Don Quijote ar fi putut fi român?

…Don Quijote ar fi întâlnit la noi un mediu ostil, neprielnic, care i-ar fi îngreunat “nebunia”, cerându-i și mai mult eroism, dacă nu cumva, s-ar fi decis să emigreze.

Ziceam în “Don Quijote în Est” că, pentru mentalitatea românească, “fumul” e mai important decât “focul”, încât e, practic, imposibil să scapi de “gura lumii”. De vreme ce a ieșit “fum”, aproape că nu mai trebuie dovedită existența “focului”. Dezmințirile nu fac decât să sporească nebuloasa zvonurilor. “Gura lumi” fiind un Moloh, pe care nimic nu-l mai satură. Poate asta l-a determinat pe Rădulescu-Motru să afirme într-o conferință ținută la Ateneu, în 1910, ca românul, deși se găsește între munti, n-a fost tentat să-și sape gândul în piatră. A preferat să-și “verse” focul inimii stând de vorba cu lumea, o lume trecătoare ca și el. […]

Gândiți-vă că harul nostru, inegalabil, de a cleveti, ar fi risipit orice urmă de mister în jurul lui. Și că despre Dulcineea ar fi circulat, cu siguranță, povești deocheate care l-ar fi făcut și pe Sancho Panza să roșească.[…]

Noi n-am fi rezistat, ca grecii, câteva milenii, să nu ne suim pe Olimp. Tentația de a-i spiona pe zei și de a bârfi, apoi, eventual, pe seama lor ar fi fost prea mare. Ne-am fi grăbit să escaladam muntele, ca să ne convingem ce e adevărat și ce nu, iar zeii nostri ar fi devenit destul de repede subiect de bășcălie. […]

Vreau să spun doamnelor și domnilor, că Don Quijote ar fi trebuit să înfrunte, pe malurile Damboviței, nu ironiile obișnuite. Ar fi fost confruntat cu versiunea autohtonă a ironiei, cu bașcălia, cu zeflemeaua care joacă în viața noastră rolul pe care-l joacă lipitorile la bolnavii care au suferit un atac cerebral. Paul Morand a fost politicos, după părerea mea, când a scris că “România e un pământ tragic unde totul se sfârșește în comic”. Dacă nu veți socoti lipsă de patriotism ce voi spune, eu cred că noi avem dificultăți mari să luam ceva în serios.

Putem să amenajăm un talcioc pe orice Golgotă. […]

Poate că vă voi surprinde, dar eu, unul, ma îndoiesc că noi românii, avem un respect profund pentru sentimente. Așa se explică, probabil, că nu avem, ca alții, o mare poveste de dragoste. Cunoașteți dumneavoastră vreuna? Eu nu cunosc. În cele mai multe culturi există o poveste de genul “Tristan și Isolda”. La noi, dragostea parcurge doar distanța dintre romanță și pat.[…]

Ne lipsește, mă tem eu, și spiritul tragic. Nu avem gustul utopiei. Cum vă spuneam, singurul mit în circulație la noi, mitul negru al lui Dracula, ne-a fost impus de străini.

Octavian Paler, Calomnii mitologice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s