Posts Tagged ‘adevar’

     …si numai el insusi sa nu stie asta. Nu ma uimeste. Rostirea adevarului este utila aceluia caruia ii este relatat, dar dezavantajoasa pentru cel care il rosteste, deoarece il face sa devina antipatic. Iata ce se intampla, cei care traiesc in preajma printilor isi iubesc mai mult propriile interese decat interesele printului pe care il slujesc; si astfel au grija sa nu-i asigure printului o posibilitate sa le faca un rau.

     Si astfel viata omului nu este altceva decat o perpetua iluzie; oamenii se inseala si se flateaza unii pe altii. Nimeni nu vorbeste despre tine in prezenta ta, asa cum vorbeste in absenta ta. Societatea umana este intemeiata pe inselarea reciproca; putine prietenii ar rezista daca fiecare ar sti ce a spus prietenul sau despre el in absenta lui, cu toate ca pe urma i-a vorbit cu sinceritate si fara patima.
     Omul este, prin urmare, doar deghizare, falsitate si ipocrizie, atat in fata lui insusi, cat si in fata celorlalti. Nu vrea ca cineva sa-i spuna adevarul; evita sa-i spuna adevarul cuiva si toate aceste inclinatii, atat de departate de dreptate si ratiune, au o radacina naturala in inima lui.

Blaise Pascal, Cugetari, Antet, p.51,52

      Ii spun un bun venit si lui Betuel Vararu. Este colegul meu de catva timp aici la Seminar si impartasim aceeasi perspectiva teologica. Intocmai ca si Betu, am un respect deosebit pentru John Piper si felul in care acesta il prezinta pe Christos. Sa suferi! O favoare?!…raspunsul lui John Piper este ultimul post de pe blogul colegului meu.

John Piper

 

     „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El.”(Fil.1:29)

      Faptul că sunt copilul lui Dumnezeu prin Isus Hristos I se datorează doar Lui. O mărturisesc cu o convingere de nezdruncinat. Vechea cântare, În îndurarea Domnului cum am ajuns, nu stiu!, mi se potrivește de minune. Și vorbesc foarte serios. Nu sunt în apele mele lângă oameni care afirmă și se bat în piept că ei L-au ales pe Dumnezeu, ei au decis, ei au ajuns la concluzia că se merită făcut pasul acesta. Se bat oarecum în piept cu pocăința și credința lor, și, în ochii lor, decizia pe care ei au făcut-o, capătă o deosebită importanță. Nu exclud importanța ei, dar nici nu mă chinui s-o accentuez prea mult. Pericolul este să ridici pocăința și credința la rang de virtute personală. Și concluzia logică nu ne-ar conduce altundeva decât la câștigarea mântuirii prin efort propriu, și implicit, la mândrie. Adică, totuși.. sunt mai grozav ca ceilalți.. eu m-am pocăit, adică am ajuns la anumite concluzii în viața mea și.. mi-am dat seama că asta e calea și pe deasupra, eu cred.. păi alții nu sunt capabili de performanța asta.. și raționamentul ar putea continua până când ne-am da seama că nu suntem așa de răi ca alții. Sincer, mă interesesează mai mult ce stă în spatele acestei decizii. Pocăința și credința sunt condiții esențiale pentru a fi mântuit, dar Biblia mi-a descoperit că ele sunt un dar. De fapt versetul citat îmi spune că este un har să crezi, o favoare. Ceva ce îți este dat. Dacă înțeleg corect acest verset înseamnă că toată mândria mea, ascunsă bineînțeles, că pe aici am trecut și eu, s-a dus. Asta e ideea harului. Oricum, cei mai mulți nu îmbrățișează această realitate.

      Ce să mai spun de partea a doua a versetului, alt paradox, care presupune o provocare mult mai mare decât prima. Har, favoare, să suferi pentru El. Înțeleg că îți este dat să crezi, și să te bucuri de aceasta, mai ales dacă te găsești printre cei care cred, dar să consideri o favoare, un har să suferi pentru Hristos nu auzi prea des. Și totuși auzi de la apostolul Pavel în scrisoarea către Filipeni, scrisă, interesant, din închisoare. Acest verset, sincer, reprezintă o provocare pentru mine, dacă am de gând să iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu.

      Teologia suferinței nu prea mai încape în premisele noastre posibile. Și totuși Biblia vorbește destul de des despre această temă. Domnul Isus Hristos spunea că nimeni nu începe să-și zidească un turn sau să înceapă un război până nu își face anumite calcule și socoteli (Luca 14:25-35), în contextul în care El vorbea despre felul în care ar trebui să fie un ucenic al Lui. Lepădarea de sine este un concept care încet, încet dispare chiar și din vocabularul predicatorilor. Se preferă ideea unei „evanghelii a prosperității”. Cauzele sunt diverse, dar problema esențială o reprezintă înțelegerea greșită a nașterii din nou, sau lipsa realității acesteia în viața creștinilor.

      Clipul pe care l-am postat are câteva răspunsuri zdruncinătoare în privința aceasta. Face parte dintr-o conferință susținută de Dr. John Piper pe tema suferinței. Titlul „You must suffer” spune mai mult decât l-aș putea descrie eu. Ideea centrală este că suferințele lui Hristos de acum 2000 de ani se văd cel mai bine când trecem noi prin suferință datorită Numelui Său. Aceasta este mărturia puternică cu privire la suferințele Lui. Nu are legătură cu faptul că noi trebuie să suferim pentru mântuirea noastră, pentru că oricum ar fi în zadar. Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre și a absorbit mânia lui Dumnezeu care ne era destinată nouă datorită păcatelor noastre, adică celor care ne-am pus încrederea în El și ne bazăm viața aceasta și cea veșnică pe El. Și punctul culminant al acestei expuneri este că un copil născut din Dumnezeu este plin de bucurie în mijlocul necazului. Cu alte cuvinte, el va ajunge să considere suferința pentru Numele Lui un har, un dar, o favoare. John Piper a avut și continuă să aibă un impact mare asupra tot mai multor creștini, atât din State, cât și din întreaga lume, datorită Evangheliei necompromise proclamată cât mai clar cu putință, într-o manieră simplă, dar nu simplistă. Clipul este doar în limba engleză. Vizionare plăcută!

v

 

Când nava germană de război germană a fost scufundată de către bombele aruncate de un avion american, cariera generalului Billy Mitchell s-a scufundat odată cu ea. Elita conducerii armatei americane de după Primul Război Mondial privea avioanele ca pe nişte jucării de înaltă tehnologie, a căror preţ era prohibitiv şi a căror unică utilitate era în operaţiunile de recunoaştere. Mitchell, comandantul Flotei Aeriene în Primul Război Mondial a văzut viitorul şi a îndrăznit să spună adevărul. Următorul război, a spus el, va depinde de puterea aeriană. Sfatul său fiind respins, Mitchell a aranjat o demonstraţie publică a acestei puteri. Generalul Pershing şi alţi generali din Primul Război Mondial erau de părere că era imposibil să scufunzi o navă de război prin bombardament aerian. Lui Mitchell i-au trebuit doar douăzeci de minute să demonstreze că se poate.

Loialitatea lui Mitchell, previziunile sale profetice, adevăratul său patriotism şi zelul său, i-au câştigat o curte marţială. Condamnat pentru lipsă de subordonare, etichetat drept nebun şi dat afară cu surle din armata pe care o iubea, Mitchell n-a dat nici o clipă înapoi. El a continuat să spună armatei şi ţării adevărul.

O mare parte din naţiune şi chiar unii din Congres i-au dat dreptate, însă generalii îl urau şi i-au poruncit să tacă. El a refuzat şi a continuat să conferenţieze şi să scrie. În 1923 a fost coborât în grad, iar în 1925, în ciuda unui protest public, a fost judecat de o curte marţială şi suspendat din toate funcţiile, fără drept la pensie.

Aducerea generalului Billy Mitchell în faţa curţii marţiale a fost o încercare de înăbuşire a adevărului, un adevăr care ar fi putut salva vieţi ale soldaţilor americani şi ar fi putut schimba cursul istoriei. Vina lui era rostirea adevărului, şi încă rostirea lui cu o acurateţe uimitoare. Analiza făcută de el, cum că baza de la Pearl Harbor era practic lipsită de apărare în faţa unui atac aerian al Japoniei a fost considerată un nonsens şi aberantă din punct de vedere politic. Previziunea lui că într-o zi japonezii vor paraşuta trupe în Alaska a fost laută în râs şi respinsă, fiind catalogată drept o încercare de a obţine sprijin pentru paraşutiştii americani pe care voia să-i susţină. Fiindcă conducerea de atunci, cantonată în mod rigid şi egoist în vechile paradigme, a respins adevărul, Mitchell a avut de plătit un preţ însemnat pentru onestitatea lui.. Deşi pentru unii era erou, pentru alţii el a fost un “renegat,” un răzvrătit al cărui nume era folosit în bancurile celor mai înalte eşaloane ale armatei.

În 1936 el a scris, “Toţi cei care m-au judecat la curtea marţială vor conduce forţele care vor apăra ţara noastră în Al Doilea Război Mondial. Nădăjuiesc că într-o zi vor recunoaşte că au greşit.” A scris mai departe, “Al Doilea Război Mondial va începe în cel mult cinci ani.” A murit în acelaşi an, lăsând în urma lui o avere estimată la vreo 5000 de dolari. A pierdut totul fiindcă a spus adevărul. Mitchell n-a mai trăit să vadă asta, dar japonezii au bombardat baza de la Pearl Harbor şi au şi paraşutat trupe în Alaska. Al Doilea Război Mondial a început în cinci ani, aşa cum prezisese el, şi ofiţerii din curtea lui marţială, inclusiv Douglas MacArthur, au condus forţele americane.

În 1946, armata şi naţiunea şi-au cerut scuze în mod formal de la omul dedicat afirmării adevărului în ciuda oricărui preţ pe care l-ar fi avut de suportat. Generalului Billy Mitchell i-a fost acordată post-mortem Medalia de Onoare a Congresului.[i]

 

v

Adevărata măsură a onestităţii cuiva nu este declaraţia sa de venit anual. Este reglajul punctului zero pe cântarul de persoane din baia lui.

—ARTHUR C. CLARKE

v

 

Î

N ANII IMEDIAT DUPĂ 1970 am slujit ocazional la penitenciarul federal din Atlanta. N-am idee dacă vizitele mele au fost de folos cuiva, însă ştiu că pentru mine ele au fost o sursă constantă de educaţie.

Unul din oamenii pe care i-am întânit acolo se numea Eugene. Delapidase sute de mii de dolari de la o corporaţie care vândea produse pentru copii. Dar el se văică­rea amar că un artist de muzică country a furat cântecul compus de el. Eugene făcea o distincţie categorică între “delapidarea clară” şi “hoţul josnic care fură cântecele unui alt om.” Protestele lui nu se refereau la inocenţă, ci la onestitate. El nu pretindea niciodată că este inocent. Avea un mod bizar de raţionament, zicând că este onest în legătură cu lipsa lui de onestitate. “Sunt hoţ,” spunea Eugene, “dar măcar sunt cinstit şi recunosc asta.”

Gândul care-l măcina pe el era, evident, cel despre cântăreţul de muzică country. El cum îşi justifica furtul? Cu siguranţă că-şi spunea, Eu nu sunt hoţ. N-am idee de unde vine ideea originală a acestui cântec. Cel puţin eu n-am delapidat nimic!

Onestitatea este virtutea care are de a face cu bunăstarea şi cu cuvintele. Onestitatea în comunicare înseamnă a spune adevărul. (“Să nu mărturiseşti strîmb” sau ‘Să nu depui mărturie falsă.”) Onestitatea în posesiuni înseamnă să acţionezi corect în legătură cu bunurile. (“Să nu furi.”)

Este foarte simplu. Problema pe care o avem acum e că trăim într-o generaţie care, din punct de vedere moral, nu ştie să deosebească stânga de dreapta. Oamenii oneşti din lume s-au mirat când preşedintele Clinton a pretins că nu ştie ce înseamnă să fii onest. Porunca simplă a Bibliei din Legea lui Moise sună ciudat, dacă nu este cumva chiar irelevantă, pentru oamenii postmoderni.

 

ONESTITATEA ŞI POSESIUNILE

Aproape nimeni nu argumentează filozofic în favoarea furtului. Chiar şi hoţul obiecteză când alt hoţ îi fură cântecul. Problema este să vedem aplicaţie subtilă a onestităţii la vieţile noastre.

Mulţi americani postmoderni percep furtul ca fiind jaf armat. Tot ce nu se ridică la acest nivel, consideră ei, este ceva complet diferit. Furturile obişnuite sunt una din problemele financiare şi morale majore ale Americii. Adolescentul care fură din magazine, furtul de dragul senzaţiei pericolului, şi neplata datoriilor—acestea sunt furturi cotidiene în America. Dacă un individ depune— fără motiv şi intenţionat—un dosar de faliment bancar, cu scopul de a evita plata unor datorii, el este un hoţ. A furat bani. Este un truc necinstit pentru amânarea restituirii unei datorii până când credi­to­rul, frustrat, şi-o trece la capitolul de pierderi irecuperabile. Dacă o gospodină ajunge la maşină şi realizează că în plasa ei de cumpărături există un articol care n-a trecut prin mâna casierului, şi nu se întoarce să plătească pentru el, ea este o hoaţă.

Furtul anonim a devenit o crimă justificabilă. Nimeni nu scuză jefuirea unei bătrâne de pensia ei socială, dar furtul dintr-o instituţie a devenit un act de eroism. Mulţi consideră că este diferit să furi de la o companie sau corporaţie.

În filmul lui Warren Beatty despre Clyde Barrow, este o scenă fascinantă despre un jaf bancar, în care un client stă la tejghea cu mâinile ridicate în timp ce Bonnie şi Clyde jefuiesc pe cel ce numără banii. Clyde arată spre teancul de bani de pe tejghea şi, îndreptându-şi arma spre client, întreabă, “Ai cui sunt banii ăstia?”

“Sunt ai mei,” răspunde omul. “Încă nu i-am depus în depozit.”

“I-ai repede,” îi răspunde Clyde, “şi bagă-ţi-i în buzunar. Eu nu jefuiesc oameni. Eu jefuiesc doar bănci.”

Logica lui este dubioasă. Însă, în mod tragic, Clyde poate a vorbit pentru multe mii de americani care găsesc perfect în regulă să înşeli o companie de asigurări. La urma urmei, ne spunem noi în noi înşine, asigurările sunt ele însele o mare înşelătorie.

Furtul anonim începe cu o întrebare greşită. Întrebarea nu este cine este proprietarul unui lucru. Întrebarea mai importantă este cine nu este proprietarul. Respectul pentru proprietatea privată transcende abilitatea mea de a identifica proprietarul. Faptul că un lucru nu este al meu este faptul cel mai important. Este irelevant că nu-l cunosc pe proprietarul de drept.

“Înţelepciunea” predominantă astăzi pretinde că în onestitate este crucial ce nu cunosc. Dacă nu ştiu al cui este bunul respectiv, al putea foarte bine să fie al meu. Trebuie să ne rearanjăm modul de gândire. Onestitatea trebuie să se bazeze pe ceea ce cunosc. Cunosc faptul că un lucru nu este al meu—aceasta este baza adevărată a onestităţii. Lucrul esenţial nu este că eu n-am dreptul la ceea ce este al tău, ci că eu n‑am dreptul la ceea ce nu este al meu.

 

CÂŞTIGUL ONEST

Înaintarea onestă pe plan financiar este un scop onorabil. Vânzarea lucrurilor şi serviciilor de calitate la un preţ corect este plăcută în ochii lui Dumnezeu. Nu este nimic rău în a obţine profit şi a avea bunăstare. Dumnezeu vrea că oamenii Săi să prospere.

Cu toate acestea, vânzarea bunurilor cu un preţ mai mare decât merită, chiar dacă piaţa o permite, este necinstită. Ascunderea intenţionată a unor informaţii perti­nente cu scopul de a scoate profitul maxim într-o afacere, nu este isteţime—este hoţie.

 

v

 

Mercedesul lui Boynton a virat afară din drumul principal. Pietrişul a crănţănit sub roţi ca nişte oase mărunte în fălcile masive ale unui lup uriaş. Era un sunet frumos, puternic, masculin, care îi plăcea.

Un iepure a apărut brusc în iarba laterală şi el nu şi-a putut stăpâni impulsul de a vira maşina uriaşă în acea direcţie. N-a reuşit să lovească blăniţa pufoasă. Nici n‑a intenţionat, însă saltul brusc şi speriat al animalului spre vizuină l-a făcut să chico­tească. “Iepurele ăsta are să povestească când ajunge acasă cum a trecut moartea pe lângă el.”

Pe măsură ce conducea se bucura de peisajele idilice din faţa lui. Frunzele stejarilor masivi erau îmbrăcate în culori de toamnă. Stâlpii de gard, vechi şi cenuşii, cu sârmă ghimpată ruginită, desenau desene antice pe fundalul maroniu al câmpurilor lăsate în paragină. De fapt, nici nu-ţi venea să crezi că se afla la doar o oră şi jumătate de oraş. Aici, pe drumul singuratic de pietriş, se simţea la ani distanţă de intersecţiile oraşului şi de clădirile înalte cu birouri.

Doar cu câţiva ani în urmă aceste câmpii erau pline de vite. Bătrâna doamnă Watson nu mai cultiva deloc pământul. Nu mai avea familie care s-o ajute, şi locuia singură aici.

De fapt, el îi făcea un favor. Cu banii din această vânzare va putea să trăiască confortabil până la moarte. De asta avea nevoie ea: să plece de la fermă. Era noro­coasă că a venit el. Altul ar fi putut s-o jefuiască.

Telefonul celular i-a sunat tocmai pe când s-a ivit în zare acoperişul cu cele două hornuri ale fermei Watson. În timp ce răspundea a remarcat linia şerpuindă a acoperişului care se proiecta deasupra orizontului fin, de culoare verzui-maroniu.

“Alo,” a răspuns el.

“Hei, Boynton, aici e Carl,” a răspuns vocea plăcută a partenerului său. “Ai ajuns deja acolo?”

“Da,” a răspuns Boynton. “Pot vedea casa de aici. Ai sunat la fix. Ce noutăţi ai? Este corectă informaţia noastră?”

“Am verificat la comisarul Threllkell. Se pare că noul inel va trece exact prin proprietatea Watson. Ai luat cecul şi contractul? Oare va semna?”

“Calmează-te,” l-a reasigurat Boynton. “Am tot ce-mi trebuie în servietă. Eşti sigur că informaţia este corectă?”

“Ţi-am spus,” a murmurat Carl. “Am vorbit chiar cu comisarul. Evident că n‑ar putea să-mi confirme în mod oficial ruta.”

“Evident că nu.” Amândoi au chicotit la gluma lui Threllkell. Comisarul era un fraier, şi ei amândoi ştiau asta. Câte două săptămâni în Bahamas în fiecare an le-au asigurat prietenia neoficială a lui Threllkell. “Ne vedem în câteva ore la birou. Trebu­ie să trec la treabă.”

“Ascultă, Boynton, crezi că bătrâna o fi auzit depre noul inel?” a întrebat Carl. Tonul direct al acestei întrebări l-a iritat pe Boynton. Lipsa de tact a lui Carl îl enerva mereu pe Boynton.

“Nu fii tâmpit,” a lătrat el în telefon şi a închis.

Boynton a oprit Mercedes-ul în faţa casei vechi şi pitoreşti, cu verandă largă. Ar fi un mare păcat să rateze acest târg, s-a gândit el. Mare păcat. A coborât din Mercedes, şi-a întins mâinile după cap şi a înconjurat maşina.

 

v

 

CÂŞTIG ONEST OBŢINUT CU ONESTITATE

Există o linie de demarcaţie între o afacere isteaţă şi lipsa de onestitate. Cu toate acestea ea nu este atât de clară cum am fi înclinaţi să credem. Am face mult mai bine să hotărâm să pierdem alegând onestitatea. Mai bine să pierdem un târg decât să‑l câştigăm folosind chiar şi cea mai mică înşelăciune. Şi este mai bine să obţinem doar un profit mic cu cinste, decât unul mare fără ea.

Evident, onestitatea în vânzare nu este mai puţin importantă ca onestitatea la cumpărare. A vânde ceva la un preţ mai mare decât s-ar merita este lipsă de onestitate, nu este isteţime. Cei ce vând o maşină la mâna a doua, ştiind că transmisia ei se află pe ultima sută de metri, sunt o bandă de hoţi. Faptul că nu folosesc pistoale este irele­vant; ei sunt tot tâlhari.

Subiectul jocurilor de noroc a ajuns controversat în biserica modernă. Contro­versa a ajuns şi mai cunoscută când o persoană cu profil înalt în lumea conservatoare a mărturisit că are un obicei însemnat de a juca jocuri de noroc. Este o răsturnare remarcabilă de poziţii. În istorie, cea mai mare parte a bisericii s-a opus categoric jocurilor de noroc, deşi nu există vreun verset biblic care să spună, “Să nu joci jocuri de noroc.” Învăţătura lui Dumnezeu luată la general ne spune că nu avem dreptul la bunurile care nu sunt ale noastre fără să oferim o valoare în schimb. Jocul de noroc nu doar că pune în pericol resursele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, dar eu exploa­tez în acest fel şi pasiunea şi pofta de a câştiga din viaţa altuia, cu scopul de a-i lua bunurile fără a-i da nimic în schimb. Când o naţiune sau un stat începe să opereze cu jocuri de noroc, el sădeşte în vieţile cetăţenilor săi lipsa de caracter şi imoralitatea.

Marea nevoie de acum a Americii este să aibă conducători morali. Scopul nu scuză niciodată mijloacele. Nu fiţi păcăliţi când se spune câte manuale va cumpăra statul din banii câştigaţi la loterie. Gândiţi-vă la mama singură dintr-un ghetto, care pariază cu preţul mâncării copiilor ei pe un număr de trei cifre.

Tot aşa, reclama exagerată şi umflarea sumelor la cheltuielile deductibile au devenit accesorii ale afacerilor în America. Declaraţii de venit false sunt depuse fără ezitare, nu de către şefii mafioţi, ci de către oameni din clasa de mijloc care merg la biserică. Angajaţii sosesc în mod cronic mai târziu la serviciu şi pleacă mai devreme, fără să ia în calcul că fură la timpul de muncă şi implicit la salariu. Estimarea anuală a furturilor de scule şi bunuri se ridică la miliarde de dolari.

Posesiunile sunt importante fiindcă ele vin de la Dumnezeu. Ele ne sunt încredinţate spre administrare. Felul cum ne folosim posesiunile, ale noastre şi ale altora, este important. Este important fiindcă este important în faţa lui Dumnezeu.

 

ONESTITATEA ÎN COMUNICARE

Onestitatea înseamnă o relaţie corectă la cel mai înalt nivel al realităţii. Dumne­zeu Însuşi este realitatea supremă. Adevărul este sacru datorită faptului că depărtarea de adevăr înseamnă depărtare de Dumnezeu. Chestiunea adevărului este crucială pentru ceea ce credem că este adevărat despre Dumnezeu şi viaţă.

Satana este mincinos şi tată al minciunii. Acei care operează în relaţie corectă cu adevărul suprem, trăiesc în relaţie corectă cu Dumnezeu. Ei reflectă caracterul Tatălui lor. Satana este tatăl şi centrul oricărei înşelări de pe acest pământ.

 

ADEVĂRUL REAL ŞI ADEVĂRUL FALS

Pot exista lucruri adevărate dar care nu reprezintă adevărul. Când Avraam şi Sara au fost în Egipt, Avraam a ştiut că egiptenii vor observa că Sara este frumoasă şi că s-ar putea s-o dorească. Avraam mai ştia şi că el va fi lipsit de apărare. Dacă ei o doreau pe nevasta lui, ei ar fi putut să-l omoare şi să i-o ia. El a spus, “Este sora mea,” lucru care era adevărat. Sara era într-adevăr sora lui vitregă. Aveau acelaşi tată, dar mame diferite. Tehnic, ea era sora lui. Însă realitatea mai înaltă era că Sara era soţia lui. Lucrul pe care l-a spus Avraam egiptenilor era o realitate, dar nu era adevărul.

Câteodată se pot întreţese diverse afirmaţii, astfel ca să rezulte un neadevăr. Exemplul clasic este cel al ajutorului de căpitan care a scris în jurnalul de bord, “Căpitanul a fost treaz astăzi.” Poate că niciodată căpitanul n-a fost beat, însă implicaţia din jurnal era că faptul de a fi treaz constituie pentru căpitan o excepţie fericită şi rară. Prin însăşi faptul cum a formulat această afirmaţie, o afirmaţie adevărată, el a lăsat să se înţeleagă un neadevăr. O afirmaţie adevărată poate fi transformată într-un neadevăr, un neadevăr distructiv care poate provoca ravagii în orice structură organizată.

Ajutorul de căpitan, prin înşelăciune, manipulare şi insinuare, a creat frecuşuri pe corabie. Un locotenent vede notiţa prefăcută şi întreabă, “Are căpitanul probleme cu alcoolul?” Ajutorul de căpitan nu spune nimic, doar îşi ridică umerii şi-si dă ochii peste cap. El a minţit încă odată prin tăcerea sa. Apoi ajutorul de căpitan se duce la căpitan şi-i spune, “Dom’ căpitan, locotenentul tocmai m-a întrebat dacă aveţi o problemă cronică cu alcoolul.” Din nou, era vorba de o afirmaţie adevărată. Dar ea s-a preschimbat într-o minciună sordidă, manipulatoare, prin faptul că înfăţişa o imagine neadevărată.

În acest fel vedem diferenţa clară între o afirmaţie reală şi adevăr. Acum trebuie să facem o distincţie între un neadevăr şi o inexactitate. O minciună are mult de a face cu motivaţia.

Un tatăl îi spune copilului său, “Mâine vom merge în parc.” Însă în cursul nopţii are loc un mare cutremur care zguduie naţiunea, iar parcul este uitat. Copilul de şase ani, care nu ştie sau nu-i pasă despre cutremur, anunţă cu bucurie, “Astăzi mergem în parc.”

Tatăl îi explică, “Nu, nu mai mergem. S-a dus parcul.”

Copilul se îmbufnează, “M-ai minţit!” L-a minţit tatăl? Cu siguranţă că nu. A fost inexact? Asta da.

Maturitatea sesizează diferenţa delicată dintre o incorectitudine sau chiar glumă şi o minciună. Pe de o parte este problema vicleniei şi a motivaţiei, de cealaltă parte este problema literalismului de neclintit.

Am vizitat un coleg păstor la casa lor pastorală. Avea un fiu de patru ani foarte simpatic. La un moment dat l-am ciupit de nas pe micuţ şi apoi mi-am strâns pumnul. “Ţi-am furat năsucul!” i-am spus triumfător.

Copilaşul a început să se roage de mine în glumă, “Te rog, dă-mi năsucul înapoi! Te rog… dă-mi năsucul înapoi!”

Peste un minut l-am prins din nou de năsuc. “Ţi-am luat nasul, ţi-am luat nasul.”

După un minut tatăl predicator mi-a spus, în faţa copilului, “Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai face asta. În casa mea ma făcut o regulă din a nu minţi, şi tu nu mă ajuţi deloc în asta.”

De fapt, spusesem copilului un neadevăr. Nu-i furasem năsucul. Declar acum în scris acest lucru. Mi-ar fi plăcut în schimb să fi luat nasul tatălui său. Ce fel de literalism auto-satisfăcător poate să construiască un mic cerc al adevărului şi să respingă astfel toată bucuria fanteziei şi umorului creativ?!

Fiecare părinte trebuie să hotărască modul în care se relaţionează cu adevărul şi fantezia. Soţia mea şi eu nu ne-am complăcut în a spune copiilor noştri mitul lui Moş Crăciun. Le-am spus copiilor de la început că Moş Crăciun este doar o închipuire din cultura noastră. Este clar că nu există Moş Crăciun, cu toate acestea mulţi părinţi îşi învaţă copiii să creadă în el. Noi am fost deschişi cu copiii noştri. Am simţit că în acest fel ne atingem scopurile mai uşor, dar nu încerc să mă amestec şi să condamn pe nimeni. Motivaţia noastră a fost dublă. Mai întâi, am simţit că totul era prea legat de subiectul teologiei. N-am vrut să ajung să trebuiască să-l conving pe un băieţel de opt ani mirat că, da, noi ţi-am spus de Moş Crăciun că e real, dar nu e—Isus e însă real.

A doua motivaţie a fost mai egoistă. N-am vrut să încurajez mitul lui Moş Crăciun fiindcă, îmi ziceam eu, de ce să scot eu bani din buzunarul meu în fiecare an şi un grăsan îmbrăcat în roşu să primească el mulţumirile pentru asta?

Literalismul ne va face vieţile lipsite de bucurie şi creativitate. Cordell Hull, secretarul de stat din vremea lui Franklin D. Roosevelt, a fost un literalist notoriu. Călătorind cu trenul prin Midwest, secretarul şi alţii au observat păscând o turmă de oi. Cineva a spus, “Văd că toate oile au fost deja tunse.” Cordell Hull a protestat, “Nu, nu cred că putem afirma cu certitudine acest lucru. Tot ce putem şti cu siguranţă este că aceste oi au fost tunse toate pe partea dinspre tren.”

După ce am admis că acest mod de a gândi literal este enervant, este clar că sunt şi alte aspecte mai importante. Există două feluri de comunicare lipsită de onestitate. Primul este simularea; al doilea este disimularea. Simularea este să părem că suntem ceea ce nu suntem. Disimularea este să părem că nu suntem ceea ce suntem.

 

SIMULAREA

Simularea include toate mijloacele înşelătoare de alterare a imaginii, foarte multe dintre acestea incrustate adânc în societatea postmodernă. Arta simulării include practici ca exagerarea, pretenţia şi făţărnicia [ipocrizia]. Societatea vizuală în care trăim urăşte adevărul şi iubeşte aparenţele.

Un pact nerostit de înşelare reciprocă domneşte peste pământ ca un monarh crud. Dacă pretinzi că crezi imaginea mea, pretind şi eu că o accept pe a ta. Amândoi ştim că celălalt îşi ţese plasa simulării întocmai ca un păianjen. Amândoi ştim că nu este reală imaginea celuilalt, şi amândoi ştim că celălalt ştie şi el. Cu toate acestea suntem de acord să practicăm această înşelare reciprocă în tăcere, fiindcă ne convine la amândoi.

Religia, la fel ca politica sau afacerile, joacă în aceeaşi măsură jocul simulării. Câteodată nu este nimic mai mult decât pură exagerare pentru a părea mai spirituali, mai atenţi faţă de alţii sau mai buni decât suntem în realitate. Câteodată nu este decât o manipulare crasă, de tip Hollywoodian, a telespectatorilor şi adunărilor de duminica, cu scopuri rele.

Într-o duminică după-amiază am vizitat pe cineva la locuinţa bisericii, am stat împreună la masă şi apoi ne-am uitat împreună la un meci de fotbal. În pauza meciului păstorul cu pricina a ieşit şi a lipsit vreo zece minute. Mai târziu, în serviciul de seară, înainte să predic, păstorul a spus adunării,”Vreau doar să vă spun că în această după-amiază am petrecut câtva timp cu sora Wilson. Ea se simte mult mai bine.”

Am fost pur şi simplu uimit să aud aceste cuvinte. După serviciu i-am spus, “Ştii, suntem prieteni de multă vreme, şi niciodată n-aş vrea să pară că te trag la răspundere. Vreau doar să înţeleg. Ai spus că fost în vizită la spital, dar noi ne-am uitat împreună la meci în după-amiaza aceasta. Nu cred că-i nimic rău în faptul că doi predicatori se uită la un meci de fotbal, însă tu ai spus că ai fost la spital.”

El a râs şi a zis, “Nu, n-am spus asta. N-am spus explicit că m-am dus la spital. N-ai fost atent. Îţi aminteşti că am ieşit în timpul pauzei? Am stat de vorbă la telefon zece minute cu acea soră.”

“Da,” i-am răspuns eu, “însă tu ai dat adunării voastre impresia că te-ai dus în vizită la spital în această după-amiază.”

“Şi care este problema dacă ei cred că păstorul lor a făcut o vizită duminică după-amiaza, în loc să se uite la un meci la televizor?” m-am întrebat el.

Istoria lui Anania şi Safira este o dovadă a seriozităţii lui Dumnezeu în ce priveşte religia simulată (Fapte 5:1-11). Ei n-au pierit pentru că şi-au reţinut o parte din preţul terenului vândut. Ei au murit fiindcă au pretins că au fost mai generoşi şi au avut o credinţă mai extraordinară decât în realitate. Istoria lor înfiorătoare este în legătură cu onestitatea în lucrurile spirituale.

A fost şocant şi respingător să aud despre un evanghelist fals care pretindea că are cuvântul cunoştinţei, în timp ce el repeta doar ce auzea în receptorul radio minuscul pe care-l avea ascuns în ureche. Ce ruşinos! Ce scandal teribil! Omul acela va răspunde cu siguranţă înaintea lui Dumnezeu, dar nici biserica din America nu este fără vină. Biserica din America a creat de fapt o atmosferă care este favorabilă simu­lării. Noi trimitem lucrării semnale amestecate. Sprijinim financiar misionari experţi în simulare, iar apoi îi urâm când sunt daţi pe faţă. Îi îmbrăţişăm pe constructorii de imagine super-spirituali şi plini de emfază, cât şi pe predicatorii marionetă ai lor. Le cerem să nu rostească adevărul, apoi dispreţuim goliciunea lor făcută publică.

 

DISIMULAREA

Disimularea este acţiunea de a face să nu părem exact cum suntem în realitate. Aceasta este poate cea mai comună criză a credinţei pentru credinciosul obişnuit din Apus.

Conversaţiile uşoare şi voioşia unor glume bune între cei ce trândăveau prin curte dezminţeau tragedia care avea loc înlăuntru. Acest lucru a facilitat pescarului voinic să stea nebăgat în seamă, sprijinit de zidul casei marelui preot. Era un lucru nebunesc pentru el să se găsească acolo. Dacă L-au arestat pe Însuşi Isus, urmaşii Săi erau într-un şi mai mare pericol.

Dar el n-a putut să stea deoparte. Încurcat, dezorientat şi aproape zăpăcit, el a urmat mizerabila trupă a gărzilor templului de la Muntele Măslinilor până la fortăreaţa Antonia şi apoi până în acest loc sinistru. Ar trebui să plece. Ce putea face el aici? Şi totuşi parcă ceva îl lega să rămână pe loc.

Odată cu lăsarea serii asupra lui, întocmai ca o mână umedă şi rece, Petru a simţit un fior pe spate şi şi-a strâns mai tare pe el veştmintele. Se uita la torţa pâlpâitoare din rezidenţa lui Caiafa. Izbucnirile şi strigătele care răzbăteau când şi când dinlăuntru îl umpleau de frică şi groază. Soldatul de strajă împreună cu câţiva prieteni buni şi nişte soldaţi plictisiţi stăteau în apropierea jăratecului incandescent. Focul îl atrăgea pe Petru ca un magnet. Nu la mult timp după aceea mâinile lui masive se încălzeau de la cărbunii care radiau căldură.

“Uite pe unul din oamenii aceia,” a întrerupt vocea unei tinere şirul gândurilor lui sumbre. “Omul acela vânjos este unul din urmaşii lui Isus.”

De partea cealaltă a focului o adolescentă puţintică la trup şi-a îndreptat degetul ei delicat direct spre punctul dintre ochii lui. Întristarea şi preocuparea faţă de soarta Învăţătorului s-au risipit deodată, fiind înlocuite de un val de frică. Parcă era dezbrăcat în faţa tuturor. Oare aşa trebuia să sfârşească? Denunţat, într-o curte plină de umbre, de către o simplă slujitoare?

Soldaţii din jurul său s-au mişcat. Treziţi într-o oarecare măsură la realitate, şi‑au întors ochii spre figura colţuroasă care se bucura de căldura focului lor. Petru a simţit pe loc că în doar câteva momente situaţia poate deveni foarte periculoasă. Aţâţarea acestor lupi îi putea fi fatală. A început să se blesteme şi să se jure, “Vă spun, nici nu-l cunosc pe acest Isus. Nu-l cunosc pe omul de care vorbiţi!”

Acum, indiferent cât de aproape era de foc, Petru nu părea să se mai încăl­zească. Cu siguranţă că această curte era cea mai friguroasă din întregul Israel în această noapte blestemată. (Vezi Matei 26:69-75).

Mulţi creştini nu vor fi ispitiţi să se lepede de Hristos în faţa unui pluton de execuţie. Foarte puţini, relativ vorbind, vor ajunge să fie supuşi torturilor pentru a nega numele Său. De mult mai multe ori credincioşii de astăzi îş vor călca loialitatea faţă de Hristos printr-o tăcere, printr-o clătinare din cap sau printr-un semn şmeche­resc cu ochiul. “Nu-L cunosc,” este disimularea subtilă a colaboraţionistului. Făţarnicul pretinde că este ce nu este de fapt. Cei compromişi, lipsiţi de curajul convingerilor proprii, vor nega că sunt cine sunt.

„Da” al vostru să fie „da”, şi „nu” să fie „nu,” spune Biblia. (Vezi Matei 5:37, Iac.5:12). Acest lucru ar putea foarte bine să însemne să spui da lui Isus când acest lucru te va costa scump, şi să spui nu lumii chiar când acest lucru nu este deloc popular. Rareori vei fi ispitit să te lepezi categoric, ci mai degrabă să faci compromisuri subtile. Disimularea publică fină este sicriul împodobit şi catifelat al credinţei îndrăzneţe şi dinamice.

 

INSTINCTUL SPRE LIPSA DE ONESTITATE

Motivaţia lipsei de onestitate este instinctul animalic de conservare. Carnea strigă, “Dacă doresc lucrul acela, îl fur. Dacă nu sunt ceea ce trebuie, voi pretinde că sunt. Dacă sunt aşa cum sunt, voi pretinde că nu sunt aşa. Dacă vreau să vând lucrul ăsta, nu vor spune anumite detalii despre el.” Ce pot face pentru a zdrobi puterea unui aşa blestem cu care m-am născut?

Proverbe 22:4 spune, “Răsplata smereniei, a fricii de Domnul este bogăţia, slava şi viaţa.” Copiii nu se nasc cu frica de Domnul. Ei se nasc cu păcatul şi instinctul de conservare. Părinţii, autorităţile, şcoala şi instituţiile trebuie să infiltreze în ei încetul cu încetul frica de Dumnezeu. Dacă aceştia nu-şi fac datoria, cum va fi dăltuit caracterul ales în aceste vieţi tinere? În fiecare inimă există o urmă, o marcă a Creatorului. Este un dor după chipul lui Dumnezeu. Odată ce acest dor după un caracter frumos şi după evlavie este stârnit, el devine o forţă de nestăpânit, şi transfor­marea din slavă în slavă produce o mare bucurie.

Cu cât un om trăieşte mai ancorat în realitate şi adevăr, acest dor lăuntric este trezit tot mai mult. “Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi [liberi]” (Ioan 8:32) nu este doar o retorică bisericească. Este cheia misterioasă de a transforma pe oameni după chipul lui Dumnezeu.

Pilat cel cinic, privind ironic faţa Mielului lui Dumnezeu, a pus întrebarea sa infamă: “Ce este adevărul?”

Ascultaţi acum răspunsul lui Dumnezeu.

 

“Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”

—IOAN 14:6


CAPITOLUL 7

ONESTITATEA: CARACTER ŞI ADEVĂR

 

[i] “Wings of Valor[Aripi de valoare]—Curtea Marţială a lui Billy Mitchell.” Luată de pe Internet la 21 iunie 2003, la adresa http://www.home-ofheroes.com/womgs/part1/6_survival.html.