Alexamenos worships his god

But if the Messiah’s crucifixion was scandalous to Jews, it was sheer madness to non-Jews. The early cultured despisers of Christianity had no trouble mocking the very idea of worshipping a crucified man. A famous cartoon from the Palatine in Rome, dated to some point during the first three centuries of the common era, makes the point. It reads, “Alexamenos worships his god,” and features a crucified figure with a donkey’s head (below).

How easy it would have been for the early Christians to tone down the fact of the cross, to highlight instead the life-giving force of the resurrection and the power of the Holy Spirit. How “sensible” it might have been to draw a discreet veil over the manner of Jesus’s death that had preceded this sudden new life.

N. T. Wright, The Day The Revolution Began

Advertisements

Paul Tripp: God doesn’t call people to be parents because they are able

Foarte adevărat este faptul că nu sunt un tată capabil, competent. Este perfect ok să mă simt inadecvat în acest rol incredibil de frumos. 

Sunt un păcătos ce creşte o mică păcătoasă. 🙂 

Sunt dependent 100% de mila şi îndurarea lui Dumnezeu.

Sunt perfect conştient de slăbiciunile mele şi mă rog să mă port cu milă şi har cu fetița mea. Nu doar acum când slăbiciunile ei sunt adorabile, ci şi peste ani când ele vor fi, poate, deranjante.
“Like everything else God calls people to, God doesn’t call people to be parents because they are able. If you read your Bible carefully, you will understand that God doesn’t call able people to do important things. Abraham wasn’t able. Moses wasn’t able. Gideon wasn’t able. David wasn’t able. The disciples weren’t able, and the story goes on. The reason for this is that there are no able people out there. They just don’t exist. And they surely don’t exist as parents. God did not create human beings to be independently able; he designed us to be dependent. It is not a sign of personal weakness or failure of character to feel unable as a parent. The reason you feel this is because it’s true! None of us has the natural storehouse of wisdom, strength, patience, mercy, and perseverance that every parent needs in order to do his job well. Independent ability, like independent righteousness, is a delusion. So quit beating yourself up because you feel inadequate; you feel that way because it’s true!

But there’s something else to be said here. No child really wants to be parented by parents who think that they’re able. “Able” parents tend to be proud and self-assured parents. Because they are proud of their ability, they act too quickly and with too much self-confidence, and because they do, they lack patience and understanding. “Able” parents tend to assume that their children should be able too, so they tend to fail to be tender when the weaknesses of their children get exposed.”

Paul David Tripp, Parenting

Karl Barth’s WWI Sermons

“We may not have a prophet like Isaiah or Jeremiah in our midst, Barth said, but we do have the Bible and the light of the prophetic word shining so brightly from its pages. “There is something wonderful about this ancient book,” Barth told his people.

 “Particularly in these troubled times, yet at all times, we need to go to this source and to drink deeply from it.” He reminded them of a few of its majestic passages: “Out of the depths I cry to you, O LORD! LORD, hear my voice!” (Ps. 130:1). “When you hear of wars and rumors of war, do not be alarmed” (Mark 13:7). “I know the plans I have for you . . . plans for welfare and not for evil, to give you a future and a hope” (Jer. 29:11).”

“A Unique Time of God. Karl Barth’s WWI Sermons” Karl Barth

Reacțiile unui laic care behăie la Teologia Modernă 

Concluzii…

“Acestea sunt reacţiile unui laic care behăie la Teologia Modernă. Se cuvine să le auziţi. Probabil nu le veţi auzi din nou foarte des. Enoriaşii nu vă vor vorbi prea des în mod sincer. Odinioară, laicul era dornic să tăinuiască faptul de a crede mult mai puţin decât vicarul; acum tinde să ascundă faptul de a crede mai mult decât acesta. Rolul de misionar între preoţii propriei biserici este unul stânjenitor; dar mă încearcă sentimentul oribil că, dacă o astfel de lucrare misionară nu este întreprinsă cât de curând, istoria viitoare a Bisericii Anglicane va fi probabil de scurtă durată.”

Ferigi si elefanti si alte eseuri despre crestinism – C.S. Lewis

Psss, dai o cafea?

“Cafeaua e pentru ăia puturoşi şi pentru ăia care au un serviciu la care n-au nimic de făcut. Eu la fabrică m-am obişnuit cu cafeaua. Acolo tot timpul erau momente dintr-astea goale; până venea materia primă, stăteai; da’ în loc să stai, beai o cafeluţă făcută pe reşou. Când venea materia primă, se lua curentul. Ce să faci? Beai o cafeluţă. Când venea curentul, venea şi pauza de masă. Mâncai ce mâncai şi după aia, hop!, o cafeluţă. După pauză, se strica maşina, că, na!, era veche, ce să-i faci. Până venea mecanicul de întreţinere, care se mişca greu, mai luai una. După ce-o repara, stăteai cu mecanicul la un rachiu şi-o cafeluţă, dacă te mai ţinea inima, să-ţi povestească ce-a avut maşina. Şi tot aşa. Eu cred că de asta era aşa de căutată cafeaua înainte, toată lumea avea momente din astea în care nu era nimic de făcut, trebuia să-şi omoare cumva vremea. Şi uite-aşa ne-am obişnuit… Acu’, nici o înmormântare nu poţi face fără să dai o cafeluţă la urmă, la colivă.”
Dan Lungu,  Raiul Găinilor

Blocoteţe cu pereţii cât foiţa de ţigară

“Nu reuşeau cu nici un chip să-şi imagineze strada lor rasă de pe faţa pământului, şi ei mutaţi „în cutiile de chibrituri, suspendaţi în aer, fără pământ sub picioare” (Traian Geambaşu); „în blocoteţele cu pereţii cât foiţa de ţigară, unde nici un pârţ nu poţi trage fără să te ştie vecinul, darămite să te cerţi cu nevasta sau să-ţi baţi copiii” (dom’ Petrică); „unde iarna trebe să îmbraci caloriferele să nu crape de frig, iar vara, de cald, te bagi în cadă, sub apă, cu un pai în gură” (tataia Hrib); „unde pui pătrunjelul în ghivece şi murăturile în balcon” (Milica); „unde bei apă din şurub şi plouă cu căcat prin ţevi de plastic, casele stau peste case, vine sfârşitul lumii, fraţilor, rugaţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos, ne vom târâi ca viermii pe sub dărâmături la cutremur, vine sfârşitul lumii, oameni buni, mieii Domnului stau unii peste alţii ca la Sodoma şi Gomora!” (Hleanda)”
Raiul găinilor,  Dan Lungu

John Newton, Mărețul har & transformarea vieții 

“Mărețul har m-a mântuit

Pe mine din păcat

Pierdut eram, dar m-a găsit

De moarte m-a scăpat.”
A fi “pierdut” sau “wretch” în original, (ticălos, netrebnic) sunt cuvinte destul de blânde pentru a descrie starea în care se găsea John Newton, autorul cunoscutului imn “Mărețul Har”.
Newton se ocupa de profitabilul comerț cu sclavi.
“Astăzi recunoaștem că a fi implicat în așa ceva poate fi comparabil cu implicarea în Holocaust, o crimă la fel de mare”, menționează Francis Spufford în cartea sa “UNAPOLOGETIC: Why, Despite Everything, Christianity Can Still Make Surprising Emotional Sense”.
John Newton era și trăia un coșmar, însă a ajuns să realizeze asta. A realizat că ceva este greșit în viața sa. Iar “Mărețul Har” reprezintă descrierea acestei treziri personale.
Ce surprinde este faptul că el a scris imnul ÎNAINTE să renunțe la acest tip de trafic criminal. Cumva a scris imnul sub impresia faptului că el deja văzuse aspectele îngrijorătoare din propria viață. Imoralitatea sexuală, bețiile etc.
“În analogia Holocaustului” menționează Spufford,  “e ca și cum un gardian dintr-un lagăr de exterminare ar avea o criză morală cu privire la înșelarea colegilor la Poker pentru ca mai apoi să continue să lucreze la cuptoarele încinse, promițându-și să fie o persoană mai bună pe viitor.”
Totuși, lumina pe care a experimentat-o Newton a umplut toate colțișoarele inimii sale și treptat vinovăția cu privire la acest negoț îl conduce pe drumul descoperirii personale. Realizează cu adevărat cine este și ce face. Este transformat, însă totul se petrece gradual. Treptat, “din slavă în slavă” ar spune apostolul Pavel, lumina a respins întunericul în viața sa. John Newton a renunțat la comerțul cu sclavi, pentru ca mai apoi să devină un important personaj în lupta împotriva sclaviei. Extraordinar.
Măreţul har m-a învăţat

S-o rup cu ORICE rău.
Da, însă acest lucru nu se întâmplă de multe ori așa de brusc și radical cum ne-ar plăcea.

Uneori poate lua timp. Mult timp. Nu vedem tot, nici complet de la bun început. Însă schimbarea este posibilă. Chiar dacă transformarea nu este instantanee, dacă ai gustat din harul măreț al lui Dumnezeu, ești pe drumul cel bun. Există speranță, chiar dacă propriile păcate, circumstanțe și lupte par covârșitoare pentru moment. Cu timpul, treptat, poți găsi și tu acestă eliberare și pace, harul măreț ce invadează și cuprinde CU TOTUL viața omului, eliberându-l de ORICE rău.

Tony Campolo. Împărăția lui Dumnezeu este o petrecere

Am auzit de întâmplare via Tim Keller. Apoi am căutat mai multe detalii. Ea vorbește despre ce ar trebui să fie și să facă Biserica astăzi. O poveste adevărată relatată de Tony Campolo (sociolog, pastor, autor, fost consilier spiritual al fostului președinte al Statelor Unite, Bill Clinton) în cartea sa, “The Kingdom of God is a Party” (Împărăția lui Dumnezeu este o petrecere).

Tony se afla în Hawaii, într-una din călătoriile sale și într-o noapte, fiindu-i foame, a ieșit din hotel să caute să-și cumpere ceva de mâncare. 

Voi încerca o traducere. Stiu că relatarea nu are chiar dimensiuni de blog, însă dacă aveți răbdare, s-ar putea să vă folosească.

Pe o stradă lăturalnică am găsit un loc micuț care era încă deschis. Am intrat, m-am așezat pe un scaun de la tejghea și am așteptat să fiu servit.

Era unul acele locuri soioase ce merită numele de “lingura unsuroasă”. Nici măcar nu m-am atins de meniu. Mi-a fost teamă că dacă voi deschide meniul ceva groaznic se va târâ afară. Însă era singurul loc pe care l-am putut găsi.

Tipul gras din spatele tejghelei a venit și m-a întrebat, “Ce vrei?”

I-am spus că vreau o cafea și o gogoașă.

Continue reading

The virgin conception and the Komodo dragon

​”Ultimately, whether one chooses to accept the virgin conception will depend upon one’s theological and philosophical convictions as well as one’s faith in the ancient Church’s witness to Jesus. 

All I can say is that in early 2007 it was reported in the news that a female Komodo dragon named Flora conceived through parthenogenesis (i.e. reproduction without the aid of a male). I cannot help but think that if a Komodo dragon can do it, why not God?”
 Michael Bird, How Did Christianity Begin?

Este OK sa plagiezi

​Nu auzi în fiecare zi așa ceva din gura unui (fost) profesor:
“… studentul poate prezenta o cercetare care pare corectă şi chiar este, dar pe care a copiat-o direct de pe internet cu cut and paste. Sunt înclinat să nu consider tragic acest fenomen, pentru că şi copiatul bine făcut e un meşteşug nu tocmai uşor, iar un student care copiază atent are dreptul la o notă bună. 
Însă, şi pe vremea când nu exista încă internetul, studenţii puteau copia dintr-o carte găsită la bibliotecă şi lucrurile stăteau la fel (doar că implicau mai multă muncă manuală). Iar un profesor bun îşi dă seama când un text e copiat aiurea şi adulmecă şiretlicul (repet, dacă e copiat cu discernământ, jos pălăria!).”
Umberto Eco, “Cronicile unei societăți lichide”
#UmbertoEco  #copypaste #copyright #plagiat #student #studenție #universitate #profesor #invatamant

Jignire mortală 

​”Noi, publicul, putem foarte ușor să fim jigniți mortal. Am ajuns să considerăm jignirea ca un drept fundamental. Sînt foarte puține lucruri pe care le prețuim mai mult decât furia personală, care, după părerea noastră, ne dă o poziție de superioritate morală. Din această poziție de superioritate putem să tragem asupra dușmanilor și să le provocăm pierderi serioase. Ne mîndrim cu cît de repede ne sare țandăra. Mînia noastră înalță, transcende.”
Salman Rushdie, “Orient, Occident”

Ordonat ca Isus

​Oamenii de alături(un grup de rugăciune ținut în apartamentul lui Set) trăiau în altă dimensiune. Ei ştiau mai bine ce s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă decât ce a fost ieri. Cunoşteau fiecare gest al lui Cristos, fiecare cuvânt, fiecare pietricică pe care a călcat. Pentru ei, Habacuc era mai familiar decât preşedintele Consiliului Judeţean, vameşul era mai actual decât comandantul Poliţiei de Frontieră. 
Îşi aminti o scenă cu Set. Erau în bucătărie. După terminarea prânzului, prezbiterul a adunat meticulos vasele, le-a pus în chiuvetă şi le-a spălat. Apoi a strâns firimiturile şi a şters masa. A pus fiecare lucruşor la locul lui.

 — Dar ordonat mai eşti! a exclamat el atunci.

 — Trebuie să fim ordonaţi ca Isus, a răspuns prezbiterul.

 — Păi, de unde ştii că el a fost aşa?

 — Scrie în Biblie. Totul e acolo. După ce a înviat, Şi-a luat frumos prosopul care fusese pe cap, l-a făcut sul şi l-a pus alături. Ne spune asta Ioan, în 20 cu 7.

 Oamenii trăiesc în lumi diferite, îşi zise. Pentru unii totul e în ziar, pentru alţii totul e în Biblie.
Dan Lungu, “Cum să uiți o femeie”

Nu dăunează la mântuire

​Și pe asta o surprinde bine Dan Lungu. Nu dăunează la mântuire :))
“— Ai rămas acelaşi.

 — Iar tu te-ai schimbat.

 — Muuult… mult de tot…

 L-ar fi invitat la o bere, dar nu voia să sară calul.

 — Dar ia spune, ai venit aici special (la Biserică) sau te-ai adăpostit de ploaie?

 — De-amândouă, se eschivă, fără să mintă.

 — Şi cum ţi-a plăcut la noi?

 — Păăi… ce să spun… am văzut că voi cântaţi, vă simţiţi bine… Chiar dacă unele versuri e certate cu gramatica.

 Lumea începuse să iasă, zumzăind.

 — Eh, se mai întâmplă… o să vorbesc cu cei de la retroproiector, zise Ştefan uşor jenat.

 — Aaa, nu, n-o lua chiar aşa… Bănuiesc că nu dăunează la mântuire.”
Dan Lungu, “Cum să uiți o femeie”

Un tip vizitează o Biserică neoprotestantă pentru prima dată

​Prea tare să nu împărtășesc cu voi. Un tip vizitează o Biserică neoprotestantă pentru prima dată:
“Oamenii, pe scaune de plastic rabatabile, negre, cu biblii în mâini sau pe braţe, erau în general atenţi. Unii îşi notau scrupulos în carneţele. 
Omul la costum şi cravată, tuns scurt şi cu început de chelie, dădea din mâini şi, evident, din gură. Povestea ceva despre o măgăriţă care vorbeşte. Mai spunea de la el, mai citea din Biblie, dar se pare că se descurca destul de bine, de vreme ce lumea stătea ţintuită pe scaunele incomode. I se păru cel puţin bizar că, la sfârşitul secolului XX, un tip matur, îmbrăcat decent, chiar cu pretenţii de eleganţă, putea vorbi serios despre un animal vorbitor. Şi cui, nu unui grup de mucoşi, ci unor ditamai oamenii, unii cu părul alb, care-l mai şi ascultau cu neprefăcută atenţie. Bieţii de ei se treziseră de dimineaţa şi, în loc să se ducă la piaţă, să cumpere pătrunjel, veniseră să-şi vadă de treburile sufletului, iar tipul ăsta le vindea tot felul de gogoşi. Devenea enervant! Bun, pe el îl înţelegea, probabil era un şarlatan care voia să câştige o bucată de pâine, însă de poporul care stătea cu urechile ciulite nu ştia ce să creadă. 
Pe măsură ce studia atmosfera, îi semăna tot mai mult a casă de nebuni. În fine, îi ardea buza după o ţigară, ceva de speriat, dar îşi propuse să mai reziste cinci-zece minute şi apoi să o şteargă. Voia să se lămurească dacă iese de-un reportaj sau nu. Acum chiar îşi punea problema dacă merita riscul. 
Dacă scrii naşpa despre asemenea indivizi, care cred în animale vorbitoare, în Moş Crăciun şi în cine ştie ce alte drăcovenii, te trezeşti că te caută şi-n gaură de şarpe să se răzbune. Se şi vedea cu un cuţit înfipt în spate într-un gang mirosind a bere filtrată prin rinichi sau mâncând dintr-o ciorbiţă bine condimentată cu arsenic. E drept, nu aveau feţe de ucigaşi profesionişti, dar niciodată nu poţi şti. Dimpotrivă, mai toţi aveau figuri blajine, zâmbitoare. Chiar aşa, îi luă pe rând şi îi studie. Incredibil, nu găseai unul care să stea încruntat. De la surâs prins cu pioneze în colţul buzelor şi până la zâmbete late, vecine cu transfigurarea, găseai toată gama. O adunare de chelneri, decretă în sinea lui. 
După îndelungi căutări, găsi un tip ofilit, cu părul lung şi rar, un Crist autohton, cu o mină preocupată. Răsfoia nişte hârtii. Un om relativ normal. Un hipiot decăzut. Probabil că întârziase şi nu mai apucase să se înfrupte din licoarea care-i făcea pe ceilalţi să zâmbească şi pe animale să spună şarade.”
Dan Lungu, “Cum sa uiți o femeie”

Public cu orice preț 

​În lumea viitorului (dacă se va asemăna cu ceea ce se prefigurează încă de azi) o atare distincţie se va şterge cu totul: lumea va fi gata să facă orice, numai ca să fie „văzută” şi „vorbită”. 
Nu va mai exista nicio diferenţă între faima unui mare imunolog şi cea a tânărului care a reuşit să-şi omoare mama cu lovituri de topor, între un amant de mare clasă şi câştigătorul concursului pentru cel mai scurt membru viril din lume, între cel ce a întemeiat o leprozerie în Africa Centrală şi cel care a reuşit să fenteze cel mai bine fiscul. 
Orice e bun, numai să apară public şi să fie recunoscuţi a doua zi la băcănie sau la bancă.
Umberto Eco, “Cronicile unei societăți lichide”

Interesați de subiectul morții 

​Adevărul este că suntem interesați de acest subiect (moarte), iar reprimarea interesului ar fi prostească. Desigur, mulți privesc astfel de discuții ca fiind esențialmente morbide. 
Acest lucru este minunat ilustrat de povestea lui Bertrand Russell cu bărbatul care, la un banchet, a fost întrebat ce crede că se va întâmpla cu el după moarte. S-a arătat foarte neliniștit și a încercat să evite răspunsul. Dar cel care îl întrebase a insistat, până când, în cele din urmă, omul a răspuns: „Presupun că voi merge în paradis și mă voi bucura pentru eternitate de fericirea absolută, dar trebuie neapărat să vorbim despre subiecte atât de neplăcute?“
 Raymond Smullyan, “5000 î.Hr. și alte fantezii filosofice”

Demonstrație hazlie a existenței lui Dumnezeu

​Dacă tot vorbim despre demonstrații ale existenței lui Dumnezeu, cea mai hazlie pe care am văzut-o vreodată este cea formulată de o studentă boboc în eseul de semestru. A scris așa: „Dumnezeu trebuie să existe, pentru că nu ar putea fi atât de rău încât să mă lase să cred că există dacă el nu există!“ 
Oare argumentul ăsta e chiar așa de rău? E mai rău decât argumentul ontologic al existenței lui Dumnezeu, furnizat de Anselm și Descartes, printre alții?
 Raymond Smullyan, “5000 î.Hr. și alte fantezii filosofice”