Un frate din biserică și-a pierdut Biblia. Crede că ar fi lăsat-o la Biserică și de câteva săptămâni întreabă de ea. Nu că ar fi nu știu ce ediție specială, însă este „Biblia lui”.
Am împrumutat Biblia soției mele duminica trecută. Nu stătea deschisă și am îndoit-o de câteva ori. „Data viitoare” să nu o mai cer, pentru că am îndoit-o. „Mă durea inima când te vedeam că-mi îndoi Biblia”.
Înțeleg „durerea” asta. Simplă, cu pete de cafea, ruptă pe alocuri, subliniată în diverse culori, tocită în anumite pasaje, cu notițe pe margine, citate și maxime inserate, chiar schițe de predici, astea și multe altele încarcă o Biblie ca toate Bibliile, cu nenumărate valențe profund personale. În sensul ăsta Biblia mea îi diferită de Biblia ta. Și n-aș schimba-o cu a ta chiar dacă ai avea ultima ediție de lux, cu update-uri, aurită, poleită, cuvinte în roșu s.a.m.d. Pentru că ea, „Biblia mea”, mi-a fost martoră în bucurii dar poartă și semnele lacrimilor mele. În mângâiere a fost acolo. În revelații n-a lipsit. Mi-a fost ghid. Am luat-o cu mine. M-am lipsit de multe lucruri însă nu și de Biblia mea.
Este întradevăr o legătură organică între noi și Scriptura. De aici și numele de oameni ai Cărții pe care îl purtăm. O legătură spirituală dar și una concretă, fizică, în care o Biblie obișnuită, devine „Biblia mea”, și o alta, identică, devine „Biblia ta”, nu neapărat pentru că e proprietatea ta, ci pentru că porți in tine urma ei, iar ea, urma ta.
