„Prima medalie Pentru Vitejie.
Începuse lupta. Trăgeau nemţii foc continuu. Soldaţii se aruncaseră la pământ. Comanda: «Înainte! Pentru Patrie!», dar ei – culcat. Din nou comanda, din nou nu mişcă nimeni. Mi-am scos căciula, să se vadă că sunt fată, şi m-am ridicat în picioare… S-au ridicat cu toţii şi am pornit la luptă.
Mi-au înmânat medalia şi, chiar în ziua aceea, am plecat în misiune. Şi prima dată în viaţă mi s-a întâmplat… Treaba noastră… femeiască… Când am văzut că-mi curge sânge, dacă n-am urlat ca din gură de şarpe:
— M-au rănit…
Aveam cu noi în cercetare un felcer, bărbat mai în vârstă. Şi vine la mine:
— Unde eşti rănită?
— Nu ştiu unde, dar îmi curge sânge…
Şi el mi-a povestit totul, ca un tată…
Am mai «plecat» în misiuni de cercetare, după război, timp de vreo cincisprezece ani. În fiecare noapte… Visele, unul şi unul: ba nu-mi funcţiona automatul, ba eram încercuiţi… Te trezeşti cu dinţii clănţănind în gură.
Când s-a terminat războiul, trei dorinţe [reiaveam: prima – să nu mă mai târăsc pe burtă, ci să merg cu troleibuzul, a doua – să mănânc singură o franzeluţă întreagă şi a treia – să dorm pe săturate într-un pat alb, cu cearşafuri scrobite, care să foşnească.”
Albina Aleksandrovna Gantimurova,
sergent-major cercetaş
SVETLANA ALEKSIEVICI, „RĂZBOIUL NU ARE CHIP DE FEMEIE“
