăţată, apreciată şi aplicată dacă naţiunea îşi capată din nou glasul şi o propovăduieşte din nou. Fiindcă acum noi secerăm roadele amare ale distrugerii caracterului—dar nu este încă prea târziu.

Dacă caracterul va fi îmbrăţişat, chiar popularizat şi articulat din nou în literatura şi filmele noastre, el va produce lideri în vieţile cărora cuvinte ca onestitate, mulţumire şi curaj sunt gravate cu credinţă şi speranţă. Nu este prea târziu pentru caracter. Avem dreptul, ca oameni liberi, să-l aşteptăm, chiar să-l cerem de la liderii noştri. Avem responsabilitatea să-l cultivăm în noi înşine, să-l învăţăm în şcolile noastre şi să-l lăudăm sau să-l răsplătim în alţii.

 

   Ce gravăm noi sau lăsăm să fie gravat în noi, cu aceea vom trăi. Talentul, atractivitatea şi intelectul, prea mult timp supraevaluate, s-au dovedit incapabile să reaprindă speranţa noastră naţională. Bill Clintonii acestei societăţi au ciobit din granitul naţiunii bucăţi nepreţuite şi de neînlocuit. Acum avem nevoie de atleţi mai modeşti, de lideri mai smeriţi, de conducători mai cinstiţi şi de muncitori mai harnici.

 

   Un caracter nou, nou doar în cel mai apropiat sens istoric, poate fi, şi trebuie să fie gravat în noi. Granitul din noi, tocit şi ciupit cum este, poate încă să primească marca artei şi calităţii. Caracterul contează, şi timpul potrivit este acum.

De ce Enron? De ce întreaga mocirlă Clinton-Lewinsky? De ce acestea?

Problema este că acestea sunt de fapt întrebări greşite, nu numai greşite dar şi uşoare. Scandalul, crima şi ticăloşia în locurile înalte şi joase îşi au rădăcina în starea noastră decăzută. Cauza este păcatul. El este răspunsul simplu dar înfricoşător atât la violenţa de pe străzile noastre cât şi la starea de decepţie şocantă din toate departamentele de conducere.

Adevărata întrebare este: Cum putem adăuga din nou caracterul în sufletul american care merge în derivă pe Marea Sargasselor post-reativismului modern? Nu că înainte n-au mai fost scandaluri. De la duelul Hamilton-Burr la Teapot Dome şi Watergate, autostrada istoriei americane este presărată cu gunoaie. Măcar în trecut scandalul era foarte… scandalos! Acum puţine lucruri, dacă mai sunt vreunele, sunt fixe, absolut rele sau aboslut bune. Capacitatea nostră, ca popor, de a fi scandalizaţi de ceva anume se macină tot mai tare.

Nu filmele, nu arta sau muzica sau literatura, ci caracterul unei culturi este ceea ce o defineşte, lucrul care o ţine împreună, locul unde toate capetele se întâlnesc şi care o fac să fie ceea ce este. Când caracterul oricărei culturi îşi pierde legătura cu virtuţile esenţiale care ţin totul împreună, scandalurile se produc, dar cultura nu mai este deranjată.

Într-adevăr, în cazul ruşinos Clinton-Lewinsky, muzica de fundal a apărării preşedintelui a fost că abilităţile sale de preşedinte combinate cu un mers bun al economiei au făcut din sperjur şi din adulter lucruri neesenţiale. Tot aşa, când s-a dat pe faţă dezastrul Enron, n-am fost în stare să vorbim despre lăcomie şi prefăcătorie. S‑a considerat mai important aspectul pierderilor financiare ale angajaţilor şi inves­ti­torilor.

Cu alte cuvinte, concluzia inevitabilă este că atunci când nu există o pierdere financiară substanţială, nu există nici scandal real. Lucrul acesta a şi fost spus de unul din vorbitori, “Păcatul real nu sunt obiceiurile sexuale ale preşedintelui, ci este păcat de banii cheltuiţi de Ken Starr cu acuzarea.”

    Caracterul, tăria morală interioară a unui popor, este un factor prezent în tot ce este iubit, admirat, dispreţuit sau predat tinerilor ca învăţătură. O cultură se bazează pe virtuţile ei, şi aceste virtuţi pot fi învăţate. Nu este prea târziu să le predăm altora, din nou, învăţătura despre caracter. Într-adevăr, în mijlocul pălăvrăgelii cacofonice care ia în râs cele mai mari virtuţi ale culturii noastre istorice, aud o voce tot mai puternică care spune, “Caracterul contează.”

    Cu mai mulţi ani în urmă, Dr. Karl Menninger a scris lucrarea Ce s-a ales de păcat? Cartea era o chemare la responsabilitate personală. Fiţi siguri că Menninger n‑a crezut că păcatul în sine ar fi dispărut, ci el s-a referit la dispariţia efectivă a acestui concept şi a acestui cuvânt din mintea şi vocabularul nostru. El întreba, “Ce s‑a ales de ideea de păcat?”—nu că am duce lipsă de păcat.

Pornind de la această carte eu pun o altă întrebare: Ce s-a ales de caracter? Întregul concept al trăirii virtuoase a devenit atât de străin culturii Apusene încât până când—şi dacă nu—îl redobândim, societatea noastră va rămâne fără caracter gravat în ea.

De prea multă vreme societatea noastră a avut tendinţa să considere virtutea ca fiind o calitate de dorit doar în cazul femeilor. Suntem învăţaţi să gândim că femeile ar trebui să fie virgine şi bune, cel puţin cele pe care le iau bărbaţii de neveste, dar că bărbaţii sunt cumva deasupra acestor noţiuni slabe. O astfel de gândire poate este conve­nabilă bărbaţilor, însă ea descoperă o neînţelegere tragică a adevăratei virtuţi.

 

Chiar cuvântul virtute derivă dintr-un cuvânt latin folosit pentru a arăta puterea. Conotaţia lui este de tensiune, la fel ca muşchii unui bărbat încordaţi într-o cămaşă prea strâmtă. Cu alte cuvinte, virtutea este o forţă înfrânată. Ea presupune bărbăţie. Este acea putere, acea tărie prin care un trup fizic îl influenţează pe altul. În medicină găsim un exeplu clasic de folosire a cuvântului virtute. Virtutea unei plante, de exemplu, este acea putere prezentă în ea de a produce un medicament. Virtutea se referă şi la medicamentul în sine. Există în medicament o virtute de vindecare. Ames­te­carea, stricarea, diluţia sau expunerea pot altera virtutea.

În capitolul opt al Evangheliei sale, Luca a folosit cuvântul virtute pentru a sugera puterea. O femeie cu o scurgere anormală de sânge s-a apropiat de Isus, luptându-se cu mulţimea doar pentru a ajunge să atingă haina Lui. Isus a anunţat celor care-l înconjurau că cineva s-a atins de El. În mulţimea fremătândă din jur şi în îmbulzeala dezordonată, o asemenea afirmaţie părea absurdă. Cum ar fi putut El deosebi o atingere de alta? Isus le-a explicat că a simţit ieşind din El o virtute, sau o putere.

Există putere în virtute şi există virtute în putere. În omul virtuos rezidă o putere inestimabilă de a influenţa pe alţii înspre bine. Caracterul contează, iar virtutea este tăria caracterului.

 

SPIRALA DESCENDENTĂ

 

Orice societate îşi ancorează idealurile în virtuţile ei. Dacă aceste virtuţi sunt bune, ele o înnobilează. Dacă aceste virtuţi lipsesc sau sunt pervertite, valorile, acţiunile şi caracterul oamenilor vor intra pe o spirală descendentă..

Pericolul real nu stă în absenţa virtuţilor. Nu există nici măcar o dovadă istorică despre o societate complet lipsită de virtuţi. Marele pericol nu stă în lipsa oricărei virtuţi. Pericolul stă în virtuţi greşite! Este întotdeauna tragic când oamenii care înţeleg corect virtutea acţionează altfel decât se cuvine, dar pericolul şi mai mare stă în redefinirea virtuţii ca fiind un rău şi în redefinirea răului ca fiind bine. Când se întâmplă acest lucru, puterea care ţine intactă civilizaţia slăbeşte.

În Roma antică o virtute mai presus de multe altele era curajul. Curajul romanilor, înţeles greşit şi netemperat de dragostea creştină, a devenit în curând brutal şi crud. În mod similar, în Rusia comunistă, timp de mulţi ani zenitul tuturor virtuţilor era loialitatea faţă de Stat. Această virtute a fost pervertită în otravă letală care a pompat multe vieţi răvăşite spre Siberia, ca o irosire patetică a socialismului ateist. Statul stalinist se aştepta ca cetăţenii săi să-şi trădeze membrii de familie, chiar dacă asta le aducea acestora moartea sau încarcerarea. Stalin afirma deschis că orice minciună, orice înşelăciune, orice formă de violenţă era acceptabilă—chiar virtuoasă—în cauza comunismului. Tortura, amăgirea şi crima nu erau privite ca încălcări ale virtuţii. Dimpotrivă, ele deveneau mijloacele prin care se preamărea virtutea ieşită din comun a lui Stalin.

O societate îşi defineşte virtuţile, şi la rândul ei este definită de acele virtuţi. Virtuţi strâmbe înseamnă o societate strâmbă. Să presupunem, de exemplu, că o anumită societate urăşte eşecul, urâţenia, obezitatea şi stupiditatea. Virtuţile cele mai însemnate ar putea fi atunci succesul, frumuseţea şi inteligenţa. Dacă deci frumuseţea în sine este o virtute, atunci se permite tot ce ajută la obţinerea frumuseţii, tot ce este asociat cu frumuseţea sau produce frumuseţe.

Spirala descendentă poate merge cam aşa:

 

1.      Frumuseţea ca noţiune abstractă este ridicată la nivelul de virtute socială.

2.      Dacă frumuseţea este o virtute, atunci urâţenia este vrednică de dispreţuit.

3.      Dacă urâţenia este vrednică de dispreţuit, atunci cei urâţi valorează mai puţin decât oamenii frumoşi.

4.      Dacă oamenii frumoşi valorează mai mult decât cei urâţi, atunci nu este chiar atât de rău să ucizi pe cei urâţi.

5.      Până la urmă, uciderea celor urâţi poate fi privită ca un lucru virtuos.

 

Printr-o astfel de spirală pervertită, o societate poate îmbrăţişa chiar crima în cău­tarea frumuseţii. Unii pot obiecta că un astfel de scenariu este bizar şi dus la ex­trem. De fapt, el este chiar rezonabil.

Societatea în care frumuseţea este virtutea supremă ar putea degenera uşor până la punctul în care oamenii să preţuiască mai tare pornografia decât Biblia. Imaginaţi-vă o societate atât de degradată încât să considere arta de orice fel mai de preţ decât dra­gos­tea şi mila. Acea societate ar putea permite sau chiar ar putea comanda artiştilor săi să producă cele mai scandaloase rele în numele artei. Un stat care ar subvenţiona portrete din urină a lui Isus ar putea permite potrete ale Mariei pictate cu sânge de fecioară. Şi la sfârşitul unei zile, idea crimei de dragul artei ar putea să nu mai pară chiar aşa de forţată cum o considerăm acum.

 

VIRTUTE ŞI VITALITATE

 

Dacă o societate speră să-şi dezvolte sau să-şi înnobileze caracterul, ea trebuie să-şi definească cu grijă virtuţile. Valorile cele mai fundamentale promovate de o societate determină felul de lideri pe care-i va produce. Dacă valorile cele mai importante sunt munca, perseverenţa, creativitatea şi disciplina, societatea va produce oameni ca George Washington Carver. Pe de altă parte, dacă virtutea cea mai preţuită este bogăţia—indiferent de modul cum este dobândită—rezultatul inevitabil va fi Enron.

S-a făcut un sondaj în rândul mamelor cu copii de şcoală din Japonia şi Statele Unite. Li s-a pus o întrebare: Care consideraţi că este cea mai importantă variabilă a succesului copilului în şcoală? O majoritate covârşitoare din mamele americane au considerat că este inteligenţa. Mamele japoneze pe de altă parte au răspuns aproape 100% că munca şi hărnicia vor face diferenţa—un răspuns cu mult mai înţelept.

Îmi amintesc bine experienţa şocantă de care am avut parte încercând să explic unui grup de elevi americani despre etosul istoric. Folosindu-mă de intriga vechiului film Western numit High Noon [Amiază înaltă], le-am povestit istoria eroului care, deşi avea o singură mână, a înfruntat singur o întreagă bandă de gangsteri, care terorizau oamenii dintr-un oraş—de altfel oameni laşi şi nerecunoscători. Mireasa acestui erou, o fată destul de drăguţă, n-a admirat gestul iubitului ei şi nu i-a stat alături, ci a declarat în schimb că este nebun. Apoi le-am povestit elevilor despre momentul adevărului când, de unul singur, eroul nostru a trebuit să se lupte în stradă.

“Ce părere aveţi despre un astfel de om?” i-am întrebat.

Un băiat de zece ani a răspuns dintr-o dată, “Ce fraier!”

Mi s-a strâns inima. Acel copil a început să redefinească virtutea curajului, astfel că în mintea lui ea nu mai includea dragostea altruistă. Mi-am pus întrebarea dacă acel copil ar putea înţelege curajul crucii!

Adolescentul care face din rebeliune o virtute îi imită pe cei răzvrătiţi. Felul cum se poartă sau cum se îmbracă, lucrurile pe care le face sau refuză să le facă, lucrurile pe care le suportă sau nu le suportă, trădează adevăratele sale virtuţi. Afaceristul care vânde hrană pentru copii alterată unei ţări din Lumea a Treia fără să aibă măcar remuşcări, ştie că societatea lui a definit o virtute care se cheamă succes fără integritate. Un congresman care a făcut din putere o virtute îşi vânde sufletul pentru voturi, aşteptând creasta fiecărui val de alegeri la fel ca un surfer ideologic. La urma urmelor, ceea ce separă oamenii de fiare este curajul.

Tot aşa, vânturile predominante ale virtuţii influenţează biserica să producă în societate un Elmer Gantry sau un John Wesley. Dacă noi ca oameni admirăm succesul răsunător în sensul lumesc, atunci păstorul trebuie sau să trăiască la cel mai înalt nivel de dedicare personală în virtute, sau va decădea la cel mai josnic nivel al dorinţei de faimă. El trebuie să lupte împotriva materialismului presant, să reziste în faţa compro­misurilor şi să biruiască frica.

În timpul războiului din Iraq am văzut pe un manifestant purtând o pancartă pe care scria, “NU EXISTĂ NIMIC PENTRU CARE SĂ MERITE SĂ MORI.” S-ar putea să nu existe nimic pentru care să merite să omori. Asta-i altceva. “Nu există nimic pentru care să merite să mori” este motto-ul instinctului animalic de a supravieţui cu orice preţ! Trebuie să existe însă oameni sau idei pentru care să merite să mori. Altfel, crucea ar fi o glumă bolnavă, şi Piaţa Tienanmen, o paradă de proşti.

Caracterul unei societăţi va fi dictat de felul în care îşi defineşte virtuţile. O femeie din New England şi-a împuşcat fiul de patru ani. Deşi a fost găsită vinovată, judecătorul i-a dat doar cinci ani de detenţie. Motivul invocat de judecător a fost că deşi a fost vorba de o crimă, ea a avut circumstanţe atenuante, fiul ei fiind retardat mintal. Acesta este declinul nemulţumirii noastre! America se îndreaptă spre abis atunci când deciziile legale privitoare la sanctitatea fundamentală a vieţii sunt lăsate pe mâna celor care al căror sentiment de virtute se bazează pe rapiditate şi comoditate.

În urmă cu câţiva ani am fost invitat într-o emisiune la radio despre avort. Oponentul meu era un rabin care susţinea dreptul la libera opţiune. El a explicat că respingea vechea idee despre valoarea vieţii. A anunţat calm că acum considera “calitatea vieţii” ca fiind un ideal mai înalt. Am fost şocat. Mi-era greu şi să-l mai privesc în faţă. Îmi era greu să cred ceea ce auzeam. L-am întrebat dacă-şi dă seama că tocmai a rostit aceleaşi cuvinte folosite de judecătorii Nazişti pentru a justifica sterilizarea forţată a celor retardaţi şi uciderea evreilor şi ţiganilor. Evident că el s-a înfuriat, şi dezbaterea şi-a pierdut orice speranţă de a mai fi utilă.

Mai târziu, afară în parcare, rabinul ţipa la mine, “Îndrăzneşti să mă numeşti pe mine Nazist?” L-am asigurat că nu, dar am continuat să-i spun că lumea s-a întors cu susul în jos dacă rabinii au ajuns să gândească ca Naziştii.

Ceva este teribil de greşit cu acest fel de a gândi. Idealul nostru nu poate fi calitatea vieţii. Aceasta ar pune confortul, uşurătatea, frumuseţea, inteligenţa, bogăţia, puterea şi comoditatea înaintea decenţei, bunătăţii, amabilităţii, şi valorii intrinseci oricărei vieţi create de Dumnezeu. Calitatea vieţii nu poate fi mai importantă decât valoarea vieţii. Dacă calitatea vieţii este cea mai importantă, cine defineşte calitatea? Poate că toate mamele care au copii cu deficienţe mentale ar primi autorizaţia de a scăpa de toţi copiii care scad standardul calităţii vieţii acelei familii. Dacă putem angaja doctori care să întrerupă viaţa copiilor nenăscuţi, poate că următorul pas ar fi apariţia clinicilor unde să ucidem în mod legal pe cei bătrâni sau deranjanţi. Când o societate acceptă comoditatea şi calitatea vieţii ca fiind mai de valoare ca viaţa însăşi, singurii oameni cu adevărat valoroşi în acea societate ar fi cei care satisfac gusturile culturii sau îi împlinesc nevoile.

 

VIRTUTEA: CREDINŢĂ ŞI FAPTE

 

Într-o suprareacţie adolescentină la “faptele” neprihănirii, mulţi creştini moderni manifestă un dispreţ inexplicabil faţă de orice efort uman de a atinge maturitatea şi desăvârşirea. Fără nici o îndoială, noi nu ne putem pune singuri într-o stare după voia lui Dumnezeu. Doar sângele Domnului Isus poate face acest lucru. După cum scrie Pavel, “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes.2:8-9).

Şi totuşi, apostolul Petru spune, “Să uniţi cu credinţa voastră fapta [sau Adăugaţi credinţei voastre virtutea]” (2 Petru 1:5).

Există un legământ între omul lui Dumnezeu şi Dumnezeul omului, care înseamnă viaţă. Să vă dau o pildă. Aici este un copac, o piatră şi soarele. Soarele răsare şi spune, “Să facem un legământ: eu voi străluci asupra voastră iar voi îmi veţi răspunde.” Poate soarele face un astfel de legământ cu o piatră? Cu siguranţă nu! Piatra n-are viaţă; nu poate creşte. Nu poate să se maturizeze sau să se dezvolte. Dar copacul? Cu siguranţă puterea cea mare stă în soare. El are energia şi influenţa. Copacul, totuşi, poate răspunde la tot ce‑i oferă soarele. Răspunsul lui este provocat de soare, dar, spre deosebire de piatră, el se va răsuci şi se va întinde să crească în razele puterii.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre un adevărat creştin. Psalmistul a scris, “Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază” (Ps.37:5-6). Nu îndrăznim să stăm ca piatra, reci şi nepăsători faţă de Soarele neprihănirii. Cu alte cuvinte, bunăvoinţa sau disponibilitatea lui Dumnezeu spre a ne ajuta trebuie să se întâlnească cu disponibilitatea noastră de a fi ajutaţi. Trebuie să adăugăm virtute cre­din­ţei. Trebuie să ne facem scop din a ne lăsa învăţaţi de Dumnezeu adevărata virtute, aşa încât ea să ne pătrundă omul dinlăuntru şi să devină influenţa care ne luminează viaţa. Într-o epocă a lupilor răpitori şi lipsiţi de virtuţi care hoinăresc prin ţară în haite, omul lui Dumnezeu trebuie să caute lumina Lui. Dumnezeu ne poate învăţa virtutea, dar noi trebuie s-o dorim. Poate că în urmă cu o sută de ani, lucrurile conţinute într-o carte despre caracter ar fi fost atât de evidente aici în Apus încât ar fi fost frivole. N-ar prea fi fost necesar un curs sau o carte despre virtute. Dumnezeu a spus despre nini­veni că nu ştiau să deosebească stânga lor de dreapta. Poate că acelaşi lucru se poate spune despre America modernă. America şi-a pierdut conceptul ei fundamental de virtute.

Este vremea să pretindem virtute de la noi înşine, de la judecătorii noştri, de la guvern şi de la întreaga societate. Dacă ne risipim virtuţile, suntem condamnaţi să ne trăim viaţa la nivelul junglei. Trebuie să luptăm pentru virtute acum, în generaţia noastră.

Este vremea, dar nu este încă prea târziu. Caracterul poate fi încă învăţat, modelat şi cultivat. Se pot afla încă firele virtuţii din care se poate ţese tapiseria caracterului, dar trebuie să acţionăm voit în acest sens şi să fim creativi. Noi căi de înţelegere şi formare a caracterului trebuie explorate şi folosite în şcoli, afaceri, şi locuri de închinare.

Acum este timpul pentru caracter. Persoanele virtuoase, cu putere de a atinge cu har transformator cultura noastră obosită, nu vor apărea pur şi simplu la întâmplare. Trebuie să le creăm în mod voit, să le învăţăm şi să le sculptăm cu multă grijă în sânul naţiunii. Putem trăi şi am şi trăit în decursul istoriei cu mai puţină bunăstare decât avem acum. Am supravieţuit în crahuri ale bursei de mărfuri, în depresii economice şi în războaie mondiale. Nu vom putea supravieţui însă multă vreme fără caracter. Acum, nu mai târziu—fiindcă s-ar putea de fapt să nu existe un mai târziu—acum este timpul pentru caracter.

 


CAPITOLUL 1

CARACTERUL: ARTA GRAVURII

 

[i] Karl Menninger, Whatever Became of Sin? [Ce s-a ales de păcat?] (New York: Hawthorn Books Inc., 1973).