Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă

… Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (Isaia 40:28).

Albert Einstein nu a fost creștin, însă în timp ce privea și el la minunile universului știa că există un Dumnezeu. Când a fost întrebat dacă este ateu, el a răspuns și a explicat astfel.

„Nu sunt ateu. Problema ridicată este prea vastă pentru mințile noastre limitate. Suntem în postura unui copil care intră într-o mare librărie plină de cărți în limbi diferite. Copilul știe că cineva trebuie să fi scris cărțile alea. Nu știe cum. Nu înțelege nici limbile în care sunt scrise. Și copilul suspectează o ordine misterioasă în aranjarea cărților însă nu știe ce înseamnă asta. La fel este și atitudinea celor mai inteligenți dintre noi cu privire la Dumnezeu. Vedem universul aranjat extraordinar, cum ascultă de anumite legi, însă cu greu înțelegem acele legi.“

Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.

Advertisements

Hristos va reveni curand!

În timpul propriului mandat de președinte al Statelor Unite, Dwight D. Eisenhower se afla în vacanță în Denver. A aflat atunci că Paul Haley, un rezident din Denver, de șase anișori, murea datorită cancerului.

Cea mai mare ambiție a băiatului era să-l întâlnească pe eroul său, actualul președinte. Președintele a găsit adresa băiatului iar în următoarea duminică a fost condus în limuzina prezidențială pentru o vizită neanunțată la casa băiatului pe moarte.

El a bătut personal la ușă și a fost întâmpinat de tatăl uluit al lui Paul, Donald Haley, care era nebărbierit și îmbrăcat în blugi vechi și o cămașă murdară. Președintele a cerut să-l vadă pe fiul bărbatului și l-a tratat pe băiat în mod regal. El a dat mâna cu el, a vorbit puțin, apoi l-a scos pe Paul pentru un tur cu limuzina prezidențială. După ce l-a îmbrățișat și au dat iarăși mâna, Eisenhower a plecat.

S-a vorbit câteva săptămâni în cartier despre această vizită. Toți au fost entuziasmați să audă că președintele Statelor Unite a vizitat pe cineva din cartierul lor.  Toți, cu excepția unuia: tatăl lui Paul, Donald. El a spus: “Cum pot să uit vreodată că mă aflam acolo, îmbrăcat în acei blugi și cămașă veche, murdară, cu o față nebărbierită, întâlnindu-mă cu președintele Statelor Unite?”

Donald Haley nu era pregătit pentru această întâlnire. Nu știa că liderul lumii libere era pe cale să-i facă o vizită.

Dar tu și cu mine nu avem o astfel de scuză. Știm că Hristos va reveni curând. Da, Mântuitorul va reveni. Nu știm când însă. Se poate să fie în orice moment.

Natura fundamentală a comunicării Evangheliei

„În pregătirea pentru invazia din 2003 a Irakului, armata Statelor Unite a efectuat cea mai masivă și mai costisitoare simulare de război din istorie“, povestește Dr. Hershael York.

„Necesitatea de a examina inovațiile și legăturile tehnologice dintre diversele ramuri ale armatei a determinat Pentagonul să-l implice și pe Generalul Paul Van Riper. Fost președinte al Universității Marine Corps, aceasta nu era cadru activ în acel moment. A acceptat însă să comande în acest exercițiu forțele “inamice”.

Rezultatele au fost istorice și catastrofale. Înfrângerea virtuală pe care a suferit-o armata americană din pricina lui Paul Van Riper a fost echivalentul a pierderii a 20.000 de militari într-o singură zi, devenind subiectul multor articole, cărți și documentare.

În timp ce Pentagonul s-a bazat pe tehnologii avansate, Van Riper s-a angajat într-un război de tipul primului război mondial pentru a comunica în afara rețelei prin care putea fi detectat cât și alte metode neprevăzute.

Într-un interviu, Van Riper a susținut că natura războiului este imutabilă. ‘Tehnologia poate schimba modul de desfășurare al războiului’, a susținut el, ‘dar în realitate, natura sa fundamentală nu s-a schimbat, nu se va schimba și de fapt, nu se poate schimba. Ceea ce se schimbă și este mereu schimbător, este caracterul și forma războiului, iar tehnologia influențează acel caracter și formă. Trebuie să înțelegem asta și să fim atenți, dar nu asta este ceea ce ar trebui să ne conducă.’

Putem învăța multe din analiza generalului. Tehnologiile și inovațiile au schimbat felul în care ne prezentăm mesajul, felul în care decurge predica, programul din Biserica etc.

Cine știe ce forme noi vom mai vedea în generația noastră.

Cu toate acestea, ar fi o prostie și o nebunie să abandonezi simplitatea mandatului biblic al predicării Cuvântului de dragul îmbrățișării noilor tehnologii. Natura fundamentală a comunicării Evangheliei nu s-a schimbat, nu se va schimba, și de fapt, nu se poate schimba.

Talentul, precum un grăunte de muștar

Înotătorul american Michael Phelps este cel mai titrat sportiv din istoria olimpică având un total de 28 de medalii cucerite, 23 dintre ele fiind de aur.

Michael Phelps este talentat însă talentul în sine nu este suficient. Dacă ar fi mers din când în când la antrenamente nu ar fi ajuns prea departe. El a luat în serios acest sport, petrecându-și majoritatea timpului la sală ori la bazin.

După Beijing când a început să sară peste antrenamente și nu a mai fost atât de motivat, alți sportivi la fel de talentați au început să câștige probele la care el nu avea probleme. Când și-a revenit și a început să se focalizeze iarăși, medaliile nu au întârziat să apară.

Având în vedere capacitatea sa, probabil ar fi putut ajunge mai bun decât media fără o pregătire serioasă, însă nu ar fi fost ceea ce este astăzi.

Sunt oameni înzestrați cu aptitudini extraordinare. Totuși, în ciuda capacității enorme pe care o au, nu vom mai auzi de ei.

Mulți nu au idee că sunt talentați deoarece nu și-au făcut timp să dezvolte ceea ce au.

Dintr-un grăunte de muștar poate crește un copac mare. Dacă luăm dimensiunea unei semințe pentru a judeca cât de mare va deveni copacul, posibil să îi subestimăm foarte mult potențialul.

Așa cum semințele sunt mici, unii dintre noi poate că au talente, daruri care par mici în forma lor nedezvoltată. Așteptăm ca Dumnezeu să ne dea un dar sau un talent în timp ce El ne-a oferit deja multe cu mână largă. Ține de noi să dezvoltăm ce avem, să muncim din greu pentru a ajunge la potențialul maxim.

Frate, păstrează copilul

Mă schimbam de plecare aseară. Câțiva compatrioți erau chiar lângă mine. Discuții de vestiar. Unul însă primise vestea că prietena/soția îi este însărcinată. Vorbea cu ea la telefon. Îl știam pentru că jobul este mare. N-am mai avut ocazia să povestesc cu el însă. Părea îngândurat și o întreabă dacă păstrează sau nu copilul. 
„…bine, dar dacă nu mai poți rămâne apoi?

Bine, hai că vorbim mai încolo. Te iubesc!“

Un prieten de-al lui se întoarce spre el zâmbind: „Acum o iubești, da?…Păstrezi deci copilul sau nu?“

A început și el să râdă mai forțat: „Nu știu frate. Nu știu. Lasă-mă.“

Eram deja pe picior de plecare, însă mi-am făcut puțin curaj. Urma să mă bag într-o chestie destul de sensibilă, dar nu am putut să nu-i spun…

„Frate, nu mă cunoști. N-am mai vorbit. Vroiam doar să te felicit. Felicitări! Este foarte fain să primești o asemenea veste. O viață de om!

Te încurajez să-ți asumi responsabilitatea. Fii bărbat. Păstrează copilul! Știu că poate ți-e teamă. Și mie mi-a fost teamă. Este o mare schimbare, dar este așa de fain să fii tată, să-ți ții în brațe copilul.

Doamne ajuta!“

Era roșu tot. Aceleași gene ca și mine probabil. Nu poți ascunde nimic. Îți apar pe față.

Mi-a mulțumit în timp ce se schimba. Și a precizat că nu, nu este speriat. 

„Ok, te las. Doamne ajută!“ Și am plecat…
Cred că sunt mulți bărbați speriați de gândul că vor deveni tătici. 

Tu însă încurajează, felicită, celebrează când îi auzi povestind. Amintește-le că viața este sacră și prețioasă. Cine știe, poate că făcând așa vei salva una.

Totul este iertat

„Pe când eram copil a fost în desfășurare războiul din Vietnam“, a povestit Dr. Hershael York în weekend.

Pentru tinerii americani războiul din Vietnam a fost poate cel mai nepopular război din istoria Americii. Nu a provocat entuziasm. Foarte mulți au evitat sau au încercat cumva să nu se înroleze. Unii se declarau homosexuali, bolnavi sau își falsificau actele.

„Mulți alții au fugit în Canada.

Însă îmi aduc aminte de președintele Jimmy Carter declarând amnistie după terminarea războiului“, menționează Dr. York.

„Totul este iertat. Vă puteți întoarce acasă. Vă puteți reface viața.

A fost pentru prima oară când am auzit acest cuvânt. Amnistie.

Amnistie politică într-adevăr, dar noi avem cu atât mai multă nevoie de asta în căsnicie. Greșim zilnic însă trebuie să iertăm, să oferim amnistie.

Trebuie să spunem și noi: Totul este iertat.

De multe ori vin la mine la consiliere cupluri cu pagini întregi de greșeli și gafe ale partenerului. Să iertăm mai întâi le spun. Apoi putem discuta, pentru că de acolo există posibilitatea de a-ți reface viața și căsnicia.“

Aveți puterea de a vă ridica unul pe altul

„În 1995 eram pastor într-o biserică…”, povestea Dr. Hershael York în conferința pentru familii de la Biserica Emmaus Birmingham.

„…și m-am confruntat cu o problemă mare de tot. Poate cea mai mare problemă pe care am avut-o în slujire.

A trebuit să concediez în aceeași zi doi oameni din personalul Bisericii. Din motive legale și care țin de intimitatea problemei respective nu am putut oferi prea multe amănunte bisericii.

Pentru că pur și simplu nu puteam povesti despre acest caz, oamenii au început să mă acuze de diferite lucruri. Am început să primesc scrisori, mesaje în care cei din biserica pe care o slujeam mă acuzau, punând în discuție chiar și moralitatea mea. Diaconii m-au susținut însă am fost foarte rănit pentru că pur și simplu nu mă puteam apăra.

Când am ajuns acasă într-o zi, m-am prăbușit în fotoliu. Eram obosit, epuizat. Mi-am spus că nu pot să mai fac asta. Nu pot să mai trec o zi prin așa ceva.

Soția mea Tanya în momentul acela a venit cu un vas cu apă, m-a descălțat și a început să-mi spele picioarele. 

Mi-a spus în timp ce îmi spăla picioarele: ‘Caracterul tău nu a strălucit mai puternic ca în momentele acestea când refuzi să te aperi deși ești atacat. Ești bărbatul meu. Ești soțul meu și ești omul lui Dumnezeu.’

Acest gest al ei m-a ridicat. Am avut puterea să mă întorc în slujire.

Aceasta este puterea pe care o aveți asupra celuilalt în căsnicie.

Puterea de vă ridica unul pe altul.“

Nu tati! Nu tati! Nu tati!

Profesorul Bruce Waltke descrie modul în care creștinul ar trebui să răspundă la durere.

„Am salvat cândva o pasăre din ghearele pisicii noastre. Deși aripa îi era ruptă, pasărea înspăimântată se lupta să scape din mâinile mele iubitoare.

Compară acest episod cu recenta vizită a fiicei mele la medic. Gâtul ei inflamat însemna că o injecție era necesară.

Speriată, striga: ‘Nu tati! Nu tati! Nu tati!’ Dar în tot timpul era lipită de mine, în jurul gâtului meu.

Durerea ar trebui să ne facă să fim precum un copil bolnav și nu precum o păsăre rănită.“

Pentru Numele lui Dumnezeu

După ce am trăit în America de Sud ca misionari, familia mea și cu mine am realizat că mutarea în altă locație din junglă înseamnă multă muncă, povestește Patrick Jenkins. Știam de disconfortul pe care îl pot aduce unele aspecte precum șerpii și insectele.

Într-o dimineață, la câteva zile după ce am început să ne curățăm casa temporară, luam o scurtă pauză. În timp ce serveam un ceai, un gândac negru mare a străbătut dintr-o dată camera într-un zgomot puternic.

În timp ce se așeza între noi, soția mea a început să țipe. Uimită mai mult de țipătul ei decât de gândac, fiica mea cea mai tânără a strigat: „Pentru Numele lui Dumnezeu, mamă!“

Soția mea a răspuns cu hotărâre: 

„Da, acesta este singurul motiv pentru care sunt aici“

Căutarea omului după semnificație

Atunci când psihiatrul evreu Viktor Frankl a fost arestat de naziști în cel de-al doilea război mondial, i s-a luat tot – proprietăți, familie, posesiuni. A petrecut ani de zile în cercetarea și scrierea unei cărți despre importanța găsirii sensului în viață – concepte care mai târziu au fost cunoscute sub numele de logoterapie. Când a ajuns la #Auschwitz, lagărul de exterminare infam, i-a fost luat chiar și manuscrisul pe care îl ascunsese în căptușeala din haină.

“A trebuit să trec peste, să depășesc pierderea copilului meu spiritual”, a scris Frankl. “Acum mi se părea că nimic și nimeni nu mi-ar supraviețui, un copil fizic sau spiritual! M-am trezit confruntat cu întrebarea dacă în astfel de circumstanțe viața mea are vreo semnificație.”

Încă se lupta cu această întrebare câteva zile mai târziu, atunci când naziștii au forțat prizonierii să renunțe la hainele lor.

“A trebuit să-mi predau hainele, moștenind apoi cârpele uzate ale unui deținut care fusese trimis la camera de gazare”, a spus Frankl.

“În loc de multele pagini ale manuscrisului meu, am găsit în buzunarul hainei nou dobândite o singură pagină ruptă dintr-o carte de rugăciune evreiască, care conținea principala rugăciune “Shema Israel” (Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.)

 “Cum ar fi trebuit să interpretez o astfel de ‘coincidență’ decât o provocare de a ‘trăi’ gândurile mele în loc să le pun pe hârtie?“

Mai târziu, reflectând asupra încercărilor sale, el a scris în cartea sa „Man’s Search for Meaning“(Căutarea omului după semnificație): „Nu este ceva mai eficient care să ajute pe cineva să supraviețuiască chiar și celor mai grele condiții precum înțelegerea că există semnificație în viața acestuia…Cel ce are un „De ce“ pentru care să trăiască poate să îndure aproape orice „Cum“.

Pericol de coliziune

Mulți consideră că următoarea întâmplare este adevărată. Ar fi atribuită ofițerului naval Frank Koch. Totuși, chiar dacă n-ar fi, povestea este superbă.

O navă de război se afla pe mare în condiții meteorologice dificile de multe zile. Căpitanul se afla pe punte pentru a supraveghea operațiunile.

Într-o noapte, a fost anunțat că se văd lumini slabe în depărtare. A întrebat dacă sunt în mișcare. I s-a răspuns că staționează însă datorită cursului nava era în pericol de coliziune.

Imediat a dat comandă să fie transmis un mesaj: „Suntem în pericol de coliziune. Schimbați-vă cursul la 20 grade spre Est“.

A primit însă un răspuns neașteptat: „Schimbă tu cursul la 20 grade Vest.“

Căpitanul era înfuriat; comanda lui fusese ignorată.

Atunci el a trimis un al doilea mesaj: “Modificați-vă cursul la 20 grade Est – eu sunt căpitanul!” În curând a fost primit un alt mesaj: “Modificați-vă cursul la 20 grade Vest – eu sunt un marinar clasa a doua.“

Imediat căpitanul a trimis un al treilea mesaj, știind frica pe care o va evoca: “Schimbă cursul la 20 grade Est chiar acum – sunt o navă de luptă”. Răspunsul a venit și mai rapid: “Modificați-vă cursul la 20 grade Vest – eu sunt un far.“

Căpitanul a schimbat cursul.

Tot felul de voci ne strigă în noapte, spunându-ne ce să facem, cum să ne ajustăm viețile. Din întuneric însă, o voce semnalează ceva destul de opus celorlalte – ceva aproape absurd. Vocea asta se întâmplă să fie Lumina Lumii iar dacă o ignorăm, o ignorăm pe propria noastră socoteală.

Tratează-ți soția măcar ca pe un vrășmaș


Doi tineri căsătoriți din biserică au venit la pastor și au mărturisit: 

“Vrem să divorțăm și vrem să ne asigurăm că aprobați acest lucru.”

Există oameni care vin la slujitorul Domnului în speranța că atunci când spun că nu mai există sentimente în căsătoria lor, el va răspunde: „Ei bine, dacă nu există sentimente, atunci singurul lucru pe care îl puteți face este să vă despărțiti.“

În schimb, pastorul a spus soțului:

„Sfânta Scriptură îți spune că trebuie să-ți iubești soția precum Isus Hristos a iubit Biserica”.

El a răspuns: „Oh, nu pot face asta!“

Pastorul a continuat: „Bun…dacă nu poți începe la acest nivel, atunci începe la un nivel inferior. Ar trebui să-ți iubesti aproapele precum te iubești pe tine. Poți s-o iubești, cel puțin așa, precum ai iubi un vecin?“
Soțul: „Nu. Este un nivel prea înalt.“
Pastorul i-a răspuns apoi: 

„Sfintele Scripturi spun: Iubiți-vă vrășmașii! Începeți de acolo atunci!

Facebook

sex CHIAR ACUM!

Mark Gungor în „The Bead Method – creating a generous marriage“, discută încă de pe primele pagini despre răspunsul partenerilor când vine vorba de sex.

De multe ori, chiar dacă inițierea este clară, răspunsul devine o problemă.

,„Vedeți“, afirmă Mark, „atunci când un bărbat sugerează soției sale că ar avea nevoie de intimitate, el nu sugerează:

A) Mai târziu în seara asta.

B) Când te simți frumoasă.

C) După ce grijile vieții au fost înlăturate.

D) Sau când iadul îngheață.

Nu, el sugerează CHIAR ACUM!

Cei de la Beatles au spus-o cel mai bine. Nu, nu preferata femeilor „All We Need is Love“ (Dragostea e tot ce avem nevoie), ci piesa mult mai corectă din punct de vedere masculin, „Why Don’t We Do IT in the Road” (De ce nu o facem în stradă).

Vedeți, atunci când un bărbat se află afară împreună cu soția sa și flirtează cu ea atumci când iau diferite lucruri de la magazinul alimentar, poate că ea se gândește: „El vrea ceva dragoste în seara asta“. Când el de fapt probabil gândește: „Am văzut un loc grozav în spatele tejghelei de carne“.

Mulți bărbați presupun că soțiile lor nu doresc să facă sex. Nu băieți, problema este: NU VREA SĂ FACĂ SEX CHIAR ACUM! Deci, atunci când ea nu răspunde CHIAR ACUM, el se consideră respins și începe să se prăbușească.

Soția, pe de altă parte, ar putea avea două răspunsuri la cererea sa de sex imediat:

A) Este un idiot.

B) Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine.

Credeți sau nu, majoritatea femeilor aleg răspunsul “B”. Ea presupune că există ceva în neregulă cu ea pentru că nu dorește să facă sex CHIAR ACUM! (La urma urmei, se simte deja destul de rău după ce a citit toate acele cărți stupide despre “Cum să …”). Ea își ia lipsa de reacție sexuală imediată ca pe un semn că există ceva în neregulă cu ea, obosește să fie criticată și în cele din urmă simte că ar vrea să renunțe la viața sexuală.“

Arta de a ne îngriji personal de ceilalți

În cartea sa „Who Cares?“, David Schwartz descrie un incident în care o femeie era pe cale să sară de pe un pod de pe râul Susquehanna.

În spatele ei, traficul aglomerat se îndrepta spre casă. Un bărbat însă a văzut ce se întâmpla de la fereastra biroului din apropiere. A intrat în acțiune, a luat telefonul și a început să formeze 911.

Ar fi posibil ca poliția, ambulanța sau echipele de intervenție să ajungă acolo la timp? În timp ce apela, a văzut un autobuz de călători ce traversa podul. Autobuzul conducea încet de-a lungul benzii. Când autobuzul s-a apropiat de femeie, ușa s-a deschis iar șoferul, într-o mișcare continuă, s-a aplecat din ușa deschisă, a apucat brațul femeii din spate și a tras-o înapoi în autobuz.

Omul din birou s-a întrebat: “Șoferul de autobuz nu a semnalat un ofițer de poliție. Nu a apelat la 911. El a apucat pur și simplu femeia și a salvat-o. În schimb, eu am apelat. De ce? De ce nu am dat fuga peste stradă și nu am făcut același lucru?“

Într-o lume complexă și adesea impersonală, am ajuns să ne bazăm pe sisteme și instituții pentru a face fapte ce altădată se petreceau în mod spontan, informal și personal. Am pierdut arta de a ne îngriji personal de ceilalți.

Curajul de fi diferit

La Jocurile Olimpice din 1968 din Mexico City, Dick Fosbury a bătut recordul mondial cu o săritură de 224 cm.

Performanța sa a fost extraordinară nu numai pentru că a câștigat o medalie de aur, ci pentru că a făcut-o într-un mod unic. În acel moment, Fosbury era singurul care folosea metoda aceea de sărituri, trecând peste ștachetă în viteză mai mare, arcuindu-și spatele și păstrând centrul de greutate sub nivelul obstacolului. A descoperit din întâmplare că poate sări așa atunci când a văzut că nu i se potriveau stilurile consacrate.

Chiar și Iolanda Balaș înaintea sa, ca mai toți ceilalți foloseau foarfeca ori rostogolirea ventrală.

În cele din urmă metoda lui de sărituri a fost numită după el.

Stilul Fosbury.

Fosbury a reușit încercând ceva ce alții nu au încercat vreodată, pentru că altceva nu i se potrivea. Când a câștigat medalia de aur, metoda lui de sărituri a primit o mulțime de critici. Cu toate acestea, în cele din urmă a prins și tot mai mulți atleți au început să folosească stilul Fosbury până când a devenit metoda standard pentru sărituri.

Curajul de a fi diferit este întâmpinat de multe ori cu critici. Dacă vrei să fii ori să faci ceva într-un mod diferit, poți să te aștepți la asta.

David însă l-a înfrânt pe Goliat într-un mod unic, creativ, închizând gura criticilor săi.

Unicitatea este trăsătura principală a ADN-ului nostru. Suntem diferiți, avem roluri diferite în trupul lui Hristos și acest fapt trebuie celebrat și nu criticat.

„Dumnezeu a așezat părțile trupului, le‑a pus pe fiecare în parte în trup așa cum a vrut El“.

Nu este o greșeală de livrare în privința darurilor, aptitudinilor pe care le ai.

Ești exact așa cum te-a imaginat Dumnezeu, echipat perfect pentru ceea ce El are în plan cu viața ta.

În fiecare an mai mare

În „Prințul Caspian” Lucy îl vede pe leul Aslan pentru prima oară după mulți ani. Părea schimbat de la ultima lor întâlnire. Statura lui o surprinde.

„Aslan“, spune Lucy „ești mai mare.”

El răspunde: „Asta pentru că ai crescut, micuțo.”

„Nu, pentru că tu ești mai mare!”

„Nu sunt mai mare. Dar cu fiecare an în care crești, mă găsești mai mare.“

La fel este în viața împreună cu Hristos. Cu cât trăim, umblăm, Îl experimentăm, Îi slujim, cu atât El devine mai măreț. Nu pentru că El se schimbă, ci pentru că noi ne schimbăm.

Mântuire pentru un demon

Peter Rollins în cartea sa, „The Orthodox Heretic“ ne oferă o pildă a ospitalității radicale,

 „Mântuire pentru un demon“.

El povestește despre un “preot bun” renumit pentru ospitalitatea sa. „Preotul primea pe toți cei care veneau la ușă și dăruia fără prejudecăți sau restricții. Fiecare străin era pentru preot un aproape în nevoie și astfel o apariție a lui Hristos.

Bine și frumos până când un demon a bătut la ușa bisericii în mijlocul nopții într-o seară rece de iarnă. Demonul îl întreabă pe preot „Vrei să mă primești?”, cu pretextul că are nevoie să se odihnească după călătoriile sale. Fără ezitare preotul invită demonul în interiorul bisericii. Odată ajuns acolo, acesta distruge artefactele sfinte, scuipă și rostește blasfemii.

În tot acest timp preotul își continuă liniștit rugăciunile de seară până când a fost timpul să se retragă la casa lui. Demonul urmărește preotul acasă și întreabă dacă îl invită înăuntru pentru a lua masa împreună.

Din nou, preotul își extinde ospitalitatea primind demonul în casă și împărtășind cina de seară cu el. În interiorul casei demonul continuă să distrugă artefactele religioase găsite în casă și să rostească blesteme și blasfemii.

Preotul rămâne calm și liniștit însă. La final, în punctul culminant al parabolei, demonul face o ultimă cerere, un test final al ospitalității preotului: “Bătrâne, m-ai întâmpinat mai întâi în biserica ta și apoi în casa ta. Mai am o cerere pentru tine. Mă vei primi acum în inima ta?“ „Bineînțeles”, a spus preotul, „ceea ce am este al tău și ceea ce sunt este al tău. “Acest răspuns plin de compasiune a blocat demonul, pentru că dând totul, preotul a păstrat tot ceea ce demonul căuta să ia. Pentru că el nu putea să-i jefuiască bunătatea, ospitalitatea, dragostea și compasiunea.

Așa că marele demon a rămas înfrânt și nu s-a mai întors niciodată…Și preotul? El a urcat pur și simplu scările, s-a băgat în patul său și se pregătea să doarmă, tot timpul întrebându-se ce înfățișare va mai lua Hristos.

„O ospitalitate radicală și imposibilă“, concluzionează Rollins. „Să primim demonul, indiferent de forma pe care o ia este cu totul imposibil. Dar prin încercarea noastră de a arăta ospitalitate demonului de la ușă, el poate fi transformat prin harul ce îi este arătat. Sau poate am ajuns să ne dăm seama că nu era deloc un demon, ci doar o persoană rănită, sfâșiată ca și noi.“

ADN-ul Bisericii

„În natură există un arbust, Hortensia, Hydrangea macrophylla. Dacă luați sămânța acestui arbust și o plantați în solul din Indiana, Statele Unite, acesta va produce flori roz când va înflori. Dar dacă luați aceeași sămânță și o plantați în solul Braziliei sau Poloniei, va produce flori albastre. Chiar mai interesant, dacă luați aceeași sămânță și o plantați într-un alt tip de sol, aceasta va produce flori purpurii“, exemplifică Frank Viola în cartea sa, „Reimaginarea bisericii“.

„Hydrangea macrophylla, cu toate acestea, nu va produce niciodată spini sau ciulini. Nu va avea niciodată portocale sau mere. Și nu va crește niciodată mai înalt decât un pin. De ce? Deoarece aceste caracteristici nu se află în ADN-ul seminței. În același mod, Biserica lui Isus Hristos – plantată corespunzător și lăsată pe cont propriu fără control uman și intervenție instituțională – va produce anumite trăsături în virtutea ADN-ului său. Ca și în cazul hortensiei, Biserica poate să pară diferită de la o cultură la alta, dar va avea aceeași expresie de bază ori de câte ori i se permite să înflorească.“

Ce bucurie să vezi Biserica înflorind și aducând în lume frumusețea și mireasma lui Hristos.

Dacă nu o face este pentru că noi îi inhibăm și nu îi permitem să crească și să înflorească, falimentând în a ne lăsa folosiți si modelați de Duhul lui Hristos și căutând mai degrabă poziții, control, autoritate peste alții, satisfacerea poftelor și a propriei voințe etc. etc. etc.