Archive for the ‘PASTORALE…’ Category

image

Milioanele de kilometri parcurși, cărțile și broșurile scrise, licențele și diplomele, botezurile și oamenii botezați, misiunile transculturale, numărul de membri din biserica lor, cresterea rapidă a bisericii precum și a celorlalte 3, 4 în care s-au mai implicat, bisericile construite dar și cele demolate de prigonitori, numărul de urmăritori pe social media, vizualizările mesajelor lor de pe youtube. Chiar familia model pe care o au.
Cu siguranță, gândesc unii slujitori (professionals, după termenul lui Piper) în inima lor,… sunt mari în împărăția lui Dumnezeu. Da. Fără nici o îndoială. Sunt speciali. Deosebiți. Puțini au realizat ce au realizat ei. Puțini au mers pe cărarea asta. Au mâinile pline. Coșul le este plin. Paharul, plin de dă peste. Trebuie să fie vorba de o chemare mai specială, un har mai ascuns, mai unic.
Nu o spun răspicat, dar au grijă să-ți arunce pastilele astea și să-ți sugereze în mii de moduri treaba asta la întâlniri și conferințe. Locul propice unde parcă Hristos dispare, eclipsat fiind de „imperiul spiritual”, clădit de aceștia, în Numele Lui. Iar dacă mai ești și fraged, tinerel, fără vreo fărâmă din „experiența” asta, ești o țintă perfectă.
Nu generalizez. Sunt slujitori cu adevărat mari. La umbra lor nu te usuci. Însă oamenii mari înțeleg că nu este vreun lucru pe care să nu-l fi primit. Înțeleg harul. Și ei, oamenii ăștia mari se smeresc. Se smeresc pentru că au ochii îndreptați spre adevărata răsplătire. Cea care vine din mâna Lui. În ziua aceea. Aceștia detestă răsplata ce și-o pot lua de la oameni, pentru că primind-o, înțeleg că e posibil ca acea comoară de mare preț, ascunsă, hoții o pot fura.
Și nu-i așa? Nu-i evident? El doară cunoaște faptele lor, osteneala lor, răbdarea lor.
Ceilalți însă, până și un pahar cu apa dat unui om însetat îl dau în slow motion, ca să fie observat cum trebuie, de cine trebuie, având grijă să-l insereze bine și în următoarea predicuta.
În The Hiding Place, biografia acestei femei extraordinare, Corrie ten Boom, este menționat un moment sensibil. Tante Jans, mătușii lui Corrie, o femeie foarte activă, implicată, slujind în multe feluri, i se dă vestea că nu mai are mult de trăit.
Toată familia era adunată în jurul ei, iar cumnatul ei, tatăl lui Corrie începe această discuție grea. Redau fragmentul integral:

„Draga mea cumnata ,” a început tata blând,  „este o călătorie plină de bucurie în care pornesc toți copiii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Și, Jans, unii trebuie să se duca la Tatăl lor cu mâinile goale, dar tu vei alerga la El cu mâinile pline!”
„Toate cluburile tale…,” Tante Anna a îndrăznit.
„Scrierile tale…,” a adăugat mama.
„Fondurile pe care le-ai strâns…,” a spus Betsie.
„Discursurile tale…,” am început eu.
Însă cuvintele noastre bine intenționate erau de prisos. În fața noastră fața mândră s-a șifonat; Tante Jans și-a pus mâinile la ochi și a început să plângă. „Goale, goale!” s-a înecat la final cu propriile lacrimi. „Cum am putea aduce noi ceva lui Dumnezeu? Ce mult îi pasă Lui de micile noastre jonglerii și fleacuri?”
Și apoi, în timp ce ascultam fără să credem ce auzeam, și-a coborât mâinile și cu lacrimile ce încă îi curgeau pe față a șoptit,  „Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru că trebuie să venim cu mâinile goale. Îți mulțumesc pentru că Tu ai făcut totul – totul – la Cruce, și că tot ce avem nevoie în viață sau moarte este să avem această siguranță.”
Mama și-a aruncat mâinile în jurul ei și s-au îmbrățișat. Însă eu am stat înrădăcinata în locul meu, știind că tocmai am văzut un mister.*

Într-adevăr, cine ar putea spune că va veni în ziua aceea, înaintea Lui, cu mâinile pline. Că are siguranța că boabe-n spic el are. Că nu va fi numai un pai. Nu. Singura noastră siguranță este Isus. Crucea Sa. În viață sau moarte.
În rest, vom sta cu toții, cu mâinile goale înaintea Sa. Însă El, în harul Său, pe unele le va umple.

*pasaj tradus din The Hiding Place, The best – selling, inspirational true story of Corrie ten Boom.

Neurmand modelul lui Mark Driscoll, un alt pastor din Alabama, SUA, se pare ca refuza sa-si dea demisia. Asta dupa ce a marturisit ca a intretinut relatii sexuale cu unii din membrii bisericii (in cladirea bisericii, nu in sala principala?! What?!) si nu le-a povestit ca are SIDA, dupa ce a folosit droguri, dupa ce a schimbat incuietorile de la biserica, dupa ce a preluat controlul contului bancar al bisericii, dupa ce a primit o interdictie preliminara din partea judecatorului.
Si se pare ca a pastorit biserica asta 24 de ani. Cand intalnesti astfel de cazuri, fraza aia ca fiecare Biserica isi merita pastorul capata sens.

Probabil încă furat de niște idei auzite pe radio la amiază despre mileniști (millenials = termen ce nu are de-a face cu discuția despre mileniu/escatologie ci cu generația Y, născută prin anii ’80), despre Guyland( un fel de zonă de prematuritate persistentă, un blocaj al bărbățeilor în devenirea lor ca indivizi maturi și responsabili), am tot admirat în seara asta la Vlad și Natan maturitatea, gândirea, înțelegerea și prezentarea coaptă a unor teme esențiale pentru devenirea fiecarui creștin.

Mi-am luat notițe și am avut sentimentul ca vreau să-i opresc, ca să termin de notat. Bine ca avem înregistrări. 🙂

Din frânturile pe care mi le-am notat, unele rupte din context, cu scuzele de rigoare:

1. Vlad Crîznic – Introducere în apologetică.

– Dacă ai intenția și un plan să prezinți Evanghelia, Dumnezeu ne va da ocazii să vorbim despre El. Cel puțin în Anglia, dacă aici nu ai oportunități, cu toată diversitatea religioasă pe care o întâlnești, atunci unde? (mai mult…)

There are many pastors that are showing something in public and a totally different stuff in their private life. Some call this a double life. Spiritual schizophrenia.
I was very surprised, taking a break from my reading of Paul Tripp’s, Dangerous Calling, to see an article on Gospel Coalition by Ronnie Martin, written nearly on the same topic. He is speaking about a fellow pastor that „lost his way”, to use Tripp’s words. He describes the following scenario:

It was nothing „scandalous” at all, really. It was that he lied.
When asked how he was doing, he always replied, „Great!” When asked what he needed prayer for, he always offered some generic request.
He kept things guarded, impersonal, and close to the vest, even when others around him shared the depths of their heart. I don’t think I ever heard him apologize to anyone for anything, ever.
Yet he smiled a lot. He laughed heartily and kept things as „positive” as possible. But I saw how the people closest to him were positively crushed by his lack of vulnerability. I was one of them

The unbelievable aspect in this story is that Ronnie himself soon realized that is very tempted to lie also about his condition. Mentoring a young man, he was challanged to be honest.

I repented to him, praying that God would destroy the pride that kept me from sharing my heart to others. Pride is always the root problem. I wanted people to see me as someone who didn’t need the gospel as bad as I was telling them they needed it.
………..
Praise God that the Holy Spirit faithfully reveals what our hearts conceal. Praise God that those no one hidden in Christ needs to hide anything any longer.

Now, this has a happy ending and it’s quite a gentle story compared with the painful and scary things you’ll find in Tripp’s book. It’s quite an embarrassing, humbling book and you may feel tempted to say that it’s speaking to a small number of ministers, but from his experience(and mine) that’s not true. (mai mult…)

I watched the last interview with Paul Tripp today. Josh Vincent, pastor of Trinity Bible Church in Phoenix is talking with him about some things written in his latest book Dangerous Calling: Confronting the Unique Challenges of Pastoral Ministry. I have not read the book yet but I hope to get it somehow. For a young minister it’s very encouraging to hear what he says.

I liked the way he explains several aspects about the pastor’s family, the fact that you are God’s spokesman, about getting lost in administrative things, fellowship with other ministers, worship while preparing the message, the humour in preaching. It opened my appetite. I want to get hold of the book now and put some things in order.

Pentru că sunteţi toţi teologi aici…Cine a fost primul avocat creştin?”, ne-a întrebat de dimineaţă la capelă Samuel B. Casey, Executive Vice President & General Counsel al Advocates International – Doing Justice with Compassion (Facând dreptate cu compasiune), o organizaţie internaţională ce sprijină creştinii din lumea întreagă în diferitele probleme legale cu care acestia se confruntă. Beni Lup l-a însoţit şi l-a tradus.

Cicero, mi-a venit în minte şi am dat curs acestui gând cu voce tare. Nu, n-a fost el. Apostolul Pavel a fost primul avocat creştin, a spus Sam. Da… Pavel a fost convertit în momentul în care se deplasa “cu scrisori (documente oficiale) către sinagogile din Damasc…pentru a închide pe cei ce aparţin Căii, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. ”(Fapte 9:2). Acesta până una alta, fusese un învăţat în Lege, profesând în cadrul Curţii Supreme de Justiţie a Israelului. Chiar şi Domnul Isus este un avocat, pledând astăzi înaintea lui Dumnezeu, pentru noi, poporul Său.

Ne-a împărtăşit mărturia sa. Felul în care fusese un student de top într-o universitate de top din State,  lucrand apoi ca avocat la cea mai bună firmă de avocatură din ţară. Fusese un om tare mandru, întocmai ca si apostolul amintit. Tot Pavel, un baptist japonez i-l prezentase pentru prima oară pe Christos. Ştiţi cât de rar sunt aceştia? am fost întrebaţi.. Doar 10% din 1% din populaţia Japoniei sunt credincioşi baptişti. Pavel a avut o influenţă enormă asupra sa. De asemenea, după ce a terminat facultatea a lucrat la Curtea Supremă de Justiţie a Californiei. Unul din judecătorii de acolo era credincios. I-a spus la un moment dat, Sam, tu eşti un foarte bun cercetător. Îţi lipeşte însă ceva…nu ai un centru de moralitate. Ai nevoie de Christos. Prin Pavel, creştinul japonez şi prin judecătorul său, Sam s-a întors întrun final la Dumnezeu.

Îmi face plăcere să ascult astfel de relatări. Mă gandesc la felul în care Dumnezeu lucrează. Atât de diferit în cazul fiecăruia… Şi, mai mult, îmi aduc aminte de propria mea întoarcere la Christos. Grozav!

A vorbit apoi din Luca 10:25-27

Gânduri:  “Un învăţător al legii a întrebat pe Isus. Avocaţii nu răspund la întrebări. Ei doar pun întrebări. Întrebările ne umilesc, răspunsurile ne mândresc”.

“Atât iubeşti de mult pe cât iubeşti persoana pe care o iubeşti cel mai puţin”.

“Fă dreptate cu compasiune. Nu cu simpatie. Ci cu compasiune. Asta înseamnă a suferi împreună cu cel de lângă tine, împreună cu Biserica, împreună cu poporul. Fără compasiune nu poţi fi păstor.”

Când vine vorba de predicarea şi învăţarea Scripturii de multe ori nu suntem la înălţime. Cine n-a citat referinţe greşite sau(mai rău) a citit pasajul greşit din Scriptură? Cine, sub presiunea momentului, accidental, nu i-a dat credit lui Pavel pentru cuvintele lui Petru?  Cu toţii facem greşeli, însă dincolo de greşelile pe care predicatorii le pot face (şi le fac), iată care sunt cele mai importante 10 lucruri pe care ar trebui cu orice preţ să le evităm

1. Să nu pui cuvinte în gura lui Dumnezeu.

2. Să pregăteşti şi să predici fiecare mesaj de parcă ar fi ultimul.

3. Să nu prezinţi Cuvântul lui Dumnezeu întro manieră plictisitoare şi neconvingătoare.

4. Să îndrepţi întotdeauna atenţia înspre Christos în mesajul tău.

5. Să edifici ascultătorii în credinţă şi ascultare.

6. Să nu fii un tip de persoană şi un alt tip de predicator.

7. Să nu deschizi un comentariu până când nu ai citit pasajul de 100 de ori.

8. Cinsteşte-ţi contextul mai presus de orice, în aşa fel încât să fie bine de tine în mesajul tău.

9. Să faci din scopul textului, scopul mesajului.

10. Să predici şi să înveţi doctrinar mai presus de orice.

J.Tyler Scarlat, pastor- Forest Baptist Church, Virginia.

„Nimic nu creşte sub un arbore banian”. Acest proverb indian vorbeşte despre un anume fel de păstorire, de conducere. Arborele banian sau smochinul pagodelor, cum se mai numeşte, este un copac tare interesant. Dezvoltă tulpini secundare, ramuri puternice şi imense, acestea putând acoperi o suprafaţă de mai multe hectare, lăsând impresia unei adevărate păduri. În cazul în care tulpina-mamă este distrusă, sutele de rădăcini exterioare compensează pierderea, oferind copacului hrana de care are nevoie şi continuând să susţină coroana. Sub coroana sa se pot adăposti sute de persoane, nu de puţine ori fiind întâlnite situaţii în care un sat întreg fusese construit la umbra ciudatului arbore. Însă nimic nu creşte sub frunzişul său, iar când acesta moare pământul din jurul său devine arid şi neproductiv.

Bananierul pe de altă parte, este opusul acestui arbore. La 6 luni după ce înmugureşte, vlăstari mici apar în jurul său. La 12 luni un al doilea rând de vlăstari apare în jurul primului rând. La 18 luni, trunchiul principal aduce roadă, banane. Ciclul continuă, noi muguri apar la fiecare şase luni, cresc, dau naştere la noi vlăstari, au roadă şi apoi mor.

Unii păstori sunt precum arborele banian. Au o influenţă mare şi slujirea lor este productivă şi eficientă. Însă ei nu pregătesc alţi lideri, alţi “păstori”. Acesta este păcatul lor. Şi când aceştia “dispar”, se risipeste şi slujirea lor de-o viaţă…

Formarea de noi lideri, de slujitori, de „păstori” reprezintă coloana vertebrală a unei biserici vii, dinamice, în creştere. Când unui grup îi lipsesc liderii de calitate, curând acel grup se va stinge. Lideri noi trebuie să fie echipaţi în mod continuu pentru a prelua responsabilităţile slujirii.

Mai mult,…Biserica trebuie să fie o pepinieră de „păstori”. Chiar toţi să fie aşa. Eu îmi doresc ca (mai mult…)

Avem anul acesta un “curs”. Teologia misiunii cu Mike Hein, un fel de principii biblice pentru  echiparea câştigătorilor de suflete şi a plantatorilor de biserici. Radu Oprea, pastor în Bis. Baptistă “Betania”, din str. Popa Rusu îl traduce. De fapt aş putea spune foarte bine că Radu ţine cursul, Big Mike fiind doar “cârligul”.

O parte faină  a cursului sunt întalnirile regulate din apartamentul său. Pizza, Coke, song and praises, prayer time… foarte tare! Însă cel mai interesant aspect este însă observarea mecanismului unui astfel de grup. Sunt un  partizan al structurării Bisericii in ”grupuri celulă”. O unealtă eficientă în evanghelizare, maturizare spirituala, echiparea sfinţilor…etc.

“Formarea grupurilor celulă în biserică a început odată cu biserica nou-testamentală descrisă în cartea Faptele Apostolilor. “Celulele” din biserică se întâlneau în casele oamenilor pentru închinare, părtăşie şi creşterea în noua lor credinţă, pentru a împărtăşi apropriatilor şi prietenilor vestea bună pe care o aflaseră.

În biologie celula desemnează un organism viu, în creştere, care se multiplică de mai multe ori. Principala diferenţă dintre un grup celulă şi un grup mic este aceea că un grup celula se multiplică, în timp ce un grup mic rămâne în general, acelaşi. Aceasta este o distincţie vitală. Poţi îndeplini multe tipuri de slujire într-un grup, dar dacă unul din scopurile grupului nu este de a creşte şi de a se multiplica în noi grupuri, el nu se poate numi grup celulă.

Fiecare grup celulă pune acentul pe:

  1. Evanghelizare;
  2. Învăţarea şi ucenicizarea credincioşilor;
  3. Formarea liderilor;
  4. Multiplicare, cu scopul de a îndeplini porunca lui Isus de a merge în toată lumea, pentru a face ucenici din toate neamurile.

Ron Walters scrie un articolaş pe un subiect inepuizabil: suferinţa. Focusează problematica în cadrul pastoral, cu precădere suferinţa din viaţa păstorului. Subliniez fără pretenţia originalităţii şi de dragul cititorilor de limbă română unele aspecte punctate de acesta.

Argument: Ar putea fi cea mai crudă boală a copilăriei din toate. Un adevărat ucigaş de copii. Disautonomia familială (tulburare a sistemului nervos autonom) atacă unul din 400.000 de copii şi asta în cel mai sinistru mod. Acesta scurt-circuitează sistemul nervos autonom în aşa fel încât victimele sale nu simt nici o durere. La suprafaţă ar părea benefic. Fără disconfort? Fără durere? Fără plâns? Grozav. Însă tocmai acest aspect demonstrează subtilitatea acestui criminal fără inimă.

Pentru că un copil bolnav nu simte durerea, nu poţi cunoaşte dacă un os este rupt, dacă o ureche este infectată, dacă un dinte este cariat. Ochii devin uscaţi şi lipsiţi de sensibilitate. Arsurile nu se simt. Tăieturile nu sunt remarcate. Pentru cei care ajung la adolescenţă, 95% au deviere de coloană vertebrală, pneumonie, depresie şi (mai mult…)

L-am avut astăzi invitat pe Mihai Huşanu (fost preşedinte al cultului baptist) pentru câteva ore la cursul de „Slujiri speciale”. Care-i treaba cu acest curs? Ei bine, săptămânal pentru 3 ore, vin păstori din ţară spre zidirea noastră, alteori avem parte de oameni care ne pot îmbogăţi cunoştinţele într-un fel sau altul.. Întotdeauna, prieteni ai fratelui Talpoş. 🙂

Om bătrân, 80 de ani, însă destul de zelos, simpatic şi oarecum şugubăţ. Mai are el rânduiri baptiste de odinioară la care ţine tare mult, însă dincolo de asta, l-am perceput ca pe un bunic care împarte pilde din cufărul vieţii sale într-o manieră smerită, plină de dragoste şi cu un zâmbet larg.