Într-o lume complexă și adesea impersonală, am ajuns să ne bazăm pe sisteme și instituții pentru a face fapte ce altădată se petreceau în mod spontan, informal și personal. Am pierdut arta de a ne îngriji personal de ceilalți.

La Jocurile Olimpice din 1968 din Mexico City, Dick Fosbury a bătut recordul mondial cu o săritură de 224 cm.

Performanța sa a fost extraordinară nu numai pentru că a câștigat o medalie de aur, ci pentru că a făcut-o într-un mod unic. În acel moment, Fosbury era singurul ce folosea metoda aceea de sărituri, trecând peste ștachetă în viteză mai mare, arcuindu-și spatele și păstrând centrul de greutate sub nivelul obstacolului.
A descoperit din întâmplare că poate sări așa atunci când a văzut că nu i se potriveau stilurile consacrate.

Chiar și Iolanda Balaș înaintea sa, ca mai toți ceilalți foloseau foarfeca ori rostogolirea ventrală.

În cele din urmă metoda lui de sărituri a fost numită după el.

Stilul Fosbury.

Fosbury a reușit încercând ceva ce alții nu au încercat vreodată, pentru că altceva nu i se potrivea. Când a câștigat medalia de aur, metoda lui de sărituri a primit o mulțime de critici. Cu toate acestea, în cele din urmă a prins și tot mai mulți atleți au început să folosească stilul Fosbury până când a devenit metoda standard pentru sărituri.

Curajul de a fi diferit este întâmpinat de multe ori cu critici. Dacă vrei să fii ori să faci ceva într-un mod diferit, poți să te aștepți la asta.

David însă l-a înfrânt pe Goliat într-un mod unic, creativ, închizând gura criticilor săi.

Unicitatea este trăsătura principală a ADN-ului nostru. Suntem diferiți, avem roluri diferite în trupul lui Hristos și acest fapt trebuie celebrat și nu criticat.

În iunie 1992, Jim Davidson și Mike Price au urcat pe Muntele Rainier. La întoarcere, cei doi alpiniști au căzut 25m printr-o punte de zăpadă, într-o crevasă glaciară: o fisură întunecată în ghețarii masivi ce acoperă muntele.

Mike Price a murit. În cartea sa „The Ledge“, Jim Davidson povestește despre supraviețuirea sa miraculoasă și urcarea curajoasă din crevasă. Pe parcursul cărții Jim își amintește de propria copilărie, descriind relația cu tatăl său. Tatăl avea o încredere aproape nesăbuită în el.

Jim a lucrat pentru tatăl său, vopsind acoperișuri abrupte și turnuri înalte, chiar de la vârsta de 12 ani. Munca aceasta o îngrozea pe mama sa însă tatăl lui Jim continua să-și încurajeze fiul, crezând că el ar putea realiza lucruri minunate dacă ar putea depăși diferitele adversități din viața sa.

În timp ce Jim stătea rânit și învins, pe o margine de zăpadă de doi metri lângă corpul partenerului său de alpinism, a auzit vocea încurajatoare a tatălui său.

Cu unelte minime și fără experiență în alpinismismul pe gheață la acel nivel, Jim a petrecut următoarele cinci ore urcând afară, luptându-se cu oboseala, cu gheața și zăpada care se fărămița și care amenința să-l îngroape.

De-a lungul luptei sale Jim a continuat să-și amintească cuvintele tatălui său. Cinci ore extenuante mai târziu, datorită cuvintelor tatălui său, Jim a ieșit în siguranță din acea crevasă.

Cuvintele noastre au putere. Pot oferi la propriu viață sau moarte. Iar acest lucru e cu atât mai evident și adevărat în privința cuvintelor pe care părinții le rostesc. Puțini părinți își vor avea testate cuvintele în felul acesta. Însă să nu ne înșelăm că ele nu vor fi trecute prin tot felul de situații reale din viața copiilor noștri.