Posts Tagged ‘arta’

​Cristian Cazacu, „NU (nu vom mai muri)” – Amintiți-vă de Colectiv și votați pentru schimbare

leonardoUn studiu revolutionar a dezvaluit primele dovezi potrivit carora chipul de pe Giulgiul din Torino este, in realitate, figura lui Leonardo da Vinci, titreaza, marti, „Mail Online”. Omul de stiinta si pictorul medieval a fost suspectat multa vreme ca ar fi falsificat imagini cu chipul lui Iisus Hristos, cu ajutorul unor tehnici fotografice inovatoare. Insa, noul studiu sugereaza ca imaginea de pe Giulgiu este chiar a fetei lui Da Vinci.

Descoperirea a fost facuta de Lillian Schwartz, un consultant grafic de la Scoala de arte vizuale din New York, ale carei cercetari anterioare au aratat ca da Vinci ar fi utilizat un autoportret ca baza pentru celebra opera „Mona Lisa”. Cu ajutorul unui calculator, ea a aflat ca imaginea Mona Lisei si cea de pe giulgiul din Torino au exact aceleasi dimensiuni cu chipul lui Leonardo da Vinci. Expertii au descris descoperirea revolutionara ca fiind cea mai interesanta din istoria artei. „Este ciudat, dar in acelasi timp incredibil”, a declarat cercetatoarea Lynn Picknett.

Mai mult AICI. Preluat de pe Ziua Online.

Caracterul: Arta Gravurii – cap. 1

Posted: 17/11/2008 in Fără categorie
Etichete:, , , , ,

* Soarta unui om este caracterul său.       HERACLIT

    CUVÂNTUL CARACTER VINE dintr-o rădăcină latină care înseamnă “gravat.” Viaţa, întocmai unui bloc de granit care este sculptat cu grijă sau este ciopârţit cu nesăbuinţă şi dispreţ, ajunge până la urmă sau o capodoperă sau un gunoi de auncat. Caracterul, suma virtuţilor şi valorilor gravate în piatra vie, îi va defini acesteia adevărata valoare. Nici o împodobire cosmetică, nici un veşmânt decorativ n‑ar putea transforma piatra nefolositoare în artă durabilă. Doar caracterul poate face această transformare.

    O naţiune care şi-a făcut ţăndări caracterul, se poate deteriora într-atât încât orice încercări de restaurare ulterioare se dovedesc inutile. Cu mult înainte de colapsul final însă, se pot construi redute întărite împotriva armatelor invadatoare ale întunericului. Virtuţile trebuie reînviate, regândite şi reînvăţate. De la amvoanele şi tribunele unei naţiuni, în afacerile ei şi în avanposturile ei, o voce puternică cerând într-un glas reîntoarcerea la valorile de caracter poate schimba direcţia naţiunii.

Copii trebuie învăţaţi curajul. Persoanelor care au puterea, alăptaţi din laptele lăcomiei lui Gordon Gecko, trebuie să li se reamintească onestitatea şi frugalitatea. Modestia poate fi reînvăţată, apreciată şi aplicată dacă naţiunea îşi capată din nou glasul şi o propovăduieşte din nou. Fiindcă acum noi secerăm roadele amare ale distrugerii caracterului—dar nu este încă prea târziu.

Dacă caracterul va fi îmbrăţişat, chiar popularizat şi articulat din nou în literatura şi filmele noastre, el va produce lideri în vieţile cărora cuvinte ca onestitate, mulţumire şi curaj sunt gravate cu credinţă şi speranţă. Nu este prea târziu pentru caracter. Avem dreptul, ca oameni liberi, să-l aşteptăm, chiar să-l cerem de la liderii noştri. Avem responsabilitatea să-l cultivăm în noi înşine, să-l învăţăm în şcolile noastre şi să-l lăudăm sau să-l răsplătim în alţii.

 

   Ce gravăm noi sau lăsăm să fie gravat în noi, cu aceea vom trăi. Talentul, atractivitatea şi intelectul, prea mult timp supraevaluate, s-au dovedit incapabile să reaprindă speranţa noastră naţională. Bill Clintonii acestei societăţi au ciobit din granitul naţiunii bucăţi nepreţuite şi de neînlocuit. Acum avem nevoie de atleţi mai modeşti, de lideri mai smeriţi, de conducători mai cinstiţi şi de muncitori mai harnici.

 

   Un caracter nou, nou doar în cel mai apropiat sens istoric, poate fi, şi trebuie să fie gravat în noi. Granitul din noi, tocit şi ciupit cum este, poate încă să primească marca artei şi calităţii. Caracterul contează, şi timpul potrivit este acum.

De ce Enron? De ce întreaga mocirlă Clinton-Lewinsky? De ce acestea?

Problema este că acestea sunt de fapt întrebări greşite, nu numai greşite dar şi uşoare. Scandalul, crima şi ticăloşia în locurile înalte şi joase îşi au rădăcina în starea noastră decăzută. Cauza este păcatul. El este răspunsul simplu dar înfricoşător atât la violenţa de pe străzile noastre cât şi la starea de decepţie şocantă din toate departamentele de conducere.

Adevărata întrebare este: Cum putem adăuga din nou caracterul în sufletul american care merge în derivă pe Marea Sargasselor post-reativismului modern? Nu că înainte n-au mai fost scandaluri. De la duelul Hamilton-Burr la Teapot Dome şi Watergate, autostrada istoriei americane este presărată cu gunoaie. Măcar în trecut scandalul era foarte… scandalos! Acum puţine lucruri, dacă mai sunt vreunele, sunt fixe, absolut rele sau aboslut bune. Capacitatea nostră, ca popor, de a fi scandalizaţi de ceva anume se macină tot mai tare.

Nu filmele, nu arta sau muzica sau literatura, ci caracterul unei culturi este ceea ce o defineşte, lucrul care o ţine împreună, locul unde toate capetele se întâlnesc şi care o fac să fie ceea ce este. Când caracterul oricărei culturi îşi pierde legătura cu virtuţile esenţiale care ţin totul împreună, scandalurile se produc, dar cultura nu mai este deranjată.

Într-adevăr, în cazul ruşinos Clinton-Lewinsky, muzica de fundal a apărării preşedintelui a fost că abilităţile sale de preşedinte combinate cu un mers bun al economiei au făcut din sperjur şi din adulter lucruri neesenţiale. Tot aşa, când s-a dat pe faţă dezastrul Enron, n-am fost în stare să vorbim despre lăcomie şi prefăcătorie. S‑a considerat mai important aspectul pierderilor financiare ale angajaţilor şi inves­ti­torilor.

Cu alte cuvinte, concluzia inevitabilă este că atunci când nu există o pierdere financiară substanţială, nu există nici scandal real. Lucrul acesta a şi fost spus de unul din vorbitori, “Păcatul real nu sunt obiceiurile sexuale ale preşedintelui, ci este păcat de banii cheltuiţi de Ken Starr cu acuzarea.”

    Caracterul, tăria morală interioară a unui popor, este un factor prezent în tot ce este iubit, admirat, dispreţuit sau predat tinerilor ca învăţătură. O cultură se bazează pe virtuţile ei, şi aceste virtuţi pot fi învăţate. Nu este prea târziu să le predăm altora, din nou, învăţătura despre caracter. Într-adevăr, în mijlocul pălăvrăgelii cacofonice care ia în râs cele mai mari virtuţi ale culturii noastre istorice, aud o voce tot mai puternică care spune, “Caracterul contează.”

    Cu mai mulţi ani în urmă, Dr. Karl Menninger a scris lucrarea Ce s-a ales de păcat? Cartea era o chemare la responsabilitate personală. Fiţi siguri că Menninger n‑a crezut că păcatul în sine ar fi dispărut, ci el s-a referit la dispariţia efectivă a acestui concept şi a acestui cuvânt din mintea şi vocabularul nostru. El întreba, “Ce s‑a ales de ideea de păcat?”—nu că am duce lipsă de păcat.

Pornind de la această carte eu pun o altă întrebare: Ce s-a ales de caracter? Întregul concept al trăirii virtuoase a devenit atât de străin culturii Apusene încât până când—şi dacă nu—îl redobândim, societatea noastră va rămâne fără caracter gravat în ea.

De prea multă vreme societatea noastră a avut tendinţa să considere virtutea ca fiind o calitate de dorit doar în cazul femeilor. Suntem învăţaţi să gândim că femeile ar trebui să fie virgine şi bune, cel puţin cele pe care le iau bărbaţii de neveste, dar că bărbaţii sunt cumva deasupra acestor noţiuni slabe. O astfel de gândire poate este conve­nabilă bărbaţilor, însă ea descoperă o neînţelegere tragică a adevăratei virtuţi.

 

Chiar cuvântul virtute derivă dintr-un cuvânt latin folosit pentru a arăta puterea. Conotaţia lui este de tensiune, la fel ca muşchii unui bărbat încordaţi într-o cămaşă prea strâmtă. Cu alte cuvinte, virtutea este o forţă înfrânată. Ea presupune bărbăţie. Este acea putere, acea tărie prin care un trup fizic îl influenţează pe altul. În medicină găsim un exeplu clasic de folosire a cuvântului virtute. Virtutea unei plante, de exemplu, este acea putere prezentă în ea de a produce un medicament. Virtutea se referă şi la medicamentul în sine. Există în medicament o virtute de vindecare. Ames­te­carea, stricarea, diluţia sau expunerea pot altera virtutea.

În capitolul opt al Evangheliei sale, Luca a folosit cuvântul virtute pentru a sugera puterea. O femeie cu o scurgere anormală de sânge s-a apropiat de Isus, luptându-se cu mulţimea doar pentru a ajunge să atingă haina Lui. Isus a anunţat celor care-l înconjurau că cineva s-a atins de El. În mulţimea fremătândă din jur şi în îmbulzeala dezordonată, o asemenea afirmaţie părea absurdă. Cum ar fi putut El deosebi o atingere de alta? Isus le-a explicat că a simţit ieşind din El o virtute, sau o putere.

Există putere în virtute şi există virtute în putere. În omul virtuos rezidă o putere inestimabilă de a influenţa pe alţii înspre bine. Caracterul contează, iar virtutea este tăria caracterului.

 

SPIRALA DESCENDENTĂ

 

Orice societate îşi ancorează idealurile în virtuţile ei. Dacă aceste virtuţi sunt bune, ele o înnobilează. Dacă aceste virtuţi lipsesc sau sunt pervertite, valorile, acţiunile şi caracterul oamenilor vor intra pe o spirală descendentă..

Pericolul real nu stă în absenţa virtuţilor. Nu există nici măcar o dovadă istorică despre o societate complet lipsită de virtuţi. Marele pericol nu stă în lipsa oricărei virtuţi. Pericolul stă în virtuţi greşite! Este întotdeauna tragic când oamenii care înţeleg corect virtutea acţionează altfel decât se cuvine, dar pericolul şi mai mare stă în redefinirea virtuţii ca fiind un rău şi în redefinirea răului ca fiind bine. Când se întâmplă acest lucru, puterea care ţine intactă civilizaţia slăbeşte.

În Roma antică o virtute mai presus de multe altele era curajul. Curajul romanilor, înţeles greşit şi netemperat de dragostea creştină, a devenit în curând brutal şi crud. În mod similar, în Rusia comunistă, timp de mulţi ani zenitul tuturor virtuţilor era loialitatea faţă de Stat. Această virtute a fost pervertită în otravă letală care a pompat multe vieţi răvăşite spre Siberia, ca o irosire patetică a socialismului ateist. Statul stalinist se aştepta ca cetăţenii săi să-şi trădeze membrii de familie, chiar dacă asta le aducea acestora moartea sau încarcerarea. Stalin afirma deschis că orice minciună, orice înşelăciune, orice formă de violenţă era acceptabilă—chiar virtuoasă—în cauza comunismului. Tortura, amăgirea şi crima nu erau privite ca încălcări ale virtuţii. Dimpotrivă, ele deveneau mijloacele prin care se preamărea virtutea ieşită din comun a lui Stalin.

O societate îşi defineşte virtuţile, şi la rândul ei este definită de acele virtuţi. Virtuţi strâmbe înseamnă o societate strâmbă. Să presupunem, de exemplu, că o anumită societate urăşte eşecul, urâţenia, obezitatea şi stupiditatea. Virtuţile cele mai însemnate ar putea fi atunci succesul, frumuseţea şi inteligenţa. Dacă deci frumuseţea în sine este o virtute, atunci se permite tot ce ajută la obţinerea frumuseţii, tot ce este asociat cu frumuseţea sau produce frumuseţe.

Spirala descendentă poate merge cam aşa:

 

1.      Frumuseţea ca noţiune abstractă este ridicată la nivelul de virtute socială.

2.      Dacă frumuseţea este o virtute, atunci urâţenia este vrednică de dispreţuit.

3.      Dacă urâţenia este vrednică de dispreţuit, atunci cei urâţi valorează mai puţin decât oamenii frumoşi.

4.      Dacă oamenii frumoşi valorează mai mult decât cei urâţi, atunci nu este chiar atât de rău să ucizi pe cei urâţi.

5.      Până la urmă, uciderea celor urâţi poate fi privită ca un lucru virtuos.

 

Printr-o astfel de spirală pervertită, o societate poate îmbrăţişa chiar crima în cău­tarea frumuseţii. Unii pot obiecta că un astfel de scenariu este bizar şi dus la ex­trem. De fapt, el este chiar rezonabil.

Societatea în care frumuseţea este virtutea supremă ar putea degenera uşor până la punctul în care oamenii să preţuiască mai tare pornografia decât Biblia. Imaginaţi-vă o societate atât de degradată încât să considere arta de orice fel mai de preţ decât dra­gos­tea şi mila. Acea societate ar putea permite sau chiar ar putea comanda artiştilor săi să producă cele mai scandaloase rele în numele artei. Un stat care ar subvenţiona portrete din urină a lui Isus ar putea permite potrete ale Mariei pictate cu sânge de fecioară. Şi la sfârşitul unei zile, idea crimei de dragul artei ar putea să nu mai pară chiar aşa de forţată cum o considerăm acum.

 

VIRTUTE ŞI VITALITATE

 

Dacă o societate speră să-şi dezvolte sau să-şi înnobileze caracterul, ea trebuie să-şi definească cu grijă virtuţile. Valorile cele mai fundamentale promovate de o societate determină felul de lideri pe care-i va produce. Dacă valorile cele mai importante sunt munca, perseverenţa, creativitatea şi disciplina, societatea va produce oameni ca George Washington Carver. Pe de altă parte, dacă virtutea cea mai preţuită este bogăţia—indiferent de modul cum este dobândită—rezultatul inevitabil va fi Enron.

S-a făcut un sondaj în rândul mamelor cu copii de şcoală din Japonia şi Statele Unite. Li s-a pus o întrebare: Care consideraţi că este cea mai importantă variabilă a succesului copilului în şcoală? O majoritate covârşitoare din mamele americane au considerat că este inteligenţa. Mamele japoneze pe de altă parte au răspuns aproape 100% că munca şi hărnicia vor face diferenţa—un răspuns cu mult mai înţelept.

Îmi amintesc bine experienţa şocantă de care am avut parte încercând să explic unui grup de elevi americani despre etosul istoric. Folosindu-mă de intriga vechiului film Western numit High Noon [Amiază înaltă], le-am povestit istoria eroului care, deşi avea o singură mână, a înfruntat singur o întreagă bandă de gangsteri, care terorizau oamenii dintr-un oraş—de altfel oameni laşi şi nerecunoscători. Mireasa acestui erou, o fată destul de drăguţă, n-a admirat gestul iubitului ei şi nu i-a stat alături, ci a declarat în schimb că este nebun. Apoi le-am povestit elevilor despre momentul adevărului când, de unul singur, eroul nostru a trebuit să se lupte în stradă.

“Ce părere aveţi despre un astfel de om?” i-am întrebat.

Un băiat de zece ani a răspuns dintr-o dată, “Ce fraier!”

Mi s-a strâns inima. Acel copil a început să redefinească virtutea curajului, astfel că în mintea lui ea nu mai includea dragostea altruistă. Mi-am pus întrebarea dacă acel copil ar putea înţelege curajul crucii!

Adolescentul care face din rebeliune o virtute îi imită pe cei răzvrătiţi. Felul cum se poartă sau cum se îmbracă, lucrurile pe care le face sau refuză să le facă, lucrurile pe care le suportă sau nu le suportă, trădează adevăratele sale virtuţi. Afaceristul care vânde hrană pentru copii alterată unei ţări din Lumea a Treia fără să aibă măcar remuşcări, ştie că societatea lui a definit o virtute care se cheamă succes fără integritate. Un congresman care a făcut din putere o virtute îşi vânde sufletul pentru voturi, aşteptând creasta fiecărui val de alegeri la fel ca un surfer ideologic. La urma urmelor, ceea ce separă oamenii de fiare este curajul.

Tot aşa, vânturile predominante ale virtuţii influenţează biserica să producă în societate un Elmer Gantry sau un John Wesley. Dacă noi ca oameni admirăm succesul răsunător în sensul lumesc, atunci păstorul trebuie sau să trăiască la cel mai înalt nivel de dedicare personală în virtute, sau va decădea la cel mai josnic nivel al dorinţei de faimă. El trebuie să lupte împotriva materialismului presant, să reziste în faţa compro­misurilor şi să biruiască frica.

În timpul războiului din Iraq am văzut pe un manifestant purtând o pancartă pe care scria, “NU EXISTĂ NIMIC PENTRU CARE SĂ MERITE SĂ MORI.” S-ar putea să nu existe nimic pentru care să merite să omori. Asta-i altceva. “Nu există nimic pentru care să merite să mori” este motto-ul instinctului animalic de a supravieţui cu orice preţ! Trebuie să existe însă oameni sau idei pentru care să merite să mori. Altfel, crucea ar fi o glumă bolnavă, şi Piaţa Tienanmen, o paradă de proşti.

Caracterul unei societăţi va fi dictat de felul în care îşi defineşte virtuţile. O femeie din New England şi-a împuşcat fiul de patru ani. Deşi a fost găsită vinovată, judecătorul i-a dat doar cinci ani de detenţie. Motivul invocat de judecător a fost că deşi a fost vorba de o crimă, ea a avut circumstanţe atenuante, fiul ei fiind retardat mintal. Acesta este declinul nemulţumirii noastre! America se îndreaptă spre abis atunci când deciziile legale privitoare la sanctitatea fundamentală a vieţii sunt lăsate pe mâna celor care al căror sentiment de virtute se bazează pe rapiditate şi comoditate.

În urmă cu câţiva ani am fost invitat într-o emisiune la radio despre avort. Oponentul meu era un rabin care susţinea dreptul la libera opţiune. El a explicat că respingea vechea idee despre valoarea vieţii. A anunţat calm că acum considera “calitatea vieţii” ca fiind un ideal mai înalt. Am fost şocat. Mi-era greu şi să-l mai privesc în faţă. Îmi era greu să cred ceea ce auzeam. L-am întrebat dacă-şi dă seama că tocmai a rostit aceleaşi cuvinte folosite de judecătorii Nazişti pentru a justifica sterilizarea forţată a celor retardaţi şi uciderea evreilor şi ţiganilor. Evident că el s-a înfuriat, şi dezbaterea şi-a pierdut orice speranţă de a mai fi utilă.

Mai târziu, afară în parcare, rabinul ţipa la mine, “Îndrăzneşti să mă numeşti pe mine Nazist?” L-am asigurat că nu, dar am continuat să-i spun că lumea s-a întors cu susul în jos dacă rabinii au ajuns să gândească ca Naziştii.

Ceva este teribil de greşit cu acest fel de a gândi. Idealul nostru nu poate fi calitatea vieţii. Aceasta ar pune confortul, uşurătatea, frumuseţea, inteligenţa, bogăţia, puterea şi comoditatea înaintea decenţei, bunătăţii, amabilităţii, şi valorii intrinseci oricărei vieţi create de Dumnezeu. Calitatea vieţii nu poate fi mai importantă decât valoarea vieţii. Dacă calitatea vieţii este cea mai importantă, cine defineşte calitatea? Poate că toate mamele care au copii cu deficienţe mentale ar primi autorizaţia de a scăpa de toţi copiii care scad standardul calităţii vieţii acelei familii. Dacă putem angaja doctori care să întrerupă viaţa copiilor nenăscuţi, poate că următorul pas ar fi apariţia clinicilor unde să ucidem în mod legal pe cei bătrâni sau deranjanţi. Când o societate acceptă comoditatea şi calitatea vieţii ca fiind mai de valoare ca viaţa însăşi, singurii oameni cu adevărat valoroşi în acea societate ar fi cei care satisfac gusturile culturii sau îi împlinesc nevoile.

 

VIRTUTEA: CREDINŢĂ ŞI FAPTE

 

Într-o suprareacţie adolescentină la “faptele” neprihănirii, mulţi creştini moderni manifestă un dispreţ inexplicabil faţă de orice efort uman de a atinge maturitatea şi desăvârşirea. Fără nici o îndoială, noi nu ne putem pune singuri într-o stare după voia lui Dumnezeu. Doar sângele Domnului Isus poate face acest lucru. După cum scrie Pavel, “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes.2:8-9).

Şi totuşi, apostolul Petru spune, “Să uniţi cu credinţa voastră fapta [sau Adăugaţi credinţei voastre virtutea]” (2 Petru 1:5).

Există un legământ între omul lui Dumnezeu şi Dumnezeul omului, care înseamnă viaţă. Să vă dau o pildă. Aici este un copac, o piatră şi soarele. Soarele răsare şi spune, “Să facem un legământ: eu voi străluci asupra voastră iar voi îmi veţi răspunde.” Poate soarele face un astfel de legământ cu o piatră? Cu siguranţă nu! Piatra n-are viaţă; nu poate creşte. Nu poate să se maturizeze sau să se dezvolte. Dar copacul? Cu siguranţă puterea cea mare stă în soare. El are energia şi influenţa. Copacul, totuşi, poate răspunde la tot ce‑i oferă soarele. Răspunsul lui este provocat de soare, dar, spre deosebire de piatră, el se va răsuci şi se va întinde să crească în razele puterii.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre un adevărat creştin. Psalmistul a scris, “Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază” (Ps.37:5-6). Nu îndrăznim să stăm ca piatra, reci şi nepăsători faţă de Soarele neprihănirii. Cu alte cuvinte, bunăvoinţa sau disponibilitatea lui Dumnezeu spre a ne ajuta trebuie să se întâlnească cu disponibilitatea noastră de a fi ajutaţi. Trebuie să adăugăm virtute cre­din­ţei. Trebuie să ne facem scop din a ne lăsa învăţaţi de Dumnezeu adevărata virtute, aşa încât ea să ne pătrundă omul dinlăuntru şi să devină influenţa care ne luminează viaţa. Într-o epocă a lupilor răpitori şi lipsiţi de virtuţi care hoinăresc prin ţară în haite, omul lui Dumnezeu trebuie să caute lumina Lui. Dumnezeu ne poate învăţa virtutea, dar noi trebuie s-o dorim. Poate că în urmă cu o sută de ani, lucrurile conţinute într-o carte despre caracter ar fi fost atât de evidente aici în Apus încât ar fi fost frivole. N-ar prea fi fost necesar un curs sau o carte despre virtute. Dumnezeu a spus despre nini­veni că nu ştiau să deosebească stânga lor de dreapta. Poate că acelaşi lucru se poate spune despre America modernă. America şi-a pierdut conceptul ei fundamental de virtute.

Este vremea să pretindem virtute de la noi înşine, de la judecătorii noştri, de la guvern şi de la întreaga societate. Dacă ne risipim virtuţile, suntem condamnaţi să ne trăim viaţa la nivelul junglei. Trebuie să luptăm pentru virtute acum, în generaţia noastră.

Este vremea, dar nu este încă prea târziu. Caracterul poate fi încă învăţat, modelat şi cultivat. Se pot afla încă firele virtuţii din care se poate ţese tapiseria caracterului, dar trebuie să acţionăm voit în acest sens şi să fim creativi. Noi căi de înţelegere şi formare a caracterului trebuie explorate şi folosite în şcoli, afaceri, şi locuri de închinare.

Acum este timpul pentru caracter. Persoanele virtuoase, cu putere de a atinge cu har transformator cultura noastră obosită, nu vor apărea pur şi simplu la întâmplare. Trebuie să le creăm în mod voit, să le învăţăm şi să le sculptăm cu multă grijă în sânul naţiunii. Putem trăi şi am şi trăit în decursul istoriei cu mai puţină bunăstare decât avem acum. Am supravieţuit în crahuri ale bursei de mărfuri, în depresii economice şi în războaie mondiale. Nu vom putea supravieţui însă multă vreme fără caracter. Acum, nu mai târziu—fiindcă s-ar putea de fapt să nu existe un mai târziu—acum este timpul pentru caracter.

 


CAPITOLUL 1

CARACTERUL: ARTA GRAVURII

 

[i] Karl Menninger, Whatever Became of Sin? [Ce s-a ales de păcat?] (New York: Hawthorn Books Inc., 1973).

Arta de a vorbi cu delicateţe

Pentru Sara şi Jack unicul mijloc de a rezolva problemele ar fi fost să-şi vorbească fără rezerve. Dar când în inimă ai resentiment sau agresivitate refulată, sau în conversaţie se aruncă frecvente insinuări indirecte, problemele nu se pot rezolva pritnr-un simplu dialog. Discuţiile în acest caz ar deveni interminabile şi nu ar servi decât la complicarea situaţiei şi conducerea partenerilor pe o cale fără ieşire. Sara şi Jack, fără să-şi dea seama au intrat în ciclul …………al provocării mutuale.

Vorbeşte
În general se spune cuplurilor cu probleme: De ce nu vorbiţi despre aceasta? Se presupune că amândoi sunt capabili să exprime ceea ce gândesc şi simt şi să înţeleagă ceea ce spune fiecare. Totuşi, a se concentra doar asupra analizei cuvintelor sau expresiilor care stau la originea unor neînţelegeri, nu va remedia situaţia. În numeroase cazuri, adevărata cauză a neînţelegerilor şi dificultăţilor rezistă în limbajul corporal, tonul vocii, insinuările voalate, presupunerile, semnificaţii atribuite termenilor sau cuvintelor, sau resentimentul datorat unor experienţe similare din trecut.
Dialogul permite exprimarea sentimentelor şi emoţiilor.
Funcţia sa de bază nu e de a furniza o informaţie, ci de a stabili, de a dezvolta şi de a menţine o relaţie.
Calitatea acestei relaţii depinde în amre parte de capacitatea fiecăruia de a se exprima verbal şi de a şti să capteze mesajele interlocutorului.

Dialoguri distructive.
Adesea chiar inconştient, emitem expresii care generează ostilitate şi …….Se vorbeşte despre dialoguldistructiv……….partenerii nu fac altceva decât partenerii să revină la propria lor poziţie oricând să-şi impună criteriile fără să acorde suficientă atenţie argumentelor şi motivelor interlocutorului. “E mai bine dacă o faci, dacă nu….” “Eşti un dezastru”.
Multe persoane folosesc expresii ……. Cu discuţii, cunoscându-le efectul deprimant. Ele critică, judecă, învinovăţesc: “Ideea nu e rea, venind din partea ta”. Ele ridiculizează şi umilesc atunci când nu insultă. “Eşti cu adevărat ridicol. Ca de obicei. Nu te vei schimba niciodată”.
James Dobson vorbeşte de un joc practicat de unele cupluri şi care constă în “Strivirea partenerului”.
În acest joc ……. Participantul – adesea soţul – conform celor spuse de actualul psiholog încearcă să-şi pedepsească partenerul ridiculizându-l şi umilindu-l în prezenţa altor persoane. El poate să-l rănească şi să-l jignească atunci când sunt singuri dar şi în faţa prietenilor încearcă să evidenţieze lucrul acesta şi consideră că a reuşit dacă ajunge să-l facă să-şi piardă controlul, să-l facă să plângă, sau să facă ceva nepotrivit.

“Deformezi totul”.
“Corectorul” se simte obligat să se concentreze asupra informaţiei exacte conform criteriului său. Îşi ….. permanent partenerul, în încercarea de a atrage atenţia asupra lui însuşi şi a-l deprecia pe celălalt rectificând un detaliu oarecare al înfruntării pe care acesta din urmă îl aduce. “Miercuri, când am fost să cinăm la un restaurant cu directorul întreprinderii tale”… cu milă, şi pe un ton obosit el întrerupe: “Era marţi, şi nu era directorul, ci şeful de personal”. Aceasta e o demonstraţie tipică a unei repetabile lipse de delicateţe: A nu-l lăsa pe celălalt să relateze faptele aşa cum le vede el mai ales atunci când micile erori nu devalorizează mesajul pe care doreşte să-l transmită.

Mereu în contradicţie
“Sâmbătă seara va avea loc un concert la centrul cultural…”
“Dar nu vom merge pentru că….”, se gândeşte să spună înainte chiar ca partenerul să-şi fi exprimat dorinţa de a asista sau să facă pur şi simplu un comentariu asupra faptului enunţat. O multitudine de probleme, roade ale unei comunicări defectuoase ar putea fi evitate dacă fiecăruia s-ar permite să-şi exprime în întregime gândurile înainte de a ajunge la nişte concluzii care se dovedesc adesea false.

Cele cinci minute ale comunicării
John Powel în cartea sa intitulată: “De ce îmi e teamă să-ţi spun cine sunt”, vorbeşte de cele cinci nivele de comunicare. Înţelegerea fiecăruia dintre aceste nivele este indispensabilă, dacă vrem să susţinem dialoguri satisfăcătoare şi productive.

Nivelul cinci
Banalităţile.
Acesta este nivelul de conversaţie superficială. “S-ar spune că o să plouă”. “Ce mai faci?” “Ce mă bucur să te văd!” Când întrebăm: “Ce mai faci?”, dacă interlocutorul ăncepe să ne spună, acest lucru ne plictiseşte destul de mult. Normal, când ne întâlnim cu necunoscuţi este mai bine să recurgem la locuri comune, sau banalităţi, decât să rămânem într-o linişte deconcentrantă. Pe de altă parte, această situaţie este acceptată în relaţiile sociale obişnuite şi cel care răspunde, acceptă în general o banalitate după cealaltă fără profunzime. Totuşi, dacă în cuplu, comunicare rămâne la acelaşi nivel (superficial) ne produce o plictiseală teribilă

(material preluat)