​Un bucătar de top din Italia îi consideră pe vegani drept sectă. Da, veganii, acea aripă mai puțin cunoscută a ultraşilor vegetarieni.
Într-un show TV, Gianfranco Vassini a afirmat că „veganii sunt precum Martorii lui Iehova. Mă refer la vegani, nu la vegetarieni. Ce le-aș face acestor vegani? I-aș ucide pe toți.”
Minoritatea veganilor din Italia a reacționat destul de pașnic afirmând că Vassini este încă o dovadă a faptului că excesul de carne în alimentația zilnică este extrem de dăunător sănătății fizice, dar și celei mentale. 
Martorii s-au abținut de la comentarii, fiind de fel obișnuiți cu persecuția, bășcălia și asocierile grosolane.

Cortegiul funerar involuntar

Posted: 19/08/2016 in Blogareala
Etichete:, ,

​O familie din Argentina a fost nevoită să apeleze la un mijloc de transport în comun pentru a-și conduce defunctul pe ultimul drum. 
Am mai văzut glume cu morți în lift, însă cazul e pe bune. 
Luni li se stricase dricul și familia a fost nevoită să înghesuie sicriul lui Hector Jimenez în autobuzul plin de pasageri, transportându-l până în Alderetes.
„Ce șofer minunat. Ne-a lăsat să transportăm sicriul cu autobuzul său”, ar fi spus verișoara Teresa Branding Martinez.

 

Nu avem declarații ale pasagerilor ce au însoțit involuntar cortegiul funerar însă bănuim că au fost de altă părere.

Super mamaia din Liverpool 

Posted: 18/08/2016 in Blogareala
Etichete:,

​Niște românași zdraveni au încercat să jefuiască în Liverpool o doamnă de 77 de ani, Winifred Peel.

Credeau că va fi o țintă ușoară, că bani făcuți ușor. 

Nu se gândeau că în încercarea lor, aceștia vor fi dați cu capul de bancomat de mamaia neajutorată. 

Cu capul vraiște, au scapat pe viitor de ideea de a mai pune mâna pe venitul bătrânelor pensionare. Bine, nu chiar datorită manevrei cu capul în bancomat, cât datorită politiei ce a prins imediat urma buimacă.

​Un nou trend în Liverpool demonstrează evoluția petrecăreților locali. 

După o noapte istorică de pomină, un ipochimen din suburbii a „sărit” pe mașina vecinului și nu a adormit în propria vomă sau urină. Extraordinar!

Inchirieri de idei

Dear Mr. Ramsay,

You tweeted yesterday that Romanian journalists asking questions about your “arms dealers in Romania” story should stop, for fear of being ridiculous.

Well, I think we can be brave enough to overcome that fear. After all, we’re surrounded by gangs of dangerous arms smugglers, aren’t we?

Now seriously, most of us believe (being taught, among others, by British trainers) in fair and accurate reporting. We believe in facts and in correcting errors. So I’m taking my chances.

First of all, here are the facts, as we “trolls” – your words – can see them, from a journalistic perspective in Romania:

2It looks like you faked a story. Or you were fooled by a bunch of bad actors.

But more than that, you seem to have targeted your story specifically to blame Romania. From the very beginning.

Also, I believe that you tried your best, as if your job depended…

View original post 957 more words

Image  —  Posted: 11/08/2016 in Fără categorie

​Probabil doar în Londra vezi, în parc, domni îmbrăcați la costum, cu pantofi scumpi, cu servietă elegantă din piele, domni ce lucrează pe undeva prin City și care totuși își unesc sforăiturile ziua nameaza mare cu cele ale boschetarilor ce-și fac veacul pe acolo.

„Totul ți se iartă, când ești mamă bună, spuse sentențios doamna Maloir”, referindu-se la Nana lui Émile Zola.

O mamă ce-și neglijează băiețelul plasat în grija mătușii dar care trimitea totuși bani pentru îngrijirea acestuia, banii provenind de pe străzile mizerabile ale Parisului sau din palatele și conacele aristrocraților.

Nana nu este Fantine, „mama” lui Hugo. Aceasta este mai interesată de ea însăși decât de prunc, dar totuși ți se frânge inima observând evoluția decăderii omului și cotloanele întunecate în care te poate duce viciul.

Și dacă-ar fi vorba doar de ficțiune și de trecutul negru, revoltător. Însă vedem astfel de tragedii zilnic în propria noastră lume.

My Greenwich fire pic got famous

Posted: 08/08/2016 in Fără categorie

Here is my pic…


And here is my pic going viral…:))

​Laura nu a putut să convertească familia asta din Voluntari. 

În disperarea sa, a încercat chiar să plaseze cu o dronă niște Biblii însă aveau un fel de scut instalat pe cușca unui Bulldog și au fost respinse din păcate în grădina vecinului mormon. Fără succes. Statistici rele în această călătorie misionară în România. Bună încercare însă. Bravo!

Când țara biruie ispita

Posted: 04/08/2016 in Blogareala
Etichete:, , , , ,
M-am oprit la un shop turcesc să-mi iau fistic. Genul de shop unde găsești de obicei de toate, mai puțin cărți de biologie guleniste.
După a doua încercare de a plăti cu cardul (grăbit, la prima l-am scos prea repede), aud în spatele meu:
„Ce bei? Un Smirnoff?”
M-am întors, fiind aproape de a greși codul iară. O chinezoaică mică cu ochelari mari se holba la tipul negru, subțirel și înalt, parcă din alt film, luat oarecum prin surprindere de întrebarea zgomotoasă, fără perdea.
Lângă ei, probabil o englezoaică, avea deja sticlele în mână.
„Ăăăă, nu beau”, răspunde el, descumpănit, pe un ton foarte scăzut. Cu greu am înțeles bolboroseala.
„Cum, nu bei deloc?”, reia tipa afișând o mină surâzătoare, surprinsă.
„Ăăăă, nu, nu beau”, continuă individul la fel de fâstâcit. „În țară la mine nu se bea”.
Acum, am mai folosit și eu fraze de genul: „Bă, multumesc, dar știi, nu mă lasă religia. Știi, Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru… Man, taică-miu e alcoolic, nu-mi permit să calc pe urmele lui. Nu pot, mi-e greață de la alcool. Nu prea îmi place, să fiu sincer.” Dar niciodată un argument naționalist de tip țara mă vrea curat.
Iată un pas ce trebuie neapărat adăugat la cei 12 folosiți de AA. Adeziunea și loialitatea față de un stat ce interzice alcoolul. Chiar funcționează. Am văzut cu ochii mei cum țara l-a ferit pe ipochimen de ispita consumului de Smirnoff cu două tipe frumoase.

“…nutresc cel mai adânc respect pentru deprinderile religioase ale tuturor semenilor mei, fie ele cât de caraghioase; n-aș fi în stare să disprețuiesc nici măcar o congregație de furnici care se închină unei ciuperci otrăvitoare”.

 – Cuvintele creștinului prezbiterian Ismail, personajul narator din romanul lui Herman Melville, Moby Dick, atunci când îl privea pe prietenul său păgân Queequeg închinându-se la micul său zeu din lemn Yojo –

O perspectivă pe cât de profundă și serioasă pe atât de amuzantă. O frază pe care mi-am amintit-o privind la bărbații musulmani îmbracați în alb ce se pregăteau pentru un fel de ritual în balconul neobișnuit de mare al unui apartament de la ultimul etaj al unei clădiri noi super moderne din King’s Cross. Probabil aveau un grup de rugăciune sau „sfințeau” și ei ceva. Nu vezi în fiecare zi un grup de musulmani îmbrăcați în alb, făcând mătănii înspre City și St. Paul Cathedral, așa cum nu vezi oricând un negru masiv tatuat complet venerând și sărutând metodic o bucațică de lemn.

Nu i-am disprețuit. M-am gândit mai degraba la propria mea spiritualitate, la propria viață lăuntrică cu Dumnezeu.

Au fost însă perioade când nu am fost capabil de tipul de respect pe care îl exprimă Ismael. O perioadă militant talibanistă în care am încercat să convertesc la propria versiune de creștinism tot ce prindeam. Fie iudeu, fie grec, musulman, penticostal sau baptist independent. Am trecut de etapa respectivă. Sper.

Chiar dacă nu împărtășim cu toții aceeași felie religioasă, e revelator să înțelegi, de-a dreptul mistic să întrepătrunzi că împărtășim totuși aceeași umanitate. Că suntem cu toții țărână. Și că un minim de efort pe care poți să-l faci e să respecți, să tolerezi măcar dacă nu poți îmbrățișa și nu te poți bucura de felul altora.

E drept, ne simțim mai confortabil în prezența celor ce ne împărtășesc credințele. Credințe despre viață sau moarte, predestinare, vorbiri în limbi, spălat pe picioare, batice, veșnicie și chiar spălatul pe dinți.

Muhammad, un musulman foarte fain și pozitiv, fără tendințe teroriste m-a invitat la moscheea sa din Shadwell. Am stat la rugăciune acolo. Daca nu mâncam înainte, serveam și cina cu ei. Mi-a deschis Coranul și mi-a indicat capitolul despre Maria și nașterea lui Isus, iar într-o zi mi-a arătat chiar bățul cu care se spală pe dinți. Nu știu cum, dar tipul avea o dantură perfectă. Probabil el încerca să mă convertească. Nu cred că trecuse de etapa pe care am menționat-o. Dar nu mi-a păsat. Mi-am dat seama și mi-a plăcut. M-aș fi lăsat convertit la bățul respectiv dacă era chiar pe bune. Dar, n-am mers atât de departe. Citește în continuare »

Ce frumusețe, ce gazon mereu verde, ce copăcei interesanți, colorati, fiecare mai deosebit decât celălalt. Un Eden în miniatură. Așa mi se părea grădina din fața casei unui vecin. În comparație cu celelalte, alea normale, cu iarba cam parjolită, niscaiva buruieni ici și colo, neuniforme, fără pietre de diferite culori, grădina asta era cu siguranță P E R F E C T Ă. Ieșea în evidență de la câteva case distanță.
Asta până m-am apropriat să o contemplu. Vroiam să mă minunez, să rămân mut, să-mi fie rușine. M-am oprit și m-am uitat atent.
Șoc! Ce dezamăgire…
Totul era de plastic. Gazon de plastic, flori de plastic, chiar și unii copăcei de plastic. Erau vreo doi vii, dar tot nu-mi venea să cred. Fără parfum, fără viață. Artificial. Kitsch.
Cred că prefer grădinile alea neuniforme, cu buruieni ce trebuie scoase regulat, uneori pârjolite de soare dacă nu sunt udate, alea care te fac să îngenunchezi, să-ți sufleci mânecile, tâmplele sa-ți asude, spatele să-ți trosnească pentru a le îngriji, chiar dacă știi că niciodată nu le vei scoate perfecte.
Tot așa cred că prefer și oamenii.